joi, 19 decembrie 2013

Minerale din România - 2

Mineralele din România - Partea a 2-a

România e dotată cu un număr mare de specii minerale, caracterizate prin unicitatea morfologică şi prin frumuseţea lor greu de egalat. Conţinând toate tipurile de relief, în România se găseşte o gamă foarte variată de tipuri de roci şi de clase de minerale, astfel încât avem foarte multe de spus pe această temă.

În acest articol vom vorbi despre cele mai importante zone geologice şi mineralogice din România. Mai jos puteţi cerceta o hartă a acestora;

Date generale

Vezelyit din Ocna de Fier, BANAT
După cum ştim cu toţii, România, ţara noastră minunată, este situată în partea sud-estică a continentului european, având o suprafaţă destul de mare, de 237 000 de km2, care o plasează printre cele mai mari din Europa. România se învecinează cu Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria şi Serbia, având de-a lungul a aproximativ 180 de km ieşire la Marea Neagră.

Munţii

Munţii Carpaţi sunt foarte importanţi. Reprezintă sub o treime din suprafaţa ţării, lanţul muntos pornind
din nordul acesteia şi continuându-se până la graniţa cu Serbia, unde sunt tăiaţi de către fluviul Dunărea.
Munţii Carpaţi au mai multe ramificiaţii, cei mai bogaţi în minerale fiind Carpaţii Occidentali şi partea nordică a Carpaţilor Orientali (Maramureş).

Petrolul şi sarea

Platoul continental al Mării Negre este una dintre sursele indispensabile de petrol de pe teritoriul ţării noastre. Împreună cu celelalte resurse de petrol din Carpaţii Meridionali şi din Carpaţii Orientali, producţia de petrol la nivel naţional pe un an este de aproximativ 6 milioane de tone.
De asemenea, România este o mare exportatoare de sare, la noi în ţară fiind nu mai puţin de doisprezece saline active. Cele mai cunoscute sunt Slănic Prahova, Praid şi Târgu Ocna.

Cristal de stâncă din Cavnic

Bogăţiile din Maramureş

Florile de mină, aşa cum sunt cunoscute în nordul ţării, în zona Băii Mari, sunt cele mai frumoase şi bogate eşantioane minerale găsite la noi în ţară. Astăzi, minele nu mai sunt funcţionale, aşadar toate mineralele extrase au o valoare extraordinară, atât estetică cât şi financiară.
După cum am văzut şi data trecută, printre cele mai interesante minerale din zona Baia Mare se numără andoritul, ametistulaurul nativ (Cavnic), calcedoniacuarţulcalcitulcalcopirita (Baia Sprie, Băiuţ), rodocrozitul, stibina, pirotina (Herja), pirita, blenda, gipsul, baritina, semseyitul, sideritul, marcasitavivianitul şi wolframitul.

De asemenea, nici Banatul, cu skarnele, nu se află mai prejos, însă această regiune a fost studiată mai pe larg în cadrul primei postări.

Hartă

Notă: Această hartă a fost realizată după modelul DeAgostini, Revista Comorile Pământului, 2010-2012, secţiunea "Activitate practică", fişa nr. 11-12, Pe urmele mineralelor: România.

CLIC PENTRU PARTEA I
CLIC PENTRU PARTEA A III-A

miercuri, 11 decembrie 2013

Spodumen

LiAlSi2O6 silicat de aluminiu şi litiu
Spodumen din Minas Gerais

  • Germană: Spodumen
  • Engleză: Spodumene
  • Spaniolă: Espodumena
  • Franceză: Spodumene
  • Olandeză: Spodumeen
Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.
De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 
După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 1/2 şi 7 1/2.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.
Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 
În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
ClasăSilicaţi
Sistem de cristalizareMonoclinic
HabitusPrismatic, striat
Formulă chimicăLiAlSi2O6
Duritate1/2  -> 7 1/2
Densitate 3,00 ->3,02
ClivajPerfect
SpărturăNeregulată
CuloareIncolor, verde, gri, roz,
alb, violet (liliachiu)
UrmăAlbă
LuciuSticlos
LuminescenţăInexistentă

luni, 9 decembrie 2013

Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan
NaAlSi3O8 silicat de sodiu şi aluminiu
  • Germană: Albit
  • Engleză: Albite
  • Italiană: Albite
  • Spaniolă: Albita
  • Franceză: Albite
  • Poloneză: Albit
  • Olandeză: Albiet
Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.


Albit cu lepidolit, din Afghanistan
Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.
Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
ClasăSilicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizareTriclinic
Habitus-
Formulă chimicăNaAlSi3O8
Duritate6 -> 6 1/
Densitate 2,6 ->2,63
ClivajPerfect
SpărturăNeregulată spre concoidală
CuloareIncolor, alb, albastru,
roşiu, verde, gri
UrmăAlbă
LuciuSticlos
LuminescenţăInexistentă

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Anhidrit

Anhidrit din Toscana, Italia
Vezi postarea despre gips, un mineral asemănător anhidritului

CaSO4 sulfat de calciu
  • Germană: Anhydrit
  • Engleză: Anhydrite
  • Italiană: Anidrite
  • Spaniolă: Anhidrita (idem portugheză)
  • Franceză: Anhydrite
  • Poloneză: Anhydryt
  • Olandeză: Anhydriet
Anhidritul are aproape aceeaşi formulă chimică cu gipsul, fiind un sulfat de calciu. Deosebirea stă în apa de cristalizare, pe care anhidritul nu o are. De aici derivă şi denumirea sa, anhydros însemnând în greacă "lipsit de apă" sau "fără apă". Are o gamă largă de culori, unele eşantioane putând să aibă o culoare albăstruie, maronie, roşiatică sau gri.

Anhidritul poate fi considerat un mineral industrial, deoarece are multe aplicaţii practice în industrie. Este folosit în principal la fabricarea acidului sulfuric, a ipsosului şi a cimentului. De asemenea, anhidritul mai este folosit în îngrăşăminte şi ca agent de uscare.
Anhidrit din Chihuahua, Mexic

Lipsa apei

Din punct de vedere chimic, gipsul este un cristalohidrat, adică are în componenţa sa, pe lângă moleculele de sulfat de calciu, şi două molecule de apă de cristalizare. Pe de altă parte, anhidritul, după cum sugerează şi denumirea sa, nu are nicio moleculă de apă în structura chimică. Din cauza acestei diferenţe, mineralele au proprietăţi diferite şi respectiv utilizări diverse.



Teste şi recomandări

După cum am menţionat, proprietăţile gipsului şi ale anhidritului sunt diferite, aşadar o primă metodă de recunoaştere ar fi duritatea şi densitatea. Gipsul are duritatea 2, pe când anhidritul are 3 1/2 pe scara Mohs (aceeaşi cu a unei monede). Densitatea anhidritului este de aproximativ 3, iar cea a gipsului este de 2,32.
Atunci când este încălzit, anhidritul se topeşte uşor, adică este fuzibil. Datorită conţinutului de calciu, un eşantion de anhidrit colorează flacăra în roşu.
De asemenea, dacă nu este păstrat în condiţii optime ci într-o atmosferă umedă, anhidritul va absorbi apa din atmosferă şi se va transforma în gips. Prin urmare, se recomandă păstrarea unor eşantioane de anhidrit deosebite în cutii ermetice speciale.

Carcteristici

Anhidritul este un sulfat de calciu, deci aparţine clasei minerale a sulfaţilor. Cristalele sale sunt ortorombice, dar sunt rare, în majoritatea cazurilor eşantioanele fiind compacte, fibroase, granulare sau masive. Are o densitate de aproximativ 3, adică cântăreşte de trei ori mai mult decât volumul echivalent de apă, în condiţii normale. Poate fi considerat un mineral moale, având doar 3 1/2 pe scara Mohs a durităţii.

Origini şi răspândire

Anhidritul se găseşte în rocile evaporitice, dar şi în roci dolomitice şi calcaroase. De asemenea, poate fi întâlnit şi în filoanele de minereu, iar mineralele cele mai desc asociate cu acesta sunt calcitul, gipsul, halitul, galena şi calcopirita.
Printre cele mai importante zone care conţin zăcăminte de anhidrit se numără: Innsbruck (Austria), Bancroft (Ontario, Canada), Cumbria şi Durham (Anglia), Stassfurt (Germania), Wieliczka (Polonia), Vaud (Elveţia) şi Louisiana, Dakota, New Mexico şi Texas (Statele Unite ale Americii).

La noi în ţară se găseşte la Pucioasa, Aghireş şi Gălăşeni.

Fişă de caracterizare
Anhidrit
ClasăSulfaţi
Sistem de cristalizareOrtorombic
HabitusPrismatic/acicular
Formulă chimicăCaSO4
Duritate1/
Densitate 2,98 ->3,00
ClivajPerfect
SpărturăNeregulată
CuloareIncolor, alb, albăstrui,
roşiatic, maroniu, gri
UrmăAlbă
LuciuSticlos spre perlat
LuminescenţăInexistentă

joi, 5 decembrie 2013

Rodocrozit

MnCO3 carbonat de mangan
  • Germană: Rhodochrosit
  • Engleză: Rhodochrosite
  • Italiană: Rodocrosite
  • Spaniolă: Rodocrosita (idem portugheză)
  • Franceză: Rhodochrosite
  • Poloneză: Rodochrozyt
  • Olandeză: Rhodochrosiet
Rodocrozitul este unul dintre cele mai importante minerale care conţin metalul mangan. În ciuda faptului că are în structura sa acest metal destul de important, rodocrozitul este considerat de cele mai multe ori prea frumos pentru a fi folosit pe cale industrială, fiind astfel o piatră semipreţioasă.

Date generale

Denumirea sa provine din greacă, unde cuvintele "rhodos" şi "khros" înseamnă trandafir şi respectiv culoare. Deşi majoritatea eşantioanelor şi cristalelor de rodocrozit au această culoare specifică roz-roşiatică, sunt şi unele mai rare care pot fi maronii sau gri.

Rodocrozitul a fost cunoscut încă din timpuri străvechi şi folosit la bijuterii, însă a fost identificat ca mineral de sine stătător în 1813, pe baza eşantioanelor descoperite la noi în ţară, la Cavnic.

După cum am menţionat şi mai sus, rodocrozitul este unul dintre sursele principale de mangan. Un altul care conţine mangan este piroluzitul. Manganul este un metal important, fiind folosit în aliaje feromagnetice şi în diverse tipuri de oţel.

Rodocrozit din Cavnic, România

Serie de minerale

Fiind un carbonat, rodocrozitul formează o serie de soluţie solidă cu unii carbonaţi, cum ar fi calcitul (carbonat de calciu) şi sideritul (carbonat de fier). Asta înseamnă că fiecare mineral poate fi creat prin înlocuirea metalului din compoziţia sa (cum ar fi manganul) cu un altul (calciu, fier, zinc, etc.). Astfel, din grupa calcitului mai face parte: magnezitul (carbonatul de magneziu) şi smithsonitul (carbonatul de zinc). Una dintre primele metode de a deosebi rodocrozitul de celelalte minerale din grupa sa este aspectul său (culoarea).

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

În primul rând, eşantioanele de rodocrozit de la noi din ţară au un aspect unic şi o culoare roz specifică (vezi imaginea de mai sus). Aspectul mineralului este factorul care îl diferenţiază de celelalte minerale din seria calcitului. 
Aspectul său este asemănător cu al mineralului rodonit, însă un simplu test de duritate poate face diferenţa între acestea două; în timp ce rodonitul are o duritate mai mare, de la 5 1/2 până la 6 1/2 pe scara lui Mohs, rodocrozitul o are mai mică, de la 3 1/2 până la 4. Astfel, rodocrozitul poate fi zgâriat cu lama unui cuţit, dar nu şi cu o monedă. 
Dacă o bucată mică de eşantion este expusă acidului clorhidric încălzit, aceasta de dizolvă efervescent. 

Caracteristici

Rodocrozitul este un carbonat de mangan, deci face parte din clasa minerală a carbonaţilor. Culoarea specific-roşiatică este datorată conţinutului de mangan.Cristalele sale aparţin sistemului cristalin trigonal, şi în majoritatea cazurilor au un habitus prismatic sau tabular. Un alt alt aspect al acestora este sub formă de mase nodulare, globulare sau botroidale, iar în interiorul cristalelor se pot găsi adesea benzi de nuanţe diferite de roz şi roşu. 
Duritatea sa este mai mică decât jumătate, adică 3 1/2 până la 4 pe scara Mohs, însă densitatea sa este peste medie, cu o valoare de 3,7. Luciul său este perlat sau sticlos. 

Origini şi răspândire

Locurile în care se găseşte rodocrozitul sunt: filoanele hidrotermale conţinătoare de minerale de cupru, plumb şi argint, şi zăcămintele de oxizi de mangan (ca mineral secundar).
Cele mai importante surse de rodocrozit sunt: Catamarca (Argentina), Cavnic (România), Hotazel (Africa de Sud) şi Butte (Montana, Statele Unite ale Americii).

Fişă de caracterizare
Rodocrozit
ClasăCarbonaţi
Sistem de cristalizareTrigonal
HabitusPrismatic/acicular
Formulă chimicăMnCO3
Duritate1/2 -> 4
Densitate 3,4 ->3,7
ClivajPerfect
SpărturăNeregulată
CuloareRoz, roşu, maroniu sau gri
UrmăAlbă
LuciuSticlos spre perlat
LuminescenţăInexistentă

marți, 3 decembrie 2013

Cinabru

HgS - sulfură de mercur
  • Germană: Zinnober (Cinnabarit)
  • Engleză: Cinnabar
  • Italiană: Cinabro
  • Spaniolă: Cinabrio (idem portugheză)
  • Rusă: Kинobapь, Cynober (poloneză)
  • Norvegiană: Sinober
  • Olandeză: Cinnaber
Cinabrul este un mineral format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial. Mercurul este un element metalic destul de valoros, deci acest mineral poate fi considerat un mineral industrial.

Utilizări industriale

Fiind nu chiar atât de comun, mercurul poate fi considerat oarecum valoros. Cinabrul este cel mai comun mineral care conţine acest element metalic, fiind astfel utilizat pe scară largă în industrie.
Procedeul este unul simplu: cinabrul este tratat termic. Oxigenul din aer se combină cu sulful din cinabru şi produc dioxid de sulf, iar mercurul se depune sub formă metalică.

Caracteristici

Cinabrul este o sulfură de mercur, deci face parte din clasa sulfurilor. Cristalele sale cristalizează în sistemul trigonal, şi au adesea un aspect acicular, sau prismatic. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral. 
Are o densitate peste medie, şi cântăreşte destul de mult, adică de aproximativ opt ori mai mult decât volumul echivalent de apă la temperatura camerei,

Origini şi răspândire

De obicei, cinabrul se formează prin depunerea şi răcirea lichidelor de temperaturi joase, cunoscute de asemenea şi ca fluide hidrotermale. Câteva dintre aceste lichide sunt mineralele topite, gazele vulcanice şi apa. Printre mineralele care se asociază adesea cu cinabrul se numără: baritina, calcitul, calcedonia, marcasita, mercurul nativ, opalul, pirita, cuarţul, stibina şi realgarul. (click pe ele pentru detalii)
Cele mai mari zăcăminte se află lângă Almaden, Ciudad Real, Spania, iar cele mai importante zone de extracţie ale cinabrului sunt China, Moschellandsberg (Germania), Monte Amiata (Toscana, Italia), Huancavelica (Peru), Muntele Avala (Serbia), Idria (Slovenia), Arkansas şi California (Statele Unite ale Americii). 
În România, s-au găsit eşantioane de cinabru la Izvorul Ampoiului din Valea Dosului, Munţii Apuseni.

Fişă de caracterizare
Cinabru
ClasăSulfuri
Sistem de cristalizareTrigonal
HabitusPrismatic/acicular
Formulă chimicăHgS
Duritate2 -> 2 1/2
Densitate 8,0 -> 8,2
ClivajPerfect
SpărturăConcoidală spre neregulată
CuloareRoşu sau brun-roşiatic
UrmăRoşie
LuciuAdamantin sau submetalic
LuminescenţăInexistentă

duminică, 1 decembrie 2013

Minerale din România - 1

Mineralele din România - Partea 1 (Introducere)

România e dotată cu un număr mare de specii minerale, caracterizate prin unicitatea morfologică şi prin frumuseţea lor greu de egalat. Conţinând toate tipurile de relief, în România se găseşte o gamă foarte variată de tipuri de roci şi de clase de minerale, astfel încât avem foarte multe de spus pe această temă.

Pirotină (**)

După cum am spus, în România, diversitatea minerală este atât de mare încât regăsim toate cele 11 clase de minerale, reprezentând aproximativ un sfert din totalitatea speciilor regăsite în natură (adică aproximativ 4000 de specii). Aceasta este cauza directă a structurii geologice complexe.

În România avem formaţiuni geologice atât vechi (de acum 600 de milioane de ani, din Precambrian), cât şi foarte noi (cum ar fi Delta Dunării şi aluviunile râurilor).
Majoritatea mineralelor pe care le regăsim în România aparţin claselor: sulfurilor, sulfosărurilor şi a silicaţilor.

Etape geologice

Semseyit, Baia Mare
În cadrul acestei vaste dezvoltări mineralogice şi geologice, regăsim două etape de dezvoltare foarte importante: perioada dintre Cretacic şi Paleogen şi perioada Miocenului.
Prima perioadă sau etapă (care a început în Cretacic, acum 140-65 de milioane de ani şi s-a încheiat în Paleogen, acum 65-55 de milioane de ani) este reprezentată de o activitate magmatică intensă, în urma căreia au rezultat în mare parte roci cunoscute sub numele de banatite, iar cea de-a doua perioadă (cu 24-5 milioane de ani în urmă) este reprezentată de activitatea formaţiunilor vulcanice din zona Carpaţilor Orientali şi a Munţilor Metaliferi, unde predomină andezitele.
Mineralele care au luat naştere în cadrul acestor perioade de timp se găsesc sub forma unor agregate cristaline, astăzi cunoscute pe larg ca flori de mină. Se cunosc peste 30 de specii de astfel de minerale unice găsite pe teritoriul Românesc. De asemenea, la noi în ţară au fost descoperite destul de multe specii noi de minerale, printre care puteţi vedea mai jos:

                                    Flori de mină din România (*)
Alabandină (Săcărâmb - 1784/1832)
 Alloclazit (Oraviţa - 1868)
Andorit (Baia Sprie - 1892)
 Ludwigit (Ocna de Fier - 1874)
Nagyagit (Săcărâmb - 1767/1845)
 Petzit (Săcărâmb - 1842/1845)
Pseudobrookit (Uroiu - 1878)
 Rodocrozit (Cavnic - 1780/1813)
Semseyit (Baia Sprie - 1881)
 Silvanit (Baia de Arieş - 1786/1835)
Telur (Zlatna - 1785/1798)
 Whewellit (Cavnic - 1852)

(*) În tabel sunt localităţile unde au fost descoperite mineralele şi anii în care au fost descrise şi în care au primit denumirea din prezent

Rodocrozit de la Cavnic, Maramureş
Baia Mare

Maramureşul este o regiune foarte bogată în specii minerale, în mare parte din cauza fostei activităţi vulcanice. Aici se găsesc minerale cu cristale deosebite, cu diverse culori, din diverse clase de minerale. Printre cele mai interesante minerale din zona Baia Mare se numără ametistul (Valea Roşie), aurul nativ (Cavnic), calcedonia (Trestia) cuarţul, calcitul, calcopirita (Baia Sprie, Băiuţ), rodocrozitul, stibina, pirotina, pirita, blenda, gipsul, baritina, sideritul, marcasita, vivianitul şi wolframitul.



Munţii Metaliferi

Foarte multe eşantioane care provin din zona Munţilor Metaliferi au incluziuni de aur nativ, cele mai importante localităţi fiind Musariu, Valea Morii, Brădişor, Hondol şi Ormindea. În secolul al XIX-lea, ametistul de la Vălişoara era printre cele mai apreciate din Europa.

Banatul

Aur nativ de la Roşia Montană
În această regiune sunt foarte răspândite skarnele (printre care piroxenii, granaţii) şi mineralele asociate acestora (magnetitul, hematitul, etc.). Aici, cele mai răspândite minerale care se pot prezenta sub forma florilor de mină sunt realgarul, malachitul, wollastonitul şi gehlenitul, care au un aspect perfect pentru a intra în unele colecţii.

Alte zone

În afară de acestea, care sunt de departe cele mai importante, mai sunt şi alte zone care conţin minerale deosebite. Pădurea Craiului a fost un centru important pentru extragerea bauxitei, iar din Carpaţii Orientali au fost extrase pentru mult timp minereuri conţinătoare de cupru şi alte metale, baritină şi chihlimbar. Din Carpaţii Meridionali s-au extras minerale nemetalifere, printre care se numără distenul, spodumenul, granaţii, straurolitul şi berilul. Subcarpaţii încă reprezintă zone importante de extracţie a sării, petrolului şi a gazelor naturale, însă nici Bazinul Transilvaniei nu se află mai prejos, fiind extrase în cantităţi mari sarea şi gazele. Dobrogea este foarte importantă datorită depozitelor de cretă şi fosforite.

Nagyagit de la Săcărâmb
Muzee şi locuri

În multe locuri din România, muzeele reuşesc să conserve şi să expună comorile minerale deosebite ale ţării noastre. Printre cele mai importante muzee se numără cele de la Baia Mare, Cluj, Ocna de Fier, Bucureşti, Arad, Cheia-Prahova şi Colţi (eşantioane unice de chihlimbar). 
De asemenea, datorită tradiţiei de extracţie a sării, multe saline încă funcţionează şi şi-au deschis muzee sau centre turistice. Cele care se remarcă sunt: salina Praid, salina Slănic Prahova, salina Târgu Ocna şi Ocnele Mari. Şi Slănic Moldova este o localitate importantă datorită izvoarelor minerale care sunt folosite pentru o gamă largă de boli.
La Ploieşi a fost deschis un muzeu al petrolului, întrucât la noi în România a fost înfiinţată prima rafinărie de petrol, în anul 1856.

(**) Imaginile notate astfel nu sunt extrase din România.


CLIC PENTRU PARTEA A DOUA