La Multi Ani!!!!

Comunitatea Roci şi Minerale vă urează Un An Nou Fericit!

Pentru acest blog, a fost un an destul de bun, şi vreau să mulţumesc tuturor vizitatorilor şi tuturor iubitorilor de roci şi minerale.
Chiar dacă blogul a fost înfiinţat abia în octombrie, a avut destul de multe vizualizări până în momentul de faţă(5100).
Cu toate acestea, le mulţumesc şi celor de la Deagostini pentru ideea foarte bună a revistei; majoritatea lucrurilor despre minerale le-am aflat de acolo :)
Colecţia mea nu este foarte mare, dar sper că pe parcurs am să dobândesc eşantioane din ce în ce mai mari şi frumoase şi am să vă împărtăşesc şi vouă bucuria de a colecţiona minerale.

Vă urez succes la adunarea de minerale şi cât mai mult succes bloggerilor :-p!!!

Indigolitul

Indigolitul este azuriu şi albastru-închis, deşi poate avea uneori şi nuanţe vizibile de verde. Are un luciu sticlos şi este foarte rar. Indigolitul este căutat ca piatră preţioasă atât de colecţionari, cât şi de cei care-l poartă ca bijuterie. El aparţine grupului turmalinei.

CULOAREA
Frumoasa culoare albastră a indigolitului se datorează prezenţei fierului şi a manganului în compoziţia acestuia. Mineralele şi pietrele (semi)preţioase din grupul turmalinei pot conţine o gamă largă de metale diferite - printre acestea numărându-se fierul, sodiul, aluminiul, manganul, litiul şi magneziul -, iar proporţiile lor pot varia.
Asemeni achroitului, rubellitului şi schorlului, indigolitul este o varietate de elbait, un membru al grupei turmalinei care poate avea multe culori.

ELECTRICITATEA
La fel ca toate celelalte varietăţi de turmalină, indigolitul are abilitatea de a dezvolta sarcini electrice atunci când este supus unui stres mecanic, ca de exemplu atunci când este presat sau strâns. Acest fenomen este cunoscut sub numele de piezoelectricitate. Toate mineralele piezoelectrice se încarcă pozitiv la un capăt şi negativ la celălalt capăt.
O altă caracteristică interesantă la mineralele piezoelectrice este fenomenul opus: atunci când mineralul este supus unei sarcini electrică, atunci el prezintă stres mecanic.

CARACTERISTICI
Din punct de vedere chimic, indigolitul are aceeaşi compoziţie ca şi toate celelalte turmaline- face parte din clasa minerală a silicaţilor şi, deoarece compoziţia sa foarte complexă cuprinde mereu bor, este cunoscut ca un bor-silicat. În pofida tuturor varietăţilor pe care turmalina le ,,cunoaşte", indigolitul conţine în plus aluminiu şi litiu.
Indigolitul este una dintre cele mai dure varietăţi de turmalină, având o duritate de 7/7 jumătate pe scara Mohs. Cristalele sale sunt prismatice şi u un luciu sticlos. Adesea, ele au formă hexagonală, iar cele mai mari cristale au o lungime de 10 cm şi prezintă striaţii de-alungul lor.

RĂSPÂNDIRE
Cele mai frumoase eşantioane de indigolit provin din statul Minas Gerais din Brazilia, unde se găsesc cristale foarte frumoase şi de calitate gemă de 1,5 kg. Indigolitul se mai găseşte şi Birmania, India, Madagascar, Kenya, Namibia, Rusia Sri Lanka, Tanzania şi SUA.

Fişă de caracterizare
INDIGOLIT
Clasă: bor-silicaţi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Na(Li, Al)3Al6(BO3)3Si6O18(OH)4
Duritate: 7-7 1/2
Densitate: 3,1
Clivaj: foarte nedefinit
Spărtură. concoidală spre neregulată
Cuoloare: albastru, uneori albastru-verzui
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

Limonitul

Limonitul este un termen generic pentru mai multe grupări şi amestecuri între oxizi şi hidroxizi de fier. El poate fi negru, brun sau galben, iar culoarea şi absenţa clivajului îl deosebesc de mineralul goethit, un alt oxi-hidroid de fier.
Deoarece limonitul nu este un mineral care poate fi clar definit, el este uneori clasificat de mineralogi ca rocă ( adică un agregat de mai multe minerale) decât ca mineral în sine.
Limonitul a fost în trecut o importantă sursă minerală de fier, dar astăzi nu mai este utilizat prea des în acest scop, deoarece metalurgia a progresat şi spre deosebire de alte minerale cu conţinut de fier, limonitul conţine adesea un element nedorit, fosforul.
Limonitul este prezent oriunde în lume, ca rezultat al alterării altor minerale care conţin fier.
Din punct de vedere chimic, rugina de fier este o varietate de limonit, dar aici ne ocupăm doar de varietăţile care se formează în pământ. Limonitul nu are o formă cristalină şi este clasificat ca o substanţă amorfă de către oamenii de ştiinţă.
Deoarece limonitul se găseşte de multe ori în mlaştini, numele lui popular este minereu de fier de mlaştină. Termenul de limonit provine din cuvântul grecesc leimos, care înseamnă pajişte, pentru că limonitul se găseşte pe pajişti şi în mlaştini.

FOLOSIT LA VOPSELE...CA SURSĂ DE OCRU
Folosit rareori ca sursă de fier, limonitul este astăzi un pigment foarte important în industria vopselei, furnizând pigmenţii de culoare ocru şi pământiu-roşiatic.
El reprezintă de asemenea o componentă a vopselei folosite în artele plastice- ocrul galben este baza culorii pământii/ brune, pe care o vedem în multe picturi moderne.

UN MINERAL ASEMĂNĂTOR- GOETHITUL
O mare parte din oxidul de fier clasificat superficial şi incorect ca limonit, este în realitate goethit. Goethitul este aproape identic cu limonitul din punct de vedere chimic, iar principalele diferenţe dintre cele două minerale sunt următoarele:

1. Goethitul nu conţine molecule de apă de cristalizare, în timp ce limonitul poate prezenta un număr variabil de astfel de molecule. Acest lucru se indică în formula chimică astfel: ,,nH2O". Această formulă nu se compară cu formulele mineralelor cu molecule de apă fixe, aşa ca analcitul, care are o moleculă de apă, sau ca apofilitul, care are opt, etc.
2. Goethitul are clivaj perfect, în timp ce limonitul nu prezintă nici-un tip de clivaj, fapt foarte clar, deoarece limonitul nu are cristale ca să cliveze.
   

TESTE
Limonitul eliberează apa de cristalizare atunci când este încălzit -acest lucru poate fi observat în interiorul unei eprubete închise- şi se dizolvă foarte încet în acid.
În schimb, goethitul nu are apă pe care s-o elibereze, şi atunci când este încălzit se magnetizează.

Fişă de caracterizare
LIMONIT
Clasa: oxizi-hidroxizi
Duritate: 5- 5 1/2
Densitate: 2, 7- 4, 3
Clivaj: inexistent
Spărtură: neregulată
Culoare: de la galben-brun la negru
Urmă: galben-brună
Luciu: pământos
Luminescenţă: inexistentă

Jamesonitul

JAMESONITUL
Jamesonitul este un mineral de culoare cenuşie- închisă, care poate apărea sub formă de cristale atrăgătoare. Mai este cunoscut şi sub numele de ,,antimoniu gri", după unul dintre elementele pe care le conţine.
Principalele componente ale jamesonitului sunt elementele metalice plumb, fier şi antimoniu, deşi unele eşantioane pot conţine şi mici cantităţi de cupru şi zinc.
Jamesontiul se găseşte sub formă de cristale foarte fine, asemănătoare firului de păr, care uneori formează o ţesătură împletită asemănătoare cu pâsla.
Mineralul jamesonit este adesea greu de deosebit faţă de alte minerale cu conţinut de plumb, ca boulangeritul, zinkenitul şi robinsonitul.
Jamesonitul este, în mod normal, opac, dar, atunci când sunt alterate superficial, unele eşantioane pot părea că sclipesc în culorile curcubeului (fenomen numit iridescenţă).
Jamesonitul a fost denumit după geologul scoţian Robert Jameson(1772-1854), profesor de istorie naturală la Universitatea din Edinburgh, ale cărui prelegeri l-au introdus pe tânărul Charles Darwin în studiul geologiei.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Jamesonitul s-a format în multe regiuni ale lumii, unde, cu milioane de ani în urmă, fluidele fierbinţi cu conţinut chimic bogat au circulat prin crăpăturile şi fisurile din roci- atunci când conţin minerale, denumirea pentru aceste fisuri este aceea de filoane hidrotermale.
În aceste filoane hidrotermale, jamesonitul se găseşte adesea în asociaţie cu mineralele stibină, calcit, dolomit, galenă, pirită, cuarţ, rodocrozit, siderit şi sfalerit. Mai rar, jamesonitul poate apărea alături de elementele native antimoniu(Sb) şi argint(Ag).
Jamesonitul se poate găsi în următoarele ţări: Spania, Argentina, Germania, Bolivia, China, Italia, Kosovo, Mexic, Arkansas şi Dakota de Sud în SUA (minele de stibiu/ antimoniu), Marea Britanie, Scoţia şi România(în Baia Mare).

CARACTERISTICI
Jamesonitul face parte din clasa minarlă a sulfurilor. Este o sulfosare de antimoniu, fier şi plumb, care mai poate conţine mici cantităţi de cupru şi zinc.
Cristalele de jamesonit aparţin sistremului de cristalizare monoclinic, şi pot fi lungi, având uneori chiar şi 10 cm lungime.

Fişa de caracterizare
JAMESONIT
Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Pb4FeSb6S14
Duritate: 2 1/2
Densitate: 5, 63 -5, 67
Clivaj: bun
Spărtură: neregulată spre concoidală
Culoare: negru- gri
Urmă: negru- gri
Luciu: metalic
Luminescenţă: inexistentă

CELESTINA

Celestina(cunoscută şi sub numele de CELESTIT), este un mineral destul de comun. Ea poate fi găsită într-o mare varietate de culori. A fost descoperită în Sicilia, în 1871, dar, în aceste momente, cele mai valoroase cristale provin din SUA.
Abia la 18 de la descoperirea sa în Sicilia a fost denumită de mineralogul german A.G.Werner, după culoarea sa albastru- celestină(un albastru asemănător cu culoarea cerului) pe care o are uneori.
Adesea, se întâlnesc cristale de celestină de 10 cm lungime.

El este categorisit ca mineral industrial, deoarece conţine o importantă sursă de stronţiu, un element foarte important pentru lansarea focurilor de artificii şi la fabricarea cartuşelor trasoare, a rachetelor semnalizatoare, a obiectelor de ceramică şi a sticlei mate.

Fişă de caracterizare
CELESTINA
Clasă: sulfaţi
Sistem de cristalizare: ortorombic
Formulă chimică: SrSO4
Duritate: 3- 3 1/2
Densitate: 3, 97
Clivaj: perfect bazal
Spărtură: neregulată
Culoare: incoloră, gri, albastru-pal sau celestină, brună
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: absentă( cu excepţia cazului în care conţine incluziuni de minerale cu luminescenţă)



COMUNITATEA ROCI ŞI MINERALE VĂ UREAZĂ SĂRBĂTORI FERICITE!!!
Celestină

Datele despre GALENĂ

Galena mea cu incluziuni de fluorină şi calcit.










GALENA

Galena este prrincipala sursă industrială a elementului metalic plumb. Este des întâlnit în filoanele minerale hidrotermale. Prtintre celelalte minerale alături de care poate fi găsită, se numără sfaleritul, fluorina, cuarţul, calcitul şi pirita. Aceste minerale se formează prin cristalizare din lichidele fierbinţi care ies la suprafaţă prin crăpături sau falii.
Galena este o sulfură de plumb; fiecare moleculă de galenă conţinând un atom de plumb şi unul de sulf.
Denumirea cuvântului provine din latinescul galena care înseamnă minereu de plumb.
Galena se poate identifica foarte uşor prin faptul că lasă o urmă cenuşie, şi are o duritate foarte mică, de 2 1/2 pe scara Mohs. Datorită clivajului perfect, galena are un anumit aspect de trepte.

Fişă de carcaterizare
GALENA
Clasă: sulfuri
Formulă chimică: PbS
Duritate: 2 1/2
Densitate: 7, 5
Clivaj: perfect
Spărtură: subconcoidală
Culoare: cenuşiu- plumburiu- argintie
Urmă: cenuşie- plumburie
Luciu: metalic
Luminescenţă: inexistentă

CUARŢUL FUMURIU

Astăzi, 15 decembrie 2010 a apărut revista Comorile Pământului 13, iar spre mirarea tuturor, eşantionul primit la revistă abia dacă încăpea în cutie.

Cuarţul fumuriu


Cuarţul fumuriu este translucid, şi deregulă prezintă accente brun.
Acesta este cunoscut şi sub numele de cairngorm, după lanţul muntos din Scoţia.
Cuarţul fumuiru i-a naştere prin generarea de radiaţii asupra unui cuarţ, în urma descompunerii elemneterlor radioactive. Dar în ciuda acestor fapte, cuarţul fumuriu nu este o piatră periculoasă.

Cel mai mare eşantion din lume cântăreşte 133,5 kg, şi are 69 cm lungime.
TESTE
Ca toate varietăţile de cuarţ, cuarţul fumuriu este insolubil în toate lichidele, cu excepţia acidului fluorhidric, care este un acid foarte perciulos. El nu trebuie încălzit, deoarece ăşi pierde culoarea, iar răcirea îi provoacă crăpături.

Fişă de caracterizare
CUARŢ FUMURIU
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: SiO2
Duritate: 7
Densitate: 2, 65
Clivaj: inexistent
Spărtură: concoidală spre neregulată
Culoare: de la brun la negru
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

Glaucofanul

Glaucofanul este un mineral ce are culoarea albastru- cenuşiu, care devine mai intensă atunci când este scufundat în apă. Pentru colecţionare nu are o valoare foarte mare, din cauza compoziţiei sale fvariabile.
Glaucofanul aparţine clasei amfibolilor, adică aparţine unei clase de silicaţi hidrataţia, clasă ce conţine o mare varietate de metale.
Amfibolii pot avea cristale de diferite forme, dar de obicei sunt lungi, subţiri şi de culoare închisă. Printre membrii acestui grup de minerale se numără şi actinolitul, hornblenda şi tremolitul.
Teste: Glaucofanul este insolubil în acizi, dar se topeşte cu uşurinţă şi formază un gaz de culoare verde.
Fişă de carcaterizare
GLAUCOFANUL
Clasa: silicaţi, grupa amfiboliţi
Sistemul de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Na2(Mg, Fe)3Al2Si3O22(OH)2
Duritate: 6
Densitate: 3, 08- 3, 15
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidlă spre neregulată
Culoare: gri, albăstrui- gri, albastru de levandă
Urmă albastru- cenuşie
Luciu: sticlos spre smolit sau perlat
Luminescenţă: inexistentă

Heliodorul

Culoarea heliodorului poate fi aurie sau galben-verzuie. Cristalele perfect transparente ce pot fi folosite la creearea bijuteriilor, sunt adesesa încălzite artificial, pentru accentuarea strălucirii. Ea este determinată de doi compuşi minerali ce pot fi prezeţi în structura pietrei. Culoarea galben-aurie provine de la oxidul de uraniu, în timp ce coloritul galben-verzui se datorează oxizilor de fier.
Heliodorul prezintă luminescenţă numai în cazul în care conţine suficiente cantităţi de uraniu.
Multe eşantioane de calitate gemă nu prezintă deloc impurităţi, însă unele au incluziuni delicate, subţiri şi de formă tabulară, vizibile sub suprafaţa transparentă a pietrei.

TĂIETURĂ
Cea mai frecventă tăietură pentru heliodor este cea ovală, folosindu-se mai rar şi cea rotundă. Tăietura în stil drop (picătură) este cea mai potrivită pentru cerceii de heliodor, deoarece acesta scoate în evidenţă scânteirile aurii ale pietrei.

IMITAŢII
Heliodorul poate fi falsificat cu ajutorul unor aparate mai ieftine. Înlocuitorii cei mi frecvenţi folosiţi în acest scop sunt sticla colorată artificial sau spinelul sintetic, ale cărui fragmente sunt lipite într-un conglomerat cu ajutorul unui adeziv galben.

ISTORIE
Nimeni nu ştie exact când a fost descoperită această varietate de beril, dar ceea ce este cert este faptul că această piatră era cunoscută încă din timpul romanilor. Istoricul Plinius cel Bătrân (n: 23 d.Hr. şi d: 79 d.Hr.) menţionează de piatra heliodor în cartea sa Naturalis Historia (Istoria Naturală).
Numele acestei pietre provine din greacă şi înseamnă dar al soarelui.

Fişă de caracterizare
HELIODOR
Clasă: silicaţi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Be3Al2Si6O18
Duritate: 7 1/2- 8
Densitate: 2, 6- 2, 9
Clivaj: nedefinit
Spărtură: neregulată spre concoidală
Culoare: galben-auriu sau galben-verzui
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă, cu execpţia cazului în care eşantionul conţine un nivel ridicat de uraniu
trei poze cu heliodor

CITRINUL

Salut tuturor,
astăzi, 8 decembrie 2010, a apărut revista numărul 12 de la Comorile Pământului, cu un eşantion de citrin natural.
<- cam aşa arată eşantionul de la revistă
DATE DESPRE CITRIN

Citrinul este varietatea galbenă sau aurie a cuarţului. Etimologia cuvântului citrin provine din grecescul kitro, care înseamnă lămâie sau citrică.
Culoarea galben-pal a citreinului este dată de conţinutul foarte ridicat de fier din cuarţ.
Cintrinul este de două feluri:NATURAL(creea prin includerea fierului în cuarţ) şi ARTIFICIAL(creeat de om prin încălzirea unui cristalelor de ametist, care devin portocaliu închis).
FIŞĂ DE CARACTERIZARE
CITRIN
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: SiO2
Duritate: 7
Densitate: 2, 65
Clivaj: inexistent
Spărtură: concoidală
Culoare: galbenă
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă
Citrin natural Citrin artificial

Postarea lunară despre roci- cărbunele

Cărbunele(rocă sedimentară)

Huilă.

Cărbunele este o rocă sediementară de culoare brun - neagră cu proprietăţi combustibile formată prin (carbonizare) îmbogăţirea ăn carbon (în condiţiile lipsei oxigenului) a resturilor unor plante din epocile geologice. Procesul de incarbonizare a plantelor preistorice s-a produs cu milioane de ani în urmă, prin două procese mai importante: faza biochimică şi faza geochimică. Datorită energiei termice ridicate degajate prin ardere huila mai poartă numele de aurul negru. Materia iniţială de bază din care ia naştere cărbunele sunt resturi de plante fosile, care constau mai ales din feriga uriaşă (Pteridopsida sau Polypodiopsida) care în urmă cu 400 de milioane de ani alcătuia adevărate păduri, azi feriga are între 9000 şi 12000 de varietăţi. După moartea lor aceste plante se scufundau în mlaştină unde fiind izolate de aerul atmosferic, urmând o serie de procese anaerobe, în primele faze se formează turba. Prin migraţia mărilor aceste mlaştini au fost acoperite cu sedimente, creându-se temperaturi şi presiuni ridicate, care intensifică procesele de incarbonizare, presiunea elimină apa din turbă astfel ia naştere cărbunele brun. Dacă aceste presiuni mari persistă mai departe se continuă eliminarea apei din cărbunele brun rezultând cărbunii cu cea mai mare putere calorifică, huila şi în final antracitul care este în acelaşi timp şi cărbunele cel mai vechi. La antracit procentul de carbon ajunge la 90 - 96 %. Zăcămintele de huilă s-au format cu cca. 280 - 345 milioane de ani în urmă, constituind azi una dintre principalele resurse energetice ale globului. Cărbunele brun este un cărbune mai tânăr formându-se în perioada terţiară în urmă cu 2,5 - 65 milioane de ani.

Compoziţia:

În tehnică, compoziţia cărbunilor se exprimă parţial în elemente chimice, carbon (C),hidrogen (H),azot (N),oxigen (O) şi sulf(S), parţial în substanţe ca masa minerală şi umiditatea.

Compoziţia se poate exprima ca:

• masă organică, care conţine C, H, N, O şi S din combinaţiile organice;
• masă combustibilă (en:DAF - dry, ash free), care conţine şi S din combinaţiile minerale (pirite), care arde şi el, adică tot ce arde - ceea ce nu arde (masa minerală plus umiditatea) este balastul;
• masă anhidră, care conţine şi masa minerală, adică tot, mai puţin apa;
• masa uscată la aer (masa pentru analiză), care conţine şi umiditatea de constituţie şi cea higroscopică, compoziţie folosită în determinările de laborator, fiind stabilă;
• masa iniţială (en:raw), care conţine şi umiditatea de îmbibaţie, adică compoziţia cărbunelui introdus în focare.

În timpul încălzirii, din cărbune se degajă gaze combustibile, numite materii volatile. Cu cât se degajă mai multe materii volatile, cu atât cărbunele se aprinde mai uşor. Prin aprindere şi ardere cărbunele degajă căldură. Cantitatea de căldură eliberată prin arderea completă a unui kilogram de combustibil (aici cărbune) este puterea calorifică (sau căldura de ardere) a combustibilului, care în SI se exprimă în MJ/kg. În practică, utilă este puterea calorifică inferioară (Q_i).

Hidromagnezitul

Cristalele de hidromagnezit sunt foarte căutate de către colecţionarii de minerale. Sunt adesea mici şi delicate, dar cel mai mare cristal a atins lungimea de 10 cm. Hidromaghezitul este un carbonat de magneziu foarte răsândit în crăpăturile din rocile serpentinice. Rocile serpentinice sunt alcătuite din minerale de culoare verde- ănchis şi brun, cu luciu gras sau mătăsos. Se găsesc în formaţiuni magmatice sau metamorfice care sau format fie prin activitate magmatică, fie în urma acţiunii căldurii şi a presiunii intense asupra rocilor deja formate.
Hidromagnezitul a fost descoperit şi a fost descris pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1827. Numele său face referire la compoziţia chimică- este un carbonat de magneziu, constituit din patru molecule de apă cristalizate. În plus, hidromagnezitul conţine o moleculă de oxigen şi o moleculă de hidrogen, fenomen pe care geologii îl numesc radicalul hidroxil.
fnsHidromagnezitul este un mineral secundar de magneziu, foarte frcvent întâlnit. El se formează din mai multe minerale primare, printre care brucitul (hidroxid de magneziu). Unele minerale rare sunt asemănătoare cu a hidromanezitului din punct de vedere al aspectului exterior şi al compoziţiei. Printre acestea se numără dypingitul şi giorgizitul.
Teste:
Ca exponent al clasei carbonaţilor, hidromagnezitul dă dovadă de o efervescentă foarte intensă în acid.

Fişă de carcaterizare

HIDROMAGNEZIT
Clasă: carbonaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Mg5(CO3)4(OH)2·4H2O
Duritate: 3 1/2
Densitate: 2, 25
Clivaj: perfect
Spărtură: neregulată
Culoare: alb, incolor
Urmă: albă
Luciu: sticlos sau mătăsos
Luminescenţă: absentă

GALENA

Salut tuturor,
Astăzi a sosit al 11-lea număr al revistei Comorile Pământulu, însoţit de o mostră din mineralul galenă. Va urma şi postarea cu datelel despre galenă.