Ankeritul

Akeritul este un mineral ce se aseamănă foarte mult cu dolomitul, dar, între cele două, există diferenţe de compoziţie.
Este, de obicei, alb, galben sau brun-gălbui, dar poate fi şi gri. Denumirea i-a fost atribuită în onoarea lui Mathias Joseph Anker (1772-1843).

CEI DOI GEMENI ...PUŢIN DIFERIŢI!

Ankeritul a fost diferenţiat de dolomit şi identificat ca mineral de sine stătător pentru prima dată, în 1825.
Dolomitul este un carbonat de calciu şi magneziu, în timp ce ankeritul, cu o compoziţie similară, mai conţine urme de mangan şi circa 10 % fier.

SERIE MINERALĂ

Între cele două minerale, ankerit şi dolomit, se pare că ar exista o anumită serie minerală, ankerit-dolomit, astfel, urcând de la dolomitul pur, prin mineralele ce conţin tot mai mult fier, ajungându-se astfel la ankerit, întrucât acesta conţine cea mai mare cantitate de fier din serie.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI

Recomandări: Pentru identificarea ankeritul, e bine să ştiţi că acesta se dizolvă în acid clorhidric cald. Ideea e că, şi dolomitul are acelaşi ,,comportament".
Singurul lucru care se poate face pentru a identifica un mineral neidentificat dacă este dolomit sau ankerit, este un test cu aparaturi, pentru a calcula cantitatea de fier. Din păcate, acest lucru nu se poate face de către un mineralog amator.
DAR, prezenţa fierului este uşor de demonstrat. Punând o picătură de ferocianură - ce are formula chimică Fe(CN)_{6-, în contact cu fierul, se formează albastrul de Berlin. Acest test trebuie executat doar în laborator.
Eşantioanele din acest mineral trebuie curăţate doar cu apă distilată, deoarece apa de la robinet poate distruge structura cristalină fină a mineralului.}

_{ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE}

_{Ankeritul este un mineral comun, şi se formează în filoane minerale prin acţiunea fluidelor ce conţin magneziu, asupra calcarului. Deoarece se formează doar în urma modificării unui material preexistent, este clasificat ca fiind un mineral secundar.
Se extrage din mina din mina de aur Homestake, de la Lead, din Dakota de Sud. Alte zăcăminte mari se mai găsesc la:}

• Erzberg, Austria
• Oldham, Anglia
• Bolzano şi Novara, Italia
• România, Poiana Ruscă şi munţii Leaota

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ANKERIT

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: Ca(Fe, Mg)(CO3)2
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 2,67
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală
• Culoare: albă, gălbuie, maronie, gri
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă

Crocoitul

Crocoitul este un mineral rar şi delicat ce conţine crom şi, era o sursă importantă pentru artişti, deoarece culoarea ca, portocalie, era una nouă şi frumoasă,

A fost descoperit în secolul al XIX-lea, în minele din zona centrală a munţilor Urali, respectiv Sverdlovsk. A devenit cunoscut foarte repede, deoarece nuanţa care se putea extrage din el era una minunată, oferind un portocaliu foarte frumos. Crocoitul conţine crom, un element descoperit în anul 1797 de către Vauquelin. Cromul este folosit la rezistenţa la coroziune şi pentru duritatea aliajelor de oţel. Sărurile de crom sunt folosite la tăbăcirea pieilor.

UN MINERAL SECUNDAR
Crocoitul este un mineral secundar, ce se formează doar prin modificarea chimică a galenei, în roci gazdă cu conţinut de crom. Mineralele asociate sunt: piromorfitul, pirita, cerusitul, vanadinitul şi wulfenitul.

MÂNDRII MONDIALE
Cele mai mere cristal de crocoit cunoscut măsoară 11 cm pe 4,5 cm. Acesta a fost extras din Tasmania, Australia. Deoarece crocoitul este foarte moale, nu poate fi folosit la fabricarea bijuteriilor. Cele mai frumoase eşantioane provin din Australia.

TESTE
Crocoitul se topeşte destul de uşor dacă este expus la flacără şi este solubil în acizi puternici. Totuşi, este recomandat ca el să fie curăţat cu ultrasunete, un lucru mai greu pentru colecţionarii amatori.

RĂSPÂNDIRE
Munţii Urali, Rusia; Tasmania, Australia; Minas Gerais, Brazilia; Filipine; România; Zimbabwe; Arizona şi California de Sud.

FIŞĂ DE CARCATERIZARE
CROCOIT

• Clasă: sulfaţi, sub-clasa cromaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: PbCrO4
• Duritate: 2 jumătate-3
• Densitate: 5,9-6,1
• Clivaj: distinct
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: roşu-portocaliu, galben-portocaliu
• Urmă: galben-portocalie
• Luciu: adamantin spre sticlos
• Luminescenţă: inexistentă
  

Cristal de stâncă sau cuarţ

SiO₂-bioxid de siliciu

• Germană: Quarz
• Engleză: Quartz (idem franceză)
• Spaniolă: Cuarzo (Quartzo portugheză)
• Rusă: Кварт, (Kwarc poloneză)
• Olandeză: Kwarts
• Norvegiană/suedeză: Kvarts

Cristalul de stâncă, varietatea incoloră sau transparentă a bioxidului de siliciu, este cel mai frecvent mineral găsit în scoarţa terestră. Altă denumire a sa este cea de cuarţ.
El este incolor şi este folosit în special pentru bijuterii, mărgele, dar şi pentru colecţionari, întrucât nu poate lipsi dintr-o colecţie. Este un mineral relativ dur, clasându-se cu 7 pe scara Mohs a durităţii.
Ca utilizări în mecanisme, cuarţul este folosit pentru: ceasuri, lentile, lămpi şi globurile de cristal ale prezicătorilor.

Puritatea unică...

Cristalul de cuarţ, sau cuarţul însuşi, este cea mai pură varietate, nu ca celelalte varietăţi, unde cristalele conţin alte elemente; exemple de varietăţi impure sunt ametistul, citrinul, cuarţul fumuriu, calcedonia, agatul, etc. De aceea, cuarţul este cea mai pură varietate de dioxid de siliciu.
Incluziunile pe care le poate conţine cuarţul sunt de rutil, un mineral compus din titan şi oxigen, dar mai poate conţine şi cristale de turmalină neagră. Deşi este mai greu de şlefuit, cuarţul arată foarte bine cu acestea incluziuni.

Tăietura

Deşi nu este piatră preţioasă şi nici semipreţioasă, cuarţul a fost mereu înlocuitor al diamantului. Se mai foloseşte la candelabre, pentru că este mai dur ca sticla sau decât cristalul.
Este tăiat în stil caboşon cu aspect de dom, şi este şlefuit pentru a confecţiona mărgele şi coliere. Unele sunt sculptate în broşe cu modele încrustate numite intalii.

Recomandări

Acizii slabi sunt perfecţi pentru a curăţa un eşantion de cuarţ. Dacă este încălzit, el trebuie lăsat să se răcească încet, altfel se va crăpa.

Origini şi răspândire

Se găseşte în foarte multe contexte geologice, în principal în druze şi geode, dar şi în filoane hidrotermale, în asociaţie cu galena şi sfaleritul. Cuarţul se mai găseşte în rocile magmatice şi metamorfice, precum granitele şi gnaisele.
Se găseşte peste tot, la suprafaţă, în nisip, în râuri, iar cele mai importante locuri de extragere sunt Rio Grade de Norte, Brazilia; Alpi, Franţa; Deccan, India; Madagascar; Rusia; Africa de Sud; Uruguay; SUA şi România.

Fişă de caracterizare
Cuarţ
Clasă	Oxizi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	-
Formulă chimică	SiO2
Duritate	7
Densitate	2,65
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Concoidală spre neregulată
Culoare	Incoloră
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

POZE- eşantioanele de la revista Comorile Pământului

Cu toate că n-am reuşit să pun poze la postările trecute, le pun aici cu întârziere.
Dintre cele şase reviste date până la acum în a doua serie a revistei, cel mai mult m-a impresionat azuritul, unde am avut mare noroc. Cel mai tare m-a dezamăgit malachitul, şi pot spune că pe eşantionul de azurit am avut mai mult malachit decât pe aşa-zisul eşantion de malachit. Foarte frumos a fost şi agatul albastru, dar am văzut şi eşantioane mai frumoase. Aurul a fost cât de cât spectaculos. Obsidianul nu a fost ceva nou pentru colecţia mea, dar cu toate acesta am avut noroc şi la el, întrucât am luat un eşantion frumos. Andaluzitul are un cristal mărişor de muscovită, pe lângă altele de andaluzit. Sper să vă placă pozele şi succes în continuarea ,,abonaţilor" la Comorile Pământului.

LEGENDĂ:MINERALE
PIETRE (SEMI)PREŢIOASE
DESCOPERĂ
ARTA COLECŢIONARULUI
ACTIVITATE PRACTICĂ

20. GIPSUL-Gipsul, Piromorfitul, Vivianitul, Cristalele monoclinice, Pregătirea eşantioanelor, Date generale: Comorile Minerale ale României
21. AURUL-Aurul, danburitul, perovskitul, uranofanul, violanul, cutremurele, pe urmele mineralelor în Myanmar
22. OBSIDIANUL-Obsidianul, litiofilitul, smithsonitul, tetraedritul, cristale triclinice, ţările producătoare de minerale, pe urmele mineralelor în Germania
23. AZURITUL-Azuritul, argentitul, natrolitul, humitul, cristale trigonale, tunelul canalul mânecii, cum se curăţă eşantioanele (1)
24. MALACHITUL-Malachitul, mercurul, realgarul, dioptazul, vânătoarea de minerale în Nigeria,Cristale hexagonale
25. AGATUL ALBASTRU-Agatul, diamantul, variscitul, colemanitul, Maclarea, Cum se curăţă eşantioanele, Pe urmele mineralelor în Chile.

Mercurul şi cinabrul

Vezi postarea pe larg despre cinabru, făcând clic aici.

Mercurul este un metal foarte interesant; este singurul metal care este lichid la temperatura camerei, adică dacă este ţinut la căldură. Are o foarte largă gamă de utilizări industriale şi este otrăvitor.
Culoarea sa este argintie, strălucitoare.

Uneori, se găseşte şi în natură, dar sub formă de compus mineral; cinabrul este mineralul format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial.
O caracteristică interesantă a cinabrului este că atunci când este încăzit sau prăjit în flacără deschisă, oxigenul din aer se combină cu sulful, iar mercurul este eliminat sub formă de metal. În acest mod uşor se face rost de mercur din cinabru.

Numele provine de la romanul vechi ,,hydrargyrum'', adică argint de apă. De la acest cuvânt provine simbolul elementului din Tabelul Periodic mercur, anume Hg.

UTILIZĂRI

Mercurul este un metal lichid la temperatura camerei, dar poate fi şi solid, la -38,9 grade Celsius, iar temperatura de fierbere este de 357 grade. Tocmai de aceea, mercurul la temperaturi atmosferice va fi folosit pentru termometre, întrucât se dilată şi se contractă vizibil. Mai este folosit la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu ultraviolete.
Un alt lucru interesant este capacitatea mercurului de a dizolva multe alte metale şi de a forma multe alte amalgame (compuşi). Un exemplu bun de amalgam al mercurului poate fi mineralul alb, moschellandsbergitul, care este un amalgam de argint şi mercur.

PLOMBE DENTARE

Amalgamele sintetice de mercur sunt folosite pentru plombarea cariilor dentare. Unii oameni cred că acestea sunt dăunătoare pentru organism, dar medicii dentişti spun că înlăturarea lor este mai dăunătoare decât păstrarea.

Picături de mercur pe cinabru

OTRAVĂ MORTALĂ

Oricare ar fi, până la urmă, adevărul legat de plombele dentare, mercurul este o otravă mortală. Orice cantitate, oricât de mică, ingerată, poate produce afecţiuni grave ale rinichilor şi a ficatului. Înainte de 1972, o mare cantitate de mercur a ajuns în peştele mâncat de oameni, din cauza deversării metalului în mări şi oceane. După 1972, aproape 100 de ţări au interzis această deversare, după ce foarte multă lume s-a îmbolnăvit.
Mercurul trebuie tratat cu foarte mare grijă, pentru că este otrăvitor.

RECOMANDĂRI

Deoarece vaporii de mercur sunt şi ei periculoşi, cercetarea mineralului trebuie făcută într-o cameră ventilată, iar eşantioanele trebuie păstrate într-o cutie de plastic sau de sticlă ermetic închisă.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE

Deşi mercur nativ se găseşte foarte rar, el se găseşte la marginea zăcămintelor de cinabru. Se mai găseşte în anumite cavtăţi de roci vulcanice.
Dar, cu toate acestea, mercurul se găseşte în multe locuri din lume, inclusiv România:

• Landsberg, Germania
• Muntele Avala, Serbia
• Idrija şi Almaden, Slovenia
• Ciudad Real, Spania
• Arizona, Texas, California, Washington şi Utah, din SUA
• Valea Ampoiului, Munţii Metalifieri, din România.

Fişă de caracterizare
Mercurul
Clasă	Elemente native
Sistem de cristalizare	Trigonal (t. mai mici de la -40°C )
Habitus	Sfere lichide metalice
Formulă chimică	Hg
Duritate	-
Densitate	13,6-14,5
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Inexistent
Culoare	Argintie
Urmă	Inexistentă
Luciu	Metalic
Luminescenţă	Inexistentă

Atacamitul

Atacamitul conţine cupru, iar atunci când se găseşte într-o cantitate mare este extras pentru a fi folosit în industrie. Astfel, culoarea verde pe care o conţine, provine de la cuprul pe care atacamitul îl conţine. El a fost denumit astfel după zona unde se află cel mai mult din lume, anume deşertul Atacama din Chile.

HALOGENI
Atacamitul este un mineral din clasa halogenurilor. Toate halogenurile conţin unul din elemntele din grupa halogenurilor- care sunt brom, clor, fluor şi iod- iar unele halogenuri se mai formează prin evaporarea apelor din lacurile şi mările sărate. Cele mai cunoscute halogenuri sunt fluorina, folosită şa fabricarea oţelului şi halitul, folosită la sarea de bucătărie.

UTILIZĂRILE ATACAMITULUI
Atacamitul poate fi folositor în industrie, însă numai dacă se găseşte în cantităţi suficiente pentru a face extracţia cuprului rentabilă din punct de vedere economic.
În prezent, el este exploatat doar în zăcămintele bogate care se găsesc în regiunile deşertice din Chile.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ATACAMIT
Clasa: halogenuri
Sistem de cristalizare: ortorombic
Formulă chimică: CU2Cl(OH)3
Duritate: 3, 3 jumătate
Densitate: 3, 76
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: verde închis, verde strălucitor
Urmă: verde-măr
Luciu: sticlos spre adamantin
Luminescenţă: inexistentă

Ulexitul

Ulexitul are cristale subţiri, care pot creşte în agregate radiare, ce seamănă uneori cu nişte mingi de bumbac (în engleză cotton balls). În ciuda durităţii sale reduse, ulexitul este foarte cătat de colecţionarii de minerale datorită proprietăţilor sale neobişnuite de ,,fibră optică".
Ulexitul este întotdeauna alb sau incolor: Unele cristale sunt transparente şi au capacitatea de a transmite imegini de la un capăt la celălalt capăt al unui cristal, astfel că va apărea sub formă de ace, asemenea unui cablu de fibră optică- această proprietate este cauza denumirii alternative a mineralului, anume ,,piatra televizor".
Denumirea ulexitului provine de la chimistul german George Ludwig Ulex (1811-1883), care i-a determinat corect compoziţia ulexitului în anul 1850.

AVEŢI GRIJĂ LA NEPOTRIVIREA DINTRE UMIDITATEA DIN AER ŞI ULEXITUL!!!
Ulexitul absoarbe umiditatea din aer, aşadar trebuie păstrat într-un recipient închis ermetic cu gel de silice-adică silicagel-gel ce va absorbi apa din aer, îndepărtând-o de eşantion.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Ulexitul se formează în rocile sedimentare, în acumulări de borax, unde este adesea însoţit de colemantit. Se mai poate găsi şi în zăcămintele de borax de suprafaţă din zonele aride. Cea mai mare parte a ulexitului provine din câmpiile uscate din Tarapaca, Chile. Mai există şi alte zăcăminte la Salina de la Punta(Argentina) şi Esmeralda, Nevada, Death Valley, Desert Wells, Kent County şi Los Angeles, California (SUA).
Alte zone unde se găseşte ulexitul sunt:Bigadic, Turcia şi în jurul Mării Caspice.

EVAPORITELE
Mineralele care se formează prin evaporarea apei sărate se numesc EVAPORITE.
Ulexitul este un evaporit, deoarece se formează prin acest proces. Evaporitele se grupează în două mari părţi, anume evaporitele care se formează prin evaporarea de ape sărate din mări (foarte bune exemple ar fi gipsul şi halitul), iar cealaltă categorie este cea a evaporitelor formate prin evaporarea lacurilor sărate (exemple: bloditul, boraxul, colemanitul şi danburitul). De altfel, evaporitele sunt foarte importante în industrie deoarece asigură cea mai mare parte din sarea de bucătărie din lume. Ulexitul face parte din a doua grupă.Cel mai exploatat evaporit în acest scop este halitul(vezi postarea cu halitul: http://mineralul.blogspot.com/2010/11/halitul.html).

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ULEXITUL
Clasa: boraţi
Sistem de cristalizare: triclinic
Formulă chimică: NaCaB5O4(OH)6 5H2O
Duritate: 2 şi jumătate, dar găsim şi 1 la masele afânate
Densitate: 1,9
clivaj: pefect
Spărtură: neregulată
Culoare: alb, incolr
Urmă: albă
Luciu: sticlos spre mătăsos
Luminescenţă: albastru-verde

Linaritul

Linaritul este un mineral rar, dar cu o largă arie de răspândire, foarte popular printre colecţionarii de minerale datorită cristalelor sale frumoase şi coloritul deosebit. Ele au adesea un colorit atrăgător de culoare albastru- închis şi au forme şi mărimi diferite, ajungând uneori până la 10 cm. Linaritul a fost denumit astfel după numele oraşului Linares din Spania, oraş renumit pentru minele sale de plumb. Unele dintre primele eşantioane de linarit au fost găsite la începutul secolului XIX-lea, la Linares.

CARCATERISTICI
Linaritul face parte din clasa minerală a sulfurilor şi conţine metalele plumb şi cupru. Este un mineral moale şi greu-are o duritate de doar 2 şi jumătate de Scara Mohs, dar cântăreşte de peste cinci ori mai mult decât volumul echivalent de apă.
Linaritul poate fi transparent sau translucid. Luciul său este uneori sticlos, iar alteori apare la fel de strălucitor ca un diamant (luciu subdiamantin).
Dacă linaritul este frcat pe o bucată de porţelan alb, el lasă o urmă albastră-deschisă.

TESTE
Una dintre problemele legate de linarit este faptul că arată asemănător cu mineralul azurit şi se găseşte adesea asociat cu acesta. Pentru a le deosebi, va trebui să faci nişte teste pentru descoperirea prezenţei plumbului, element conţinut de linarit, dar nu şi de azurit.
testul constă în scufundarea unei bucăţele din eşantionul neidentificat în acid clorhidric diluat; dacă este azurit el se va dilua cu efervescenţă, iar dacă se produce un strat alb de clorură de plumb fără efervescenţă, el este linarit.
Linaritul este solubil în acid azotic diluat. El se topeşte atunci când este ţinut întrâo flacără deschisă, iar, dacă este ţinut la temperaturi mari, el se va sparge, devenind negru.

Fişă de carcaterizare
LINARIT
Clasă: sulfaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: PbCuSO4(OH)2
Duritate: 2 1/2
Densitate: 5,3
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: albastră
Urmă: albastră-pală
Luciu: sticlos spre subdiamantin
Luminescenţă: absentă

Limonitul

Limonitul este un termen generic pentru mai multe grupări şi amestecuri între oxizi şi hidroxizi de fier. El poate fi negru, brun sau galben, iar culoarea şi absenţa clivajului îl deosebesc de mineralul goethit, un alt oxi-hidroid de fier.
Deoarece limonitul nu este un mineral care poate fi clar definit, el este uneori clasificat de mineralogi ca rocă ( adică un agregat de mai multe minerale) decât ca mineral în sine.
Limonitul a fost în trecut o importantă sursă minerală de fier, dar astăzi nu mai este utilizat prea des în acest scop, deoarece metalurgia a progresat şi spre deosebire de alte minerale cu conţinut de fier, limonitul conţine adesea un element nedorit, fosforul.
Limonitul este prezent oriunde în lume, ca rezultat al alterării altor minerale care conţin fier.
Din punct de vedere chimic, rugina de fier este o varietate de limonit, dar aici ne ocupăm doar de varietăţile care se formează în pământ. Limonitul nu are o formă cristalină şi este clasificat ca o substanţă amorfă de către oamenii de ştiinţă.
Deoarece limonitul se găseşte de multe ori în mlaştini, numele lui popular este minereu de fier de mlaştină. Termenul de limonit provine din cuvântul grecesc leimos, care înseamnă pajişte, pentru că limonitul se găseşte pe pajişti şi în mlaştini.

FOLOSIT LA VOPSELE...CA SURSĂ DE OCRU
Folosit rareori ca sursă de fier, limonitul este astăzi un pigment foarte important în industria vopselei, furnizând pigmenţii de culoare ocru şi pământiu-roşiatic.
El reprezintă de asemenea o componentă a vopselei folosite în artele plastice- ocrul galben este baza culorii pământii/ brune, pe care o vedem în multe picturi moderne.

UN MINERAL ASEMĂNĂTOR- GOETHITUL
O mare parte din oxidul de fier clasificat superficial şi incorect ca limonit, este în realitate goethit. Goethitul este aproape identic cu limonitul din punct de vedere chimic, iar principalele diferenţe dintre cele două minerale sunt următoarele:

1. Goethitul nu conţine molecule de apă de cristalizare, în timp ce limonitul poate prezenta un număr variabil de astfel de molecule. Acest lucru se indică în formula chimică astfel: ,,nH2O". Această formulă nu se compară cu formulele mineralelor cu molecule de apă fixe, aşa ca analcitul, care are o moleculă de apă, sau ca apofilitul, care are opt, etc.
2. Goethitul are clivaj perfect, în timp ce limonitul nu prezintă nici-un tip de clivaj, fapt foarte clar, deoarece limonitul nu are cristale ca să cliveze.
   

TESTE
Limonitul eliberează apa de cristalizare atunci când este încălzit -acest lucru poate fi observat în interiorul unei eprubete închise- şi se dizolvă foarte încet în acid.
În schimb, goethitul nu are apă pe care s-o elibereze, şi atunci când este încălzit se magnetizează.

Fişă de caracterizare
LIMONIT
Clasa: oxizi-hidroxizi
Duritate: 5- 5 1/2
Densitate: 2, 7- 4, 3
Clivaj: inexistent
Spărtură: neregulată
Culoare: de la galben-brun la negru
Urmă: galben-brună
Luciu: pământos
Luminescenţă: inexistentă

Trandafirul deşertului (rose selenite)

TRANDAFIRUL DEŞERTULUI
Trandafirul deertului este un mineral incolor, cu forme intermediare de culoare, până la alb, având formula chimică: CaSO₄ • 2 H₂O (sulfat de calciu). El mai este numit şi gips. Gipsul este ușor solubil în apă, are o duritate mică (2), cristalizează în sistemul monoclinic, lasă o "urmă" albă. Prin încălzire, pierde o parte din apa de cristalizare formându-se un "hemihidrat" numit Bassanit, cu formula chimică: CaSO₄ • ½ H₂O. Prin pierderea în continuare a apei de cristalizare se formează sulfatul anhidru de calciu, denumit Anhidrit (CaSO₄).

Cristal de gips

Apare atât ca formă masivă și cristalină, cu cristale incolore sau colorate în alb, galben, roșu sau cenușie (alabastru), cât și sub formă fibroasă (gips fibros). În unele cazuri poate forma cristale transparente (selenit). În mina Naica din Chihuahua, Mexic s-au găsit cristale cu lungime de 15 m.
Gipsul se formează prin cristalizare din soluții suprasaturate în sulfat de calciu din apa de mare, sau prin acțiunea acidului sulfuric asupra rocilor calcaroase.
Zăcăminte mai importante de gips se află în Mexic, Algeria, Spania, Germania.

• α-Halbhydrat (CaSO₄ • ½ H₂O) se formează într-o cavitate (autoclav) inchisă.
• β-Halbhydrat (CaSO₄ • ½ H₂O) prin ardere amestecat cu apă în atmosferă.
• Anhidrit III (CaSO₄ • 0,x H₂O) formare la temperaturi până la 300 °C.
• Anhidrit II_s (CaSO₄) formare la temperaturi între 300-500 °C
• Anhidrit II_u (CaSO₄) formare la temperaturi între 500-700 °C
• Anhidrit I (CaSO₄) formare la temperaturi de 1180 °C.

Prin calcinare pierde apa de cristalizare; pulberea obținută absoarbe din nou apă, solidificându-se. Această proprietate este folosită în industria de construcții. Creta folosită în școli provine la fel din gips. În medicină este utilizat pentru fixarea fracturilor de oase, ca bandaj de gips, în stomatologie ca mulaj. În arheologie, paleontologie și în artă, ca statui din gips curat sau în amestec cu alte minerale.

Arderea gipsului, Théodore
Géricault, 1822-1823
Fişă de caracterizare

Gips (varietatea de deșert „Trandafir de nisip”)
Formula chimică	CaSO4 • 2 H2O
Sistem de cristalizare	monoclinic
Clasa cristalului	2/m
Culoare	incolor, alb
Urma	albă
Duritate pe scara Mohs	1,5 - 2
Densitate	2,3 g/cm³
Luciu	sticlos și mătăsos
Opacitate	transparent până la opac
Spărtură	sidefiu
Clivaj	perfect
Habitus	prismatic, tabular, fibros
Macle	Hemitropie normală (în formă de "coadă de rândunică" sau "vârf de lance"
Optică
Refracție	na = 1.519 - 1.521, nb = 1.522 - 1.526, nc = 1.529 - 1.531
Deviație optică	cu două axe (+)
Unghiul de dispersie a axei optice	2vz ~ 58°
alte proprietăți
Conductibilitate termică	bună
Radioactivitate	nu este radioactiv
Magnetism	nu are

Poze din colecţia mea

,Din biblioteca mea geologică, un trilobit, agat roz felie, pirită, pirită şi revista a treia, ouă din piatră. cuarţ roz. aragonit. mokait. turmalină neagră. agate şlefuite. o mică parte din colecţia mea de roci. citrin. onix(hematită). obsidian fulgi de zăpadă.

GIGANTUL DE LA LESHAN

Un exemplu foarte clar la întrebarea ,,La ce ne folosesc rocile?" este o construcţie gigantică în piatră de acum sute de ani, de la Leshan China. Este vorba de cea mai mare statuie a unui buddha din lume, sculptată în rocă în oraşul cu pricina, unde stă şi veghează peste un râu de secole întregi. El arată aşa:

Priviţi cât de ,,mare" este un om în comparaţie cu gigantul de la Leshan: