Dumortierit

Al7(BO3)(SiO4)3O3-Borosilicat de aluminiu

Dumortieritul este un mineral rar, găsindu-i-se cristale la fel de arar. Culoarea sa este, de regulă, albastră, deşi poate avea şi nuanţe ca violet, roz, sau brun spre roşiatic. Etimologia provine de la descoperitorul mineralului, anume Eugene Dumortier, un paleontolog francez, în 1881.
De obicei, mineralul nu se găseşte sub forma cristalină, ci, mai degrabă ca mase fibroase, granulare sau columnare.
Ca multe minerale rare şi cu aspect plăcut, dumortieritul este adesea tăiat în caboşon.

DURITATE MARE
Dumortieritul are o duritate destul de mare, aproximativ cu jumătate de punct mai mult decât cuarţul, deci, acesta poate zgâria cu greutate un cristal de cuarţ. Densitatea este 3,41.
Aspectul dumortieritului este asemănător cu cel al distenului, un alt silicat de aluminiu. Totuşi, ele pot fi diferenţiate printr-un test de duritate (distenul prezintă o proprietate specială numită ,,anzitropism").

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Rezistenţa la căldură mare şi infuzibilitatea fac dumortieritul un mineral perfect pentru căptuşirea cuptoarelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
(din rev. Comorile Pământului):
,,Dumortieritul se formează mai ales în roci metamorfice cu conţinut de aluminiu, printre care gneissele şi şisturile, precum şi unele pegmatite.
Dumortieritul se găseşte în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, India, Italia, Madagascar, Norvegia, Polonia, Rusia, Sri Lanka şi Surinam. În SUA, se întâlneşte în Arizona , California (sursă de material ceramic), Colorado şi Nevada."

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DUMORTIERIT

• Clasă: silicaţi, borosilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al7(BO3)(SiO4)3O3
• Duritate: 7-7 şi jumătate
• Densitate: 3,41
• Clivaj: bun
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, brun-roşiatică, violet, roz
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre tern
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Talc

Mg3Si4O10(OH)2- hidroxid oxid de siliciu şi magneziu

Talcul poate fi considerat un mineral destul de important şi interesant din punct de vedere geologic, fiind cel mai moale mineral posibil. Asta înseamnă că are cea mai mică duritate, doar 1 pe scara lui Mohs.

Denumirea sa provine din faptul că talcul este o mică, şi anume din limba arabă, unde talq înseamnă ,,mică".

RECUNOAŞTERE ŞI RECOMANDĂRI
Duritatea scăzută este primul indiciu.
Într-o stare masivă, brută, necristalizată, talcul este foarte uşor de recunoscut. În primul rând, denumirea sa alternativă de ,,piatră de săpun" dă de gol aspectul de săpun. În plus, suprafaţa sa formează o senzaţie de grăsime sau de unsoare la atingere.
Aspectul gras al acestuia ia atribuit o altă denumire, anume aceea de steatit, din grecescul stear, ce înseamnă ,,gras".
Dacă suprafeţele conţine zone pătate roşii şi nu vă plac, le puteţi îndepărta cu acid diluat.

MINERAL ,,VECHI"
Talcul este un mineral descoperit şi folosit încă de multă vreme. Până chiar şi unii scarabeii egipteni sunt confecţionaţi din talc, dar mai sunt exemple...

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Rezistenţa talcului la căldură a transformat mineralul într-un mineral industrial. Ca puţine minerale, acesta are chiar o gamă foarte largă de utilizări pentru om.
O importantă utilizare a talcului este pudra de talc, un material foarte important pentru menţinerea corpului uscat. Este folosit atât de atleţi, cât şi de alţi oameni.
Alte utilizări: hârtia de talc, vopselelor, lacurilor, pieilor, markerelor, lubrifianţilor, plasticurilor, cauciucului şi a ceramicii.

MINERALE ASEMĂNĂTOARE
Ca toate mineralele, talcul se aseamănă şi cu alte minerale. În cazul său, mineralele asemănătoare sunt două şi se numesc willemseit şi minnesotait, numai că primul conţine nichel, iar al doilea conţine fier.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Talcul se formează ca mineral secundar prin modificarea rocilor bazice şi ultrabazice cu olivină, amfiboli şi piroxeni, sau prin roci magmatice sau sedimentare.
În principal, talcul poate fi găsit la: Zillertal (Austria), The Lizard, Cornwall (Marea Britanie), Shetland (Scoţia), Barberton (Africa de Sud) şi California, Pennsylvania şi Vermont (SUA).

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
În România, talcul s-a exploatat la Cerişor şi Lelese, din Munţii Poiana Ruscă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TALC

• Clasă: silicaţi-filosilicaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Mg3Si4O10(OH)2
• Duritate: 1
• Densitate: 2,5-2,8
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată
• Culoare: gri, alb, verde, maroniu
• Urmă: albă
• Luciu: gras sau perlat
• Lumienscenţă: inexistentă

Psilomelan

(Ba,H2O)4Mn10O20- Hidroxid oxid de mangan şi bariu

Psilomelanul, este, din punct de vedere chimic, un ansamblu de oxizi şi hidroxizi de mangan.
    Geologii l-au descris mai degrabă ca fiind un amestec de mai multe minerale, printre care şi romanechitul, un mineral cu compoziţie asemănătoare.
    Psilomelanul are un habitus extrem de variat; cristalele sale pot fi reniforme, mamelonare, botroidale, etc.
    Mai rar, mineralul este folosit la podoabe.


ALTE DENUMIRI
    Psilomelanul este cunoscut şi sub trei alte denumiri: manganomelanul, hematitul negru, sau oxidul de mangan dur.
    Denumirea nemţească este de schwarzer Glaskopf, ceea ce înseamnă ,,chelie neagră'', sau ,,cap de sticlă negru''.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
    Compuşii asemănători psilomelanului se formează de obicei în depozite sedimentare, dar şi în zonele unde zăcămintele de mangan se oxidează sau se alterează.
    Psilomelanul este folosit în industrie pentru conţinutul său de mangan, de aceea locurile cu concentraţii notabile de psilomelan sunt foarte favorabile; norocul face că aceste locuri există, cu toate că mai sporadic, dar există.
    Ocurenţele notabile ale psilomelanului sunt: Ucraina şi Georgia, Eisenbach (Pădurea Neagră, Germania), India, Brazilia, Africa de  Sud, SUA, Marea Britanie (Cornwall- Lostwithiel;Somerset- Brendon Hills; arhipelagul Orkney- insula Hoy, etc).
    Psilomelanul se găseşte asociat cu: baritina, goethitul şi se mai găseşte alături de cuarţ.


RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
    În România, psilomelanul se găseşte în toate zăcămintele de mangan din Carpaţii Meridionali- Delineşti, Prăvăţ, etc.-, munţii Preluca, munţii Bistriţei.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PSILOMELANUL

• Clasă: oxizi-hidroxizi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: (Ba,H2O)4Mn10O20
• Duritate: 5-6
• Densitate: variază între 3,7 sau 4,7, datorită diferitelor incluziuni de oxizi-hidroxizi de mangan
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată sau concoidală
• Culoare: neagră-cenuşie
• Urmă:neagră-brună
• Luciu: metalic, submetalic sau tern- de granulaţie fină
• Luminescenţă: inexistentă