Cinabru

HgS - sulfură de mercur

• Germană: Zinnober (Cinnabarit)
• Engleză: Cinnabar
• Italiană: Cinabro
• Spaniolă: Cinabrio (idem portugheză)
• Rusă: Kинobapь, Cynober (poloneză)
• Norvegiană: Sinober
• Olandeză: Cinnaber

Cinabrul este un mineral format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial. Mercurul este un element metalic destul de valoros, deci acest mineral poate fi considerat un mineral industrial.

Utilizări industriale

Fiind nu chiar atât de comun, mercurul poate fi considerat oarecum valoros. Cinabrul este cel mai comun mineral care conţine acest element metalic, fiind astfel utilizat pe scară largă în industrie.

Procedeul este unul simplu: cinabrul este tratat termic. Oxigenul din aer se combină cu sulful din cinabru şi produc dioxid de sulf, iar mercurul se depune sub formă metalică.

Caracteristici

Cinabrul este o sulfură de mercur, deci face parte din clasa sulfurilor. Cristalele sale cristalizează în sistemul trigonal, şi au adesea un aspect acicular, sau prismatic. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral. 

Are o densitate peste medie, şi cântăreşte destul de mult, adică de aproximativ opt ori mai mult decât volumul echivalent de apă la temperatura camerei,

Origini şi răspândire

De obicei, cinabrul se formează prin depunerea şi răcirea lichidelor de temperaturi joase, cunoscute de asemenea şi ca fluide hidrotermale. Câteva dintre aceste lichide sunt mineralele topite, gazele vulcanice şi apa. Printre mineralele care se asociază adesea cu cinabrul se numără: baritina, calcitul, calcedonia, marcasita, mercurul nativ, opalul, pirita, cuarţul, stibina şi realgarul. (click pe ele pentru detalii)

Cele mai mari zăcăminte se află lângă Almaden, Ciudad Real, Spania, iar cele mai importante zone de extracţie ale cinabrului sunt China, Moschellandsberg (Germania), Monte Amiata (Toscana, Italia), Huancavelica (Peru), Muntele Avala (Serbia), Idria (Slovenia), Arkansas şi California (Statele Unite ale Americii). 

În România, s-au găsit eşantioane de cinabru la Izvorul Ampoiului din Valea Dosului, Munţii Apuseni.

Fişă de caracterizare
Cinabru
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	HgS
Duritate	2 -> 2 1/2
Densitate	8,0 -> 8,2
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală spre neregulată
Culoare	Roşu sau brun-roşiatic
Urmă	Roşie
Luciu	Adamantin sau submetalic
Luminescenţă	Inexistentă

Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Covellină/covelină

Covellină cu cuarţ din colecţia proprie ->

Covellina, cunoscută şi sub numele de covellit, este de culoare albastru- violet; acest lucru se datorează faptului că mineralul este o sulfură de cupru. La fel ca multe alte minerale care conţin cupru, covellina conţine irizaţii (reflectă toate culorile spectrului), prin urmare nu este mereu de culoare albastră.
Atunci când este găsit în zăcăminte destul de bogate pentru a face posibilă exploatarea industrială, covellina este extras pentru conţinutul său foarte ridicat de cupru.
Covellina a fost descoperită iniţial în crustele albastre ale fumoarelor vulcanului Vezuviu, de către Nicolo Covelli (1790-1829), mineralogul italian care i-a dat numele mineralului.

FORMARE
Covellina este atât un mineral primar, cât şi un mineral secundar. Se formează în urma alterării filoanelor conţinătoare de cupru.

TESTE
Covelina se topeşte forte uşor producând o flacără albastră şi se dizolvă în acid clorhidric, iar în ciuda culorii sale urma lăsată este gri- închisă.

RĂSPÂNDIREA
În România, covellina se găseşte la: Baia Borsa, Altin Tepe, Somova, Baia Sprie, Cavnic şi Herja.
În alte ţări: Sardinia (Calabana), Dillenberg (Germania), Serbia (Bor), Japonia (Insula Shikoku), Australia-sud (Moonta) şi în alte zone din Alaska.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
COVELLINA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: CuS
• Duritate: 1 1/2-2
• Densitate: 4, 68
• Clivaj: perfect bazal
• Spărtură: sfărâmicioasă neregulată
• Culoare: albastru- negru, cu irizaţii
• Urmă: gri- închis
• Luciu: submetalic, de smoală
• Fluorescenţă: inexistentă

Bournonit

Bournonitul este un mineral cu un aspect atrăgător, de culoare gri, asemănător oţelului, ce apare sub formă de cristele groase şi scurte. Mineralele asociate sunt cuarţul şi pirita. Acesta a fost denumit după contele de J. P. Bournon (1751- 1825), mineralogul francez care l-a identificat ca mineral de sine stărător.

ALTE DATE
Bournonitul mai este cunoscut sub numele de Edellionit, de la St Edellion, satul unde a fost descoperit de Bournon, sau Raderelz (roata dinţată) din germană. Primul bournonit sub formă de Raderelz a fost găsit la Cavnic, în România.

RĂSPÂNDIRE
Bournonitul este destul de răspândit; el se găseşte în continuare în jurul satului St Edellion, din Cornwall, Marea Britanie, dar şi în SUA, Australia, Bolivia, Canada, Chile, Cehia, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Mexic, Peru, România, Spania şi Serbia.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Ca răspândire în ţara noastră, România, bournonitul ,,se ascunde" la: Baia Sprie, Rodna, Sacarâmb, Hondol şi în alte locuri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BOURNONIT

• Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: PbCuSbS3
• Duritate: 2 1/2- 3
• Densitate: 5, 7- 5, 9
• Clivaj: imperfect
• Spărtură: sub concoidală spre neregulată
• Culoare: gri, negru
• Luciu: metalic sau strălucitor
• Fluorescenţă: inexistentă

Calcopirită

Pe data de 20 aprilie 2011, am primit revista numărul 31 de la Comorile Pământului. Am avut ocazia de a primi un eşantion de calcopirită. Dacă vreţi să ştiţi istoria sau frumoasa poveste a acestui mineral, vă las în continuare un scurt rezumat:


Calcopirita este cel mai important mineral industrial pentru extragerea cuprului, iar culorile sale îi derutează până şi pe cei mai mari mineralogi.
Galben-arămiu, o culoare asemănătoare cu a piritei şi cu a aurului, calcopirita este foarte înşelătoare. Denumirea sa provine din limba greacă, unde chalcos înseamnă cupru, iar pyr înseamnă foc.
Cuprul se extrage din calcopirită prin topire, dar poate fi folosită şi tehnica de electroliză.

UTILIZĂRILE CUPRULUI
Dacă tot am vorbit de calcopirită şi de faptul că este cel mai exploatat mineral de cupru, să vă prezint şi importanţa acestui metal în viaţa de zi cu zi: este folosit la fabricarea ţevilor, cablurilor, acoperişurilor, firelor electrice şi, pe lângă acestea, este o componentă importantă a unor aliaje foarte importante, cum ar fi: alama (zinc+cupru) şi bronzul (cositor+cupru). De exemplu, şi monedele de 5 bani româneşti sunt acoperite cu un strat de cupru.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Dacă vreţi să deosebiţi calcopirita , trebuie să ştiţi următoarele: este un mineral cu conţinut de cupru, deci colorează o flacără pusă asupra sa în verde şi este solubilă în HNO3 (acid azotic). Dacă vreţi să curăţaţi un eşantion de calcopirită aveţi grijî să nu faceţi asta cu apă de la robinet (deoarece poate păta suprafaţa), ci cu apă distilată. Dacă mineralul se păteasă, va prezenta efectul de iridescenţă, adică veţi vedea culorile curcubeului pe suprafaţa acestuia.

ORIGINI ŞI RĂPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
În foarte multe locuri din lume găsim calcopirită, dar în principal în locuri cu roci metamorfice şi magmatice. Aici se găseşte asociată cu alte sulfuri, precum galena, sfaleritul, pirita şi cu oxizi, cum ar fi casiteritul. Na-m să mai menţionez grămada de ţări în care se găseşte mineralul, dar am să vă spun pe unde se ascunde acesta în România:
Se găseşte în:

• Zăcăminte hidrotermale filoniene, după cum urmează: munţii Metaliferi, zona Bucium; Ilba, Nistru, Botez, Cizma, din zona Baia Mare, Maramureş;
• Zăcăminte magmatice: Roşia Poieni, Deva, Munţii Metaliferi
• Zăcăminte asociate skarnelor: Moldova Nouă, Sasca, Banat
• Zăcăminte metamorfozate: Bălan, Carpaţii Orientali

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
CALCOPIRITA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: tetragonal
• Formulă chimică: CuFeS2
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 4,3-4,4
• Clivaj: slab
• Spărtură: neregulată
• Culoare: galben-arămie
• Urmă: neagră-verzuie
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

Nichelina

Nichelina este o sursă de nichel, deşi nu ca răspândire nu este mineral comun.
Culoarea roşie-pală a nichelinei, i-a determinat pe mineralogii din Evul Mediu să creadă că este vorba de un mineral de cupru. Ori, extragerea cuprului din nichelină era imposibilă!
Doar în 1751, un metal necunoscut anterior, numit nichel, a fost găsit în mineralul nichelină. De la metalul pe are îl conţine vine şi numele său. Descoperitorul se numeşte A.E.Cronstedt.
Germanii l-au denumit kupfernickel, denumire folosită şi astăzi.

UTILIZĂRI ALE NICHELULUI
Nichelul este un element metalic argintiu care se extrage din mineralele: garnierit, pentlandit, nichelina şi millerit. De asemenea, nichelul constituie 20 % din meteoriţii feroşi.
Împreună cu cromul, nichelul este principalul aditiv folosit la fabricarea oţelului inoxidabil. Nichelul este aplicat de obicei prin electroliză, pentru a se forma un strat subţire superficial. Metalul creşte rezistenţa oţelului la coroziune şi-l face mai ductil. De asemenea, î-l face mai rezistent la şocuri, datorită acestui fapt fiind foarte folosit la blindaje.
Când este combinat cu cuprul, nichelul produce un aliaj numit monel, foarte rezistent la coroziunea apei de mare. Alt aliaj, 78 % nichel, 17 % fier şi 5 % cupru, se numeşte mumetal şi este folosit în nucleele transformatoarelor electrice.

RĂSPÂNDIRE
Unele dintre cele mai importante zăcăminte de nichelină se află la: Styria, Austria; Cobalt şi Sudbury, Ontario, Canada; Cagliari şi Lombardia, Italia; Bou Azzer, Maroc; Franklin, New Jersey, SUA.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
NICHELINA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: hexagonal
• Formulă chimică: NiAs
• Duritate: 5-5 jumătate
• Densitate: 7,7-7,8
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată
• Culoare: roşu de culoare pal, argintiu
• Urmă: negru-maroniu pal
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă
  

Realgarul

Realgarul este una dintre cele mai importante surse de arsen, un element metalic cu o gamă largă de utilizări industriale. Culoarea realgarului este roşu sau portocaliu, iar denumirea sa provine din sintagma arabă rahj al ghar, care înseamnă ,,pulbere de mină".
Mineralul este descoperit şi cunoscut încă din timpuri foarte vechi, fiind descris în detaliu de istoricul roman Pliniu cel Bătrân (23-79 î. Hr.), în enciclopedia sa, Naturalis Historia. Înainte, era utilizat la colorat focuri de artificii, dar astăzi, pentru aceleaşi obiecte, se folosesc minerale de stronţiu. Astăzi, foarte rar mai este folosit la unii pigmenţi, deşi aceşti pigmenţi pot fi obţinuţi foarte ieftin prin metode artificiale.

UTILIZĂRILE ARSENULUI
Arsenul, elementul ce se extrage din realgar, se crede că a fost descoperit în jurul anului 1250, este un element metalic foarte otrăvitor. Normele sănătăţii de astăzi impun ca realgarul şi alte minerale de arsen să fie mai puţin utilizate decât acum 100 de ani.
Cu toate acestea, arsenul are încă multe aplicaţii industriale. Metalul însăşi este folosit la tranzistori şi în aliajele pe bază de plumb, în care accelerează solidificarea. Mai este o componentă a unor forme de alamă (un aliaj ce conţine zinc şi cel puţin 50 % cupru).
Compuşii arsenului sunt şi ei folositori. Unii se folosesc la fabricarea insecticidelor, în timp ce alţii formează semiconductori electrici. compusul arseniură de galiu are următoarea capacitate de a converti electricitatea direct într-o rază laser. De aceea, mai este folosit la diodele emiţătoare de lumină (LED-uri) ce pot fi observate pe carcasele calculatoarelor.

SURSELE ARSENULUI
Cele mai importante minerale ce conţin arsen sunt: realgarul, auripigmentul şi arsenopirita. Arsenul este extras din acestea prin coacerea lor într-o coloană de aer. Acest proces duce la formarea oxidului de arsen.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
La fel ca toate celelalte minerale ce conţin arsen, realgarul eleimină un puternic miros de usturoi atunci când este expus la o flacără. Altă metodă de identificare este culoarea sa, roşie-portocalie.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Fluidele fierbinţi ce urcă spre straturile superioare ale scoarţei terestre conţin o largă gamă de elemente chimice. Din aceste soluţii hidrotermale se depun multe minerale. Realgarul aşa se formează şi este adesea asociat cu auripigmentul şi cu stibina. De asemenea, se mai găseşte în calcare şi în dolomite, precum şi ca depuneri formate după erupţiile vulcanice şi ale izvoarelor termale.
Cele mai importante zăcăminte de realgar sunt în: insula Corsica, Franţa; Sondrio şi Toscana, Italia; Allchar, Macedonia; Baia Sprie, Cavnic, Săcărâmb şi Moldova nouă, România; Valais, Elveţia; Getchell din Nevada, SUA.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
REALGARUL

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: AsS
• Duritate: 1 jumătate-2
• Densitate: 3,56-3,59
• Clivaj: distinct
• Spărtură: concoidală
• Culoare: roşie spre roşie-portocalie
• Urmă: roşie-portocalie
• Luciu: răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Marcasita

<(Măriţi fotografia şi observaţi mici ,,picături'' de marcasită)
<(În fotografie cuarţ cu pirită)
Marcasita este foarte asemănătoare cu pirita şi au aceeaşi formulă chimică. Deşi amândouă sunt minerale compune şi răspândite, marcasita este mai puţin frecventă. În ciuda formulei chimice la fel, sistemele de cristalizare sunt diferite.
Culoarea marcasitei este, de obicei, galben-arămiu-pal. A fost denumită de sine stătătoare în 1845 de către Wilhelm von Haidinger, un mineralog austriac. Denumirea pe care i-a dat-o provine de la marqashita, un cuvânt arab cu semnificaţie incertă, folosit anterior pentru a desemna pirita.

Pentru a vedea postarea cu pirita, click aici!

FORME CRISTALINE
Diferenţa crucială dintre pirită şi marcasită este sistemul de cristalizare şi forma cristalelor sale. De fapt, din punct de vedere chimic, pirita şi marcasita sunt identice, fiecare mineral conţinând fier şi sulf în aceleaşi proporţii.
Pirita are cristale cubice, în timp ce marcasita are, de obicei, forme tabulare -care arată asemănător cu forma blatului de masă. Din acest motiv este dificil pentru mineralogii amatori să afle dacă eşantionul este ori pirită ori marcasită, şi de multe ori necesită teste cristaline amănunţite.
Din fericire, există teste mai simple pentru a diferenţia cele două minerale:

• Marcasita se descompune destul de uşor şi de repede atunci când este expusă la aer, transformându-se în sulfaţi feroşi. Marcasita se dizolvă în acid azotic cu o oarecare dificultate.
  
• Pirita suferă uneori aceeaşi reacţie, dar foarte lent.
  

RECOMANDĂRI
Pirita este uneori şlefuită pentru confecţionarea unor bijuterii ieftine, de obicei faţetată sau în caboşon, şi comercializată sub numele de ,,marcasită''.
Marcasita este un mineral relativ instabil care se descompune destul de uşor. Prin urmare, un eşantion de marcasită nu trebuie curăţat, şi trebuie ţinut într-o cutiuţă cu un săculeţ cu gel de silice.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Marcasita se formează, de obicei, din soluţii acide care s-au infiltrat prin rocile sedimentare, precum argila, marna, creta şi calcarul. Se mai găseşte în filoane hidrotermale uşor alterate.
Cele mai frumoase eşantioane au fost descoperite la:

• Karlovy Vary, din Cehia
• Calais, din Franţa
• Clausthal, Freiberg şi Annaberg-Buchholz, din Germania
• Veneţia, Lazio şi Toscana, din Italia
• Galena, Illinois, Kansas, Missouri, Oklahoma, din SUA
• Kent, între Dover şi Folkstone, Tavistock în Devon, din Marea Britanie

În România, sunt celebre pseudomorfozele de marcasită după trandafirii de pirotină de la Herja. Stalactitele de marcasită formate pe pereţii vechilor galerii sunt cunoscute la Băiuţ, zona Baia Mare.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MARCASITA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: FeS2
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 4,87-4,92
• Clivaj: distinct
• Spărtură: neregulată
• Culoare: galben-arămiu-pal
• Urmă: neagră-verzuie
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

Argentitul şi acantitul

Argentitul este un important mineral de argint, fiind extras pentru utilizări industriale. Compoziţia chmică este aceeaşi cu cea a acantitului, dar cele două aparţin unor sisteme de cristalizare diferite. Acantitul este însă forma stabilă a argentitului, iar proprietăţile de mai jos sunt de fapt ale acestuia:

Argentitul/acantitul poate avea o culoare negricioasă, dar cel maifrecvent este gri. Denumirea sa provine de la principalul său element chimic, argintul; în germană, numele său este Silverglanz.
Argentitul este numele dat polimorfului sulfurii de argint formată la peste 177 de grade celsius. Cristalele de argentit aparţin sistemului de cristalizare cubic; În schimb, cele de acantit, formate la o temperatură mai scăzută, aparţin sistemului monoclinic.

UTILIZĂRILE ARGINTULUI
Argintul a fost unul dintre primele metale folosite de om pentru confecţionarea bijuteriilor. Fiindcă argintul este rezistent la coroziune şi este un excelent conducător de căldură şi electricitate, are o gamă diversă de aplicaţii. Este folosit astăzi la antiseptice, la monede, la placarea electrolitică a veselei şi a tacâmurilor, la fabricarea oglinzilor, bijuteriilor şi a unei game largi de ustensile.
Compuşii de argint, mai ale halogenurile, au fost des folosiţi în procesarea fotografică, datorită sensibilităţii lor la lumină.

RECOMANDĂRI
Înainte ca un eşantion de argentit sau de acantit să fie adpgat într-o colecţie de minerale, la nevoie, el trebuie curăţat cu apă distilată.

RĂSPÂNDIRE
Principalele zăcăminte din lume sunt: Jachymov- Cehia; Andreasberg, Freiberg şi m-ţii Harz- Germania; Honduras; Chile; Bolivia; Sardinia; Norvegia; British Columbia şi Ontario- Canada.
În Mexic se găseşte în Guanajato şi Zacatecas.
În SUA, argentitul se găseşte în California, în asociaţie cu minereurile de cupru de la Butte, Montana; şi în minele de argint din Colorado şi Nevada. Există zăcăminte importante şi în arhipelagul Britanic, în special în zona Liskeard din Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
RGENTITUL/ACANTITUL

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: cubic-argentit; monoclinic-acantit;
• Ag2S
• Duritate: 2-2 jumătate
• Densitate: 7,20-7,34
• Clivaj: nedefinit
• Spărtură: sub concoidală
• Culoare: gri spre negricios
• Urmă: gri spre negricios
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă
  

Tetraedritul

Cu12Sb4S13-sulfură de antimoniu şi cupru

Tetraedritul se găseşte în mai multe locuri din lume, dar cu toate acestea, nu prezintă o sursă industrială importantă, deşi mai este extras pentru cupru.

Tetraedritul este un mineral lucios, cu o culoare gri spre negru; denumirea sa provine de la forma cristalelor sale, care, în geometrie, se numesc tetraederii regulaţi.

SERIE MINERALĂ
Tetraedritul este un mineral bine compus, din cupru, antimoniu şi sulf. Uneori, cantitatea de antimoniu- sau stibiu- poate fi înlocuită de o mică cantitate de arsen, mai mult sau mai puţin. Dar, atunci când arsenul înlocuieşte complet antimoniul, mineralul nu mai este tetraedrit, ci este tennantit.

DIFERNEŢIERE
Pentru că tetraedritul şi tennantitul sunt atât de asemănătoare, singurul mod de diferenţiere este controlul/analiza chimică, pentru a vedea ce conţine eşantioane: antimoniu sau arsen?
Alt fapt de diferenţiere ar fi faptul că tetraedritul are o densitate mai ridicată decât tennanitul.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Mineralul tetraedrit se găseşte în filoane hidrotermale, asociat cu bornitul, galena, sfaleritul şi calcitul, dar şi alături de calcopirită (în acest caz, cele două minerale sunt extrase pentru conţinutul de cupru).
Oruro-Bolivia; St. Abdreasberg-Germania; Bingham-Utah, SUA; Liskeard şi Cornwall-Marea Britanie;


RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
La Cavnic, se găsesc cristale de 2 cm lungime!
Tetraedritul se mai găseşte şi la Zlatna, Săcărâmb, Deva.


FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TETRAEDRIT

• Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Habitus: piramidal, adesea cristale maclate
• Formulă chimică: Cu12Sb4S13
• Duritate: 3-4 jumătate
• Densitate: 4,6-5,1
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată spre sub-concoidală
• Culoare: gri spre neagră
• Urmă: gri-închisă, brună-neagră sau neagră
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă
  

Jordanitul

Jordanitul are o culoare gri-închis. A fost denumit după H. Jordan(1808-1887), omul de ştiinţă care a descoperit mineralul în 1864. Primele eşantioane de jordanit au fost găsite în regiunea Binnental din Elveţia, dar a mai fost descoperit şi în alte zone din lume, cum ar fi Cornwall, Marea Britanie.
Jordanitul este foarte căutat de colecţionari, deoarece cristalele sale sunt pseudohexagonale(cu 6 feţe), şi, pe deasupra, sunt foarte puţin răspândite şi se găsesc foarte rar.

UN MINERAL FOARTE RAR
Jordanitul este un mineral foarte rar, şi este foarte puţin probabil să fie descoperit de vreun mineralog amator sau să fie vândut de un comerciant. Nu are calităţi industriale şi nici nu poate fi folosit la bijuterii, întrucât are o duritate de doar 3 pe scara Mohs.
Urma jordanitului este neagră, iar cristalele sale sunt asociate cu cristalele altor sulfosăruri, precum baritina, galena, sfaleritul, pirita, cuarţul şi calcitul, dar şi dolomitele.

IZOMORFISMUL
Mineralele izomorfe sunt mineralele care conţin diferite elemente ce pot fi înlocuite de altele fără a-şi modifica în mod fundamental structura proprie.
Jordanitul este un izomorf al geocronitului.

CARACTERISTICI
Jordanitul este o sulfosare, o subclasă a clasei sulfurilor. Cristalele de jordanit fac parte dinsistemul monoclinic, dar se prezită adesea în forme ce par să aibă şase feţe (pseudohexagonale), şu sunt de multe ori maclate.
Pumbul din jordanit influenţează duritatea scăzută de 3 şi culoarea gri-închisă a acestuia. În afară de duritate şi culoare, plumbul mai influenţează şi greutatea jordanitului, de şase ori şi jumătate mai mare decât cea a apei. Jordanitul lasă o urmă neagră atunci când este frecat de o bucată de porţelan neemailat.
Jordanit din Binnental, Elveţia
RĂSPÂNDIREA PE GLOB
Jordanitul a fost identificat iniţial în Binnental, Elveţia, dar a fost descoperit apoi şi în alte părţi din lume, cum ar fi Cornwall (Martea Britanie), Wiesloch (Germania), Yunosawa (Japonia) şi Silverton (Colorado- SUA).

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
JORADANITUL
Clasa: sulfuri şi sulfosăruri
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Pb14(As, Sb)6S23
Duritate: 3
Denistate: 6,4
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: cenuşie-închisă
Urmă: neagră
Luciu: metalic
Luminescenţă: inexistentă

PIRITA

Deşi este un mineral comun, pirita -cunoscută ca şi aurul nebunilor-are o istorie fascinantă. Sfărămicioasă şi otrăvitoare atunci când este încălzită, ea trebuie tratată cu multă grijă în multiplele sale utilizări.
Etimologia cuvântului pirită provie din grecescul pyr care înseamnă ,,foc", iar acesta se rezumă la felul în care pirita produce scântei atunci când este lovită de oţel. Din acest motiv, vechii greci o foloseau la aprins focul.
Cu aspectul ei gălbui şi strălucitor, pirita îi păcăleşte de cele mai multe ori pe amatorii colecţionari, deaoarece seamănă foarte tare cu aurul.

ATENŢIE!Pirita nu se pune în apă, deoarece conţine fier şi rugineşte. Pirita mai conţine şi sulf şi este folosită în industrie la fabricarea acidului sulfuric.
Suprafeţele cristalelor de pirită au adesea un aspect striat şi este unul dintre mineralele cele mai răspândite, iar geologii au cele mai mare şanse să găsească pirită aproape oriunde.
Pirita apare îndeosebi în gresie, unde formează cristale cu aspect deosebit de atrăgător.


TESTE
Dacă un eşantion găsit de tine pare pirită, poţi să-l verifici lovindu-l de un obiect dur din metal, iar dacă scoate scântei este într-adevăr pirită. Dacă nu scoate scântei, probabil este un alt metal.
Un alt test: puteţi încălzi eşantionul bănuit a fi pirită, iar dacă se fărâmiţează era întradevăr pirită. Atenţie!nu încălziţi prea mult pirita, căci ea emană dioxid de sulf, care este extrem de otrăvitor, iar denumirea chimică a piritei este sulfură de fier.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PIRITĂ

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Habitus: cuburi, pirtoedre, octaedre sau combonaţii de ale acestor forme.
• Formulă chimică: FeS2
• Duritate: 61/2
• Densitate: 5
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală în formă de scoică spre neregulată
• Culoare: galben-alamă
• Urmă: neagră, negru-verzuie
• Luciu: metalic
• Fluorescenţă/luminescenţă: inexistentă