Egirin

NaFeSi₂O₆-silicat de fier şi sodiu

Egirin cu albit

• Germană: Aegirin
• Engleză: Aegirine  (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Egirina (idem portugheză)
• Rusă: Эгирин, Egiryn (poloneză)
• Norvegiană: Ægirin
• Olandeză: Aegirien

Egirinul a fost denumit în anul 1835 de către mineralogul Hans Morten Thrane Esmark, după Aegir, zeul mării în mitologia nordică, deoarece locaţia descoperirii sale se afla pe malul mării, pe coasta norvegiană. Locaţia mai exactă a descoperirii mineralului este Låven, Langesundsfjorden, iar anul este 1834. În prezent mai este folosită şi denumirea de acmit.

Component al rocilor

Din punct de vedere chimic şi geologic, acest mineral este un clinopiroxen, adică este un piroxen care cristalizează în sistemul monoclinic. Fiind un clinopiroxen, mineralul intră în alcătuirea rocilor, fiind adesea întâlnit în rocile magmatice formate prin răcirea magmei la adâncimi adânci, dar şi în cadrul rocilor metamorfice.

Când este component al rocilor, egirinul este dispersat sub forma unor cristale mici, de culoare închisă, acesta conferindu-le un aspect pestriţ. În aceleaşi roci se mai găsesc feldspaţii plagioclazi, cuarţul, biotitul şi unii amfiboli (cum ar fi hornblenda). (click pe ele pentru detalii)

Egirin cu ortoclază

Teste

Egirinul este fuzibil într-o flacără deschisă, acesta colorând flacăra în galben. Culoarea galbenă provine de la sodiul care intră în alcătuirea mineralului. De asemenea, o altă metodă de testare este duritatea, egirinul având 6 pe scara lui Mohs. Astfel, acesta nu poate fi zgâriat de lama unui cuţit (din oţel).

Caracteristici

După cum aţi văzut şi mai sus, egirinul este un silicat, care mai conţine şi metalele fier şi sodiu.

El cristalizează în sistemul monoclinic, cristalele având formă prismatică alungită cu striaţii de-a lungul feţelor. Comun acestui mineral, cristalele se pot macla (una dintre feţele unui cristal este comună cu alta a unui cristal de acelaşi tip).

Împreună cu egirinul mai pot fi găsite unele minerale asociate: riebeckitul, nefelinul şi apofilitul.

Origini şi răspândire

Egirinul se găseşte în rocile magmatice cu cantităţi mari de sodiu, dar şi în cele metamorfice. Printre acestea (cele magmatice) se numără granodioritele, sienitele şi pegmatitele.

Localitatea tip a mineralului (sursa tipică) este localitatea Skaadoe, Brevig din Norvegia. Mai există şi alte câteva locuri în care egirinul a fost descoperit, printre care se numărăr Mont Saint Hilaire (Quebec, Canada), Groenlanda, India, Kenya, Nigeria, peninsula Kola (din Rusia), Magnet Cove (Arkansas şi Libby, Montana, Statele Unite ale Americii).

La noi în România se găseşte la Ditrău (Comăneşti, Dobrogea).

Fişă de caracterizare
Egirin
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic cu striaţii
Formulă chimică	NaFeSi2O6
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	3,5 + 3,6
Clivaj	Bun
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde, negru, negru-verzui, brun-roşiatic
Urmă	Cenuşie-galbenă, pală
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre egirin de la mindat.org.

Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Calcozină

Cu₂S - sulfură de cupru

În alte limbi:

• Germană: Kupferglanz/Chalkosin
• Engleză: Chalcocite/Chalcosine

Denumirea mineralului ne duce cu gândul la metalul cupru. Denumirea de calcozină are ca origine cuvântul grecesc chalkos, care reprezintă acest metal (de la acelaşi termen provine şi numele mineralului calcopirită). Culoarea sa variază între gri-închis şi negru, un aspect important fiind şi irizaţiile pe care le poate prelua câteodată mineralul sau petele, care pot fi de culoare verzi sau albastre.

Proprietăţi

Densitatea mare a calcozinei este cuprinsă între 5,5 şi 5,8, şi se datorează conţinutului de cupru, însă duritatea sa scade din cauza aceluiaşi metal; ea variază între 2 ¹/₂ şi 3 pe scara Mohs.
Calcozina este asociată în filoanele hidrotermale cu alte minerale de cupru, precum: malachitul, azuritul, covellina, cupritul şi bornitul.
Mineralul este important datorită conţinutului de cupru şi a proprietăţii sale că poate fi extras din minereu cu uşurinţă, dar şi pentru faptul că este abundent.

Utilizări - cuprul, metalul minune din calcozină

După ce este extras din minereuri (de asemenea, şi calcozina intră în discuţie), cuprul este unul dintre cele mai ductile (poate fi tras extrem de uşor în fire) şi maleabile metale (poate fi tras în foi subţiri). Este un metal care conduce curentul electric extrem de bine, deci este folosit pe scară largă pentru fabricarea firelor şi cablurilor electrice. De asemenea, este folosit şi la fabricarea ţevilor, nu numai pentru că poate conduce uşor căldura, dar poate fi modelat sau îndoit uşor.

O altă utilizare pe scară largă a cuprului sunt aliajele pe care le constituie, printre care se numără alama, cositorul şi bronzul.

Testare

Caclozina se dizolvă în acidul azotic, lăsând în urmă reziduu de sulf (nemetal). La testul în flacăra deschisă, calcozina se topeşte cu uşurinţă şi emană vapori ai dioxidului de sulf. Flacăra se colorează în verde datorită cuprului metalic din mineral.

Caracteristici

Calcozina este o sulfură de cupru, deci aparţine clasei sulfurilor. Cristalele sale sunt monoclinice, cu habitus prismatic, psudohexagonal. Este relativ moale şi densitate ridicată. Cristalele sale sunt rare în natură, mineralul fiind găsit sub formă de agregate minerale granulare sau de eşantioane masive. Spărtura sa este concoidală.

Origini şi răspândire

Calcozina se găseşte în filoane hidrotermale sau în zăcăminte asociate skarnelor. Mineralele asociate calcozinei sunt cele cu conţinut principal de cupru, ca malachitul, azuritul, covellina, cupritul, calcopirită şi bornitul.

Printre cele mai importante zone de răspândire ale calcozinei se numără: Camborne, Redruth, St. Ives şi St. Just (Cornwall, Anglia), Tsumeb (Namibia), Kongsberg (Norvegia), Arizona, Connecticut, Montana şi Nevada (Statele Unite ale Americii); 

În România se găseşte în zona Sasca Montană.

Cristale de calcozină

Fişă de caracterizare
Calcozină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Monoclinic, pseudohexagonal
Habitus	Prismatic
Formulă chimică	Cu2S (sulfură-de-cupru)
Duritate	2 1/2  -> 3
Densitate	5,5 - 5,8
Clivaj	Slab
Spărtură	Concoidală
Culoare	Gri-închis, negru
Urmă	Gri-închisă
Luciu	Metalic
Luminescenţă	Inexistentă

(*) Pentru informaţii specializate şi profesionale despre acest mineral, vizitaţi pagina sa pe mindat.org.