Se afișează postările cu eticheta mineral răspândit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mineral răspândit. Afișați toate postările

miercuri, 27 noiembrie 2013

Nefelin

(Na,K)AlSiO4-alumosilicat de sodiu şi potasiu
Nefelin crescut în jurul unor cristale de hematit

  • Germană: Nephelin
  • Engleză: Nepheline (idem franceză)
  • Spaniolă: Nefelina (idem portugheză)
  • Rusă: Heфeлин, Nefelin (poloneză)
  • Olandeză: Nefelien
Nefelinul este un mineral răspândit ce aparţine clasei silicaţilor, fiind un feldspatoid. În ciuda răspândirii sale, sunt foarte puţine zăcămintele care sunt suficient de bogate astfel încât extragerea mineralului să fie rentabilă comercial. Denumirea mineralului vine din grecescul nephele, care înseamnă nor (face referire la aspectul pe care îl iau cristalele când mineralele sunt scufundate în acid azotic; vezi secţiunea Teste şi recomandări). Se mai cunoaşte şi denumirea alternativă de nefelit

Feldspatoizii

Mineralul face parte din grupa feldspatoizilor, care se aseamănă foarte mult cu feldspaţii. Diferenţa dintre cele două este că feldspatoitzii conţin mai puţin siliciu şi mai mult sodiu şi potasiu.Grupa feldpatoizilor mai conţine şi alte minerale, printre care se numără sodalitul, cancrinitul, leucitul, etc. Mineralele din grupa feldspatoizilor sunt importante din punct de vedere geologic, deoarece sunt folosite pentru definirea şi clasificarea altor roci.

Nefelin cu schorlomit

Rocile alcaline plutonice

O caracteristică interesantă a nefelinului este faptul că reprezintă un mineral caracteristic pentru rocile alcaline plutonice. După cum sugerează şi denumirea lor, acestea sunt roci cu concentraţii foarte mari de metale alcaline (în special sodiu) şi care provin din magma care s-a răcit şi s-a întărit sub suprafaţa terestră. În geologie, sunt relativ întâlnite expresiile sienit cu nefelin, nefelinit şi gnais cu nefelin, acestea indicând faptul că nefelinul este unul dintre mineralele principale care constituie roca respectivă.

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

Una dintre metodele cele mai folosite pentru testarea nefelinului este scufundarea unui eşantion mic în acid azotic. Nefelinul reacţionează, transformându-se într-o gelatină, de unde şi denumirea sa (vezi mai sus). De asemenea, prezenţa sodiului din mineral poate fi pusă în evidenţă prin testul cu flacăra deschisă, metalul colorând flacăra în galben. 
Dacă aveţi un eşantion de nefelin în colecţie, luaţi în calcul necesitatea curăţării acestuia cu apă distilată. Altfel, cristalele sale delicate pot fi deteriorate.

Caracteristici

Nefelinul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Din punct de vedere chimic, este un alumosilicat de sodiu şi potasiu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare hexagonal, şi adesea au şase feţe şi sunt prismatice. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral.

Origini şi răspândire

Nefelinul se formează în cadrul rocilor magmatice alcaline, sărace în silice, fiind foarte răspândit în pegmatite şi sienite (sienite cu nefelin), dar şi în gnais-uri şi şisturi. 
Fiind un mineral răspândit, se găseşte în destul de multe locuri. Cele mai importante surse sunt: Bancroft (Canada), Julianehab (Groenlanda), Langesundfjord (Norvegia), Peninsula Kola şi Munţii Ural (Rusia) şi Transvaal (Africa de Sud).
În România, mineralul se găseşte la Ditrău (în masivul alcalin, unde sunt sienite cu nefelin), din Carpaţii Orientali.

Fişă de caracterizare
Nefelin
ClasăSilicaţi
Sistem de cristalizareHexagonal
HabitusPrismatic cu şase feţe
Formulă chimică(Na,K)AlSiO4
Duritate1/2 -> 6
Densitate 2,6 + 2,7
ClivajSlab
SpărturăConcoidală
CuloareIncolor, alb, gri, gălbui,
roşu-maroniu, verzui
UrmăAlbă
LuciuSticlos spre gras
LuminescenţăInexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifie, vizitaţi pagina despre nefelin de la mindat.org.

marți, 26 noiembrie 2013

Egirin

NaFeSi2O6-silicat de fier şi sodiu
Egirin cu albit
  • Germană: Aegirin
  • Engleză: Aegirine  (idem italiană, franceză)
  • Spaniolă: Egirina (idem portugheză)
  • Rusă: ЭгиринEgiryn (poloneză)
  • Norvegiană: Ægirin
  • Olandeză: Aegirien
Egirinul a fost denumit în anul 1835 de către mineralogul Hans Morten Thrane Esmark, după Aegir, zeul mării în mitologia nordică, deoarece locaţia descoperirii sale se afla pe malul mării, pe coasta norvegiană. Locaţia mai exactă a descoperirii mineralului este Låven, Langesundsfjorden, iar anul este 1834. În prezent mai este folosită şi denumirea de acmit.

Component al rocilor

Din punct de vedere chimic şi geologic, acest mineral este un clinopiroxen, adică este un piroxen care cristalizează în sistemul monoclinic. Fiind un clinopiroxen, mineralul intră în alcătuirea rocilor, fiind adesea întâlnit în rocile magmatice formate prin răcirea magmei la adâncimi adânci, dar şi în cadrul rocilor metamorfice.

Când este component al rocilor, egirinul este dispersat sub forma unor cristale mici, de culoare închisă, acesta conferindu-le un aspect pestriţ. În aceleaşi roci se mai găsesc feldspaţii plagioclazi, cuarţul, biotitul şi unii amfiboli (cum ar fi hornblenda). (click pe ele pentru detalii)

Egirin cu ortoclază
Teste

Egirinul este fuzibil într-o flacără deschisă, acesta colorând flacăra în galben. Culoarea galbenă provine de la sodiul care intră în alcătuirea mineralului. De asemenea, o altă metodă de testare este duritatea, egirinul având 6 pe scara lui Mohs. Astfel, acesta nu poate fi zgâriat de lama unui cuţit (din oţel).

Caracteristici

După cum aţi văzut şi mai sus, egirinul este un silicat, care mai conţine şi metalele fier şi sodiu.
El cristalizează în sistemul monoclinic, cristalele având formă prismatică alungită cu striaţii de-a lungul feţelor. Comun acestui mineral, cristalele se pot macla (una dintre feţele unui cristal este comună cu alta a unui cristal de acelaşi tip).
Împreună cu egirinul mai pot fi găsite unele minerale asociate: riebeckitul, nefelinul şi apofilitul.

Origini şi răspândire

Egirinul se găseşte în rocile magmatice cu cantităţi mari de sodiu, dar şi în cele metamorfice. Printre acestea (cele magmatice) se numără granodioritele, sienitele şi pegmatitele.
Localitatea tip a mineralului (sursa tipică) este localitatea Skaadoe, Brevig din Norvegia. Mai există şi alte câteva locuri în care egirinul a fost descoperit, printre care se numărăr Mont Saint Hilaire (Quebec, Canada), Groenlanda, India, Kenya, Nigeria, peninsula Kola (din Rusia), Magnet Cove (Arkansas şi Libby, Montana, Statele Unite ale Americii).
La noi în România se găseşte la Ditrău (Comăneşti, Dobrogea).

Fişă de caracterizare
Egirin
ClasăSilicaţi
Sistem de cristalizareMonoclinic
HabitusPrismatic cu striaţii
Formulă chimicăNaFeSi2O6
Duritate6 -> 6 1/2
Densitate 3,5 + 3,6
ClivajBun
SpărturăNeregulată
CuloareVerde, negru, negru-verzui,
brun-roşiatic
UrmăCenuşie-galbenă, pală
LuciuSticlos
LuminescenţăInexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre egirin de la mindat.org.

duminică, 9 octombrie 2011

Brochantit

Cu4SO4(OH)6-hidroxid-sulfat de cupru

Brochantitul
nu numai că este o sursă importantă de cupru, dar este şi un superb mineral verde, ce se prezintă adesea sub forme aciculare.

Brochantitul se găseşte adesea în culoarea verde de smarald, însă, unele eşantioane pot fi negre-verzui. Aceasta a fost identificat în 1824 şi denumit în onoarea profesorului Andre Jean-Francois Marie Brochant de Villers.
Culoarea specifică este datorată conţinutului de cupru.

SISTEM DE CRISTALIZARE
Brochantitul cristalizează în sistemul de cristalizare monoclinic. De obicei, habitusul său este tabular sau acicular, aspect care conferă mineralului un aspect foarte plăcut, asemănător cu cel al auricalcitului (vezi aici postarea respectivă).
În plus, brochantitul este foarte dens, ceea ce-i atribuie o greutate mare.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Brochantitul prezintă o mare solubilitate în acizi ( clorhidric HCl şi azotic HNO3). Eşantioanele merită o mare atenţie şi trebuie curăţate cu apă distilată.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brochantitul este un mineral secundar, format prin alterarea mineralelor primare de cupru. În anumite condiţii de alterare şi oxidare a filoanelor de cupru din zonele aride se formează brochantitul.
Ocurenţele notabile ale brochantitului reprezintă: Ain Barbar (Algeria), deşertul Atacama (Chile), Nassau (Germania), Krisuvik (Islanda), insulele Elba şi Sardinia (Italia), Tsumeb (Namibia), Rio Tinto (Spania), Arizona şi New Mexico (SUA). În Marea Britanie, el se găseşte în Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BROCHANTIT
  • Clasa: sulfaţi
  • Sistem de cristalizare: monoclinic
  • Formulă chimică: Cu4SO4(OH)66
  • Duritate: 3 jumătate-4
  • Densitate: 3,97-4,1
  • Clivaj: perfect
  • Spărtură: concoidală spre neregulată
  • Culoare: verde de smarald spre negru-verzui
  • Urmă: verde-pal
  • Luciu: sticlos
  • Luminescenţă: inexistentă

miercuri, 22 iunie 2011

Prehnit


Ca2Al2Si3O10(OH) -silicat hidroxil de calciu şi aluminiu

Prehnitul este un silicat răspândit ce conţine gruparea hidroxil-OH.
În 1788, colonelul H. Von Prehn a adus eşantioane de acest mineral de la Capul Bunei Speranţe, din Africa de Sud. Denumirea i-a fost dată mineralului tocmai după acest colonel.
Prima dată, când a fost văzut, lumea credea că prehnitul este un tip de cuarţ. Abia apoi a fost identificat ca mineral nou. În trecut, scopul acestui mineral era de a imita jadul, şi era folosit în scop ornamental.

HABITUSUL ESTE...VARIAT!
Habitusul cristalelor de prehnit pot varia în foarte multe forme; pot fi tabulare, lamelare, prismatice, piramidale alungite, sau se găseşte adesea sub forma unor agregate microcristaline, sub formă de butoi. Formele de agregare pot şi ele varia: de la stalactitice, reniforme sau botrioidale, până la granulare.

CONFUNDARE
Prehnitul este adesea confundat cu alte minerale, datorită culorii şi varietăţii prea mari de forme. Printre aceste minerale se numără smithsonitul şi hemimorfitul (confundate între ele din cauza aspectului) şi girolitul.
Dar, cu toate acestea, exsită o metodă de a testare: prehnitul este cel mai dur.

TESTE
Prehnitul este casant şi se dizolvă încet în acid clorhidric HCl.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Prehnitul se formează în lave bazaltice răcite, pegmatite, marmure şi gnaise. Se mai formează în filoane hidrotermale. În acestea, el poate fi asociat cu calcitul, pectolitul şi zeoliţii.
Zonele de răspândire sunt: Australia, Canada, China, Cehia, Franţa, Germania, Noua Zeelandă, Pakistan, Rusia, Scoţia, Africa de Sud, California, Colorado, Connecticut, Michigan şi Virginia.

În România, prehnitul se întâlneşte în Munţii Ţibleş şi Munţii Făgăraş.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PREHNITUL
  • Clasa: silicaţi
  • Sistem de cristalizare: ortorombic
  • Habitus: tabular, lamelar, prismatic, piramidal alungit, stalactitic, reniform, botrioidal, granular
  • Formulă chimică: Ca2Al2Si3O10(OH)
  • Duritate: 6-6 jumătate
  • Densitate: 2,9-2,95
  • Clivaj: definit
  • Spărtură: neregulată
  • Culoare: verde, gri, albă, galbenă sau incoloră
  • Urmă: incoloră
  • Luciu: sticlos
  • Luminescenţă: inexistentă

miercuri, 4 mai 2011

Spat de Islanda

carbonatul de calciu-CaCO3

Spatul de Islanda prezintă un efect optic uimitor, numit birefrigerenţă. Dintre toate varietăţile de calcit (spatul de Islanda este o varietate), cel care prezintă cel mai clar fenomenul de birefrigerenţă este chiar spatul de Islanda.
Această varietate de calcit, spatul de Islanda, clivează cu uşurinţă, producând fragmente romboedrice. Astfel, feţele sale sunt nişte paralelograme.

FENOMENELE OPTICE
Am spus că spatul de Islanda prezintă, dintre toate varietăţile de calcit, cel mai clar fenomen de refrigerenţă. Acest fapt se datorează sistemului de cristalizare şi de refracţia ce are loc în spatul de Islanda; Refracţia este fenomenul în care se schimbă direcţia de propagare a unei unde din cauza schimbării vitezei de propagare.
La spatul de Islanda, acest fenomen are loc ca şi la toate alte obiecte, doar că este foarte evident. Fenomenul constă în despărţirea razei de lumină în două raze diferite, ce arată, într-un fel, o imagine pusă sub un spat de Islanda, de două ori acea imagine.

RECOMANDĂRI
NU spălaţi spatul de Islanda cu apă de la robinet, deoarece poate deteriora structurile cristaline delicate.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Spatul de Islanda este foarte răspândit şi se formează în toate tipurile de roci. Printre cele mai mari eşantioane de spat de Islanda, se numără cel cu 7 m lungime, 7 metri lăţime, 2 metri grosime şi de 254 de kg. În ciuda numelui său, spatul de Islanda nu se găseşte numai în Islanda, ci şi în alte multe locuri de pe glob;





FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SPATUL DE ISLANDA
  • Clasă: carbonaţi
  • Sistem de cristalizare: trigonal
  • Formulă chimică: CaCO3
  • Duritate: 3
  • Densitate: 2,7
  • Clivaj: perfect
  • Spărtură: sub concoidală
  • Culoare: incoloră
  • Urmă: albă
  • Luciu: sticlos
  • Luminescenţă: albastră, roşie sau galbenă

miercuri, 27 aprilie 2011

Rodonit

Silicat de mangan-MnSio3
Rodonitul
este un mineral răspândit, de obicei de calitate gemologică, este folosit în principal pentru ornament şi pentru fabricarea anumitor agenţi de lăcuire şi a pigmenţilor artistici.
Prima oară a fost găsit în 1819, şi culoarea sa este aproape întotdeauna roşie-rozalie sau roz.
Etimologia provine de la grecescul rhodon, care înseamnă trandafir.
Mai rar apare sub formă de cristale, cel mai
frecvent găsindu-se în forme neregulate, acestea fiind gravate şi şlefuite.

PIROXENOIZII
Rodonitul face parte din grupul prioxenilor, şi subclasa inosilicaţilor. Piroxenii sunt silicaţii anumitor metale, apărând frecvent în lava vulcanilor.

PLEOCROISMUL
Cristalele sale mai pot fi transparente, însă acestea se găsesc foarte rar şi prezintă fenomenul de plocroism, adică îşi schimbă culoarea în funcţie de poziţia sursei d
e lumină.
UTILIZĂRILE
Rodonitul este tăiat în caboşon, sau este gravat şi poate fi folosit la camee şi mărgele. Alte
utilizări industriale nu prea mai are, în afară de faptul că este folosit la agenţi de lăcuire şi pigmenţi.

MINERALE ASEMĂNĂTOARE
Cel mai asemănător mineral pentru rodonit este rodocrozitul, anume carbonatul de mangan. Însă, există un lucru ce le poate deosebi: rodonitul prezintă benzi negre, în timp ce rodocrozitul prezintă dungi/benzi roşii sau roz.
ORIGINI I RĂSPÂNDIRE
Rodonitul se găseşte în zone cu roci cu conţinut de mangan, roci a căror compoziţie a fost modificată de apă şi căldură. De obicei, aceste roc sunt marnele şi skarnele.
Cele mai importante zone de extragere, sau de găsire a rodonitului sunt: Australia (Broken Hill), Brazilia, Italia, India, Africa de Sud, Suedia, Rusia (munţii Ural), Tanzania, SUA (Butte-Montana; Franklin-New Jersey)

RĂSPÂNDIREA ÎN R
OMÂNIA
În România, rodonitul se găseşte zonele de nord, cum ar fi Maramureş, mai exact în zona localităţilor Ilba şi Baia Sprie.
FIŞĂ DE CARACTERIZARE
RODONIT

  • Clasă: silicaţi
  • Sistem de cristalizare: triclinic
  • Formulă chimică: MnSiO3
  • Duritate: 5 jumătate-6 jumătate
  • Densitate: 3,9-3,8
  • Clivaj. perfect
  • Spărtură: concoidală spre neregulată
  • Culoare: roz, brun, roşu
  • Urmă: albă
  • Luciu: sticlos
  • Luminescenţă: inexistentă

marți, 26 aprilie 2011

Bournonit


Bournonitul este un mineral cu un aspect atrăgător, de culoare gri, asemănător oţelului, ce apare sub formă de cristele groase şi scurte. Mineralele asociate sunt cuarţul şi pirita. Acesta a fost denumit după contele de J. P. Bournon (1751- 1825), mineralogul francez care l-a identificat ca mineral de sine stărător.

ALTE DATE
Bournonitul
mai este cunoscut sub numele de Edellionit, de la St Edellion, satul unde a fost descoperit de Bournon, sau Raderelz (roata dinţată) din germană. Primul bournonit sub formă de Raderelz a fost găsit la Cavnic, în România.

RĂSPÂNDIRE
Bournonitul
este destul de răspândit; el se găseşte în continuare în jurul satului St Edellion, din Cornwall, Marea Britanie, dar şi în SUA, Australia, Bolivia, Canada, Chile, Cehia, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Mexic, Peru, România, Spania şi Serbia.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Ca răspândire în ţara noastră, România, bournonitul ,,se ascunde" la:
Baia Sprie, Rodna, Sacarâmb, Hondol şi în alte locuri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BOURNONIT

  • Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
  • Sistem de cristalizare: ortorombic
  • Formulă chimică: PbCuSbS3
  • Duritate: 2 1/2- 3
  • Densitate: 5, 7- 5, 9
  • Clivaj: imperfect
  • Spărtură: sub concoidală spre neregulată
  • Culoare: gri, negru
  • Luciu: metalic sau strălucitor
  • Fluorescenţă: inexistentă

miercuri, 6 aprilie 2011

SODALITUL

În poză sodalit din colectia proprie...
Sodalitul este un mineral ce aparţine sistemului de cristalizare cubic, însă, aceste cristale sunt foarte rare. În consecinţă, cristalele se găsesc doar în agregate de cristale foarte mici sau de granule, ori eşantioane cu forme neregulate.
Sodalitul prezintă o culoare albastră în cele mai multe cazuri, dar poate fi şi verde, galben, gri sau incolor. Denumirea face referire la faptul că mineralul conţine sodiu.
Din aceaşi grupă a sodalitului mai sunt mineralele: lazulitul (lapis lazuli), hauynul şi noseanul. Ei sunt, printre toate, nişte feldspatoizi şi cristalizează cubic.

ASEMĂNĂTORI...
Dintre toate mineralele din aceeaşi grupă cu sodalitul, cel mai mult se aseamănă între ei: lazulitul, hauynul şi sodalitul. Cu toate acestea, există metode pentru a le deosebi: lazulitul conţine incluziuni arămii de pirită, ce conferă un aspect caracteristic. Sodalitul este un mineral sfărâmicios care nu prezintă un clivaj bun.

NESTEMATĂ???
Sodalitul este folosit, oarecum, ca piatră ornamentală, iar eşantioanele de calitate gemologică sunt foarte rare. Cele mai mari sunt tăiate în mărgele şi caboşon.

RECOMANDĂRI
Dacă sodalitul este scufundat în acid clorhidric, el se transformă într-o gelatină, deci suferă un proces de gelatinizare. Se mai poate deosebi de lazulit prin faptul că, lazulitul, în unele contexte geologice, este asociat cu pirita.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Sodalitul este abundent în masivul alcalin de la Ditrău, din Carpaţii Orientali.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SODALIT
  • Clasă: silicaţi (tectosilicaţi)
  • Sistem de cristalizare: cubic
  • Formulă chimică: Na8Al6Si6O24
  • Duritate: 5 jumătate-6
  • Densitate: 2,14-2,40
  • Clivaj: slab
  • Spărtură: neregulată spre concoidală
  • Culoare: albastră, incoloră, albă, gri, gălbuie, roşiatică, verzuie
  • Urmă: albă
  • Luciu: sticlos spre gras
  • Luminescenţă: roşie-portocalie

miercuri, 23 martie 2011

Cristal de stâncă sau cuarţ

SiO2-bioxid de siliciu

  • Germană: Quarz
  • Engleză: Quartz (idem franceză)
  • Spaniolă: Cuarzo (Quartzo portugheză)
  • Rusă: Кварт, (Kwarc poloneză)
  • Olandeză: Kwarts
  • Norvegiană/suedeză: Kvarts

Cristalul de stâncă, varietatea incoloră sau transparentă a bioxidului de siliciu, este cel mai frecvent mineral găsit în scoarţa terestră. Altă denumire a sa este cea de cuarţ.
El este incolor şi este folosit în special pentru bijuterii, mărgele, dar şi pentru colecţionari, întrucât nu poate lipsi dintr-o colecţie. Este un mineral relativ dur, clasându-se cu 7 pe scara Mohs a durităţii.
Ca utilizări în mecanisme, cuarţul este folosit pentru: ceasuri, lentile, lămpi şi globurile de cristal ale prezicătorilor.

Puritatea unică...

Cristalul de cuarţ, sau cuarţul însuşi, este cea mai pură varietate, nu ca celelalte varietăţi, unde cristalele conţin alte elemente; exemple de varietăţi impure sunt ametistul, citrinul, cuarţul fumuriu, calcedonia, agatul, etc. De aceea, cuarţul este cea mai pură varietate de dioxid de siliciu.
Incluziunile pe care le poate conţine cuarţul sunt de rutil, un mineral compus din titan şi oxigen, dar mai poate conţine şi cristale de turmalină neagră. Deşi este mai greu de şlefuit, cuarţul arată foarte bine cu acestea incluziuni.

Tăietura

Deşi nu este piatră preţioasă şi nici semipreţioasă, cuarţul a fost mereu înlocuitor al diamantului. Se mai foloseşte la candelabre, pentru că este mai dur ca sticla sau decât cristalul.
Este tăiat în stil caboşon cu aspect de dom, şi este şlefuit pentru a confecţiona mărgele şi coliere. Unele sunt sculptate în broşe cu modele încrustate numite intalii.

Recomandări

Acizii slabi sunt perfecţi pentru a curăţa un eşantion de cuarţ. Dacă este încălzit, el trebuie lăsat să se răcească încet, altfel se va crăpa.

Origini şi răspândire

Se găseşte în foarte multe contexte geologice, în principal în druze şi geode, dar şi în filoane hidrotermale, în asociaţie cu galena şi sfaleritul. Cuarţul se mai găseşte în rocile magmatice şi metamorfice, precum granitele şi gnaisele.
Se găseşte peste tot, la suprafaţă, în nisip, în râuri, iar cele mai importante locuri de extragere sunt Rio Grade de Norte, Brazilia; Alpi, Franţa; Deccan, India; Madagascar; Rusia; Africa de Sud; Uruguay; SUA şi România.


Fişă de caracterizare
Cuarţ
ClasăOxizi
Sistem de cristalizareTrigonal
Habitus-
Formulă chimicăSiO2
Duritate7
Densitate 2,65
ClivajInexistent
SpărturăConcoidală spre
neregulată
CuloareIncoloră
UrmăAlbă
LuciuSticlos
LuminescenţăInexistentă

sâmbătă, 5 martie 2011

Marcasita

<(Măriţi fotografia şi observaţi mici ,,picături'' de marcasită)
<(În fotografie cuarţ cu pirită)
Marcasita este foarte asemănătoare cu pirita şi au aceeaşi formulă chimică. Deşi amândouă sunt minerale compune şi răspândite, marcasita este mai puţin frecventă. În ciuda formulei chimice la fel, sistemele de cristalizare sunt diferite.
Culoarea marcasitei este, de obicei, galben-arămiu-pal. A fost denumită de sine stătătoare în 1845 de către Wilhelm von Haidinger, un mineralog austriac. Denumirea pe care i-a dat-o provine de la marqashita, un cuvânt arab cu semnificaţie incertă, folosit anterior pentru a desemna pirita.

Pentru a vedea postarea cu pirita, click aici!

MarcassiteII.jpgFORME CRISTALINE
Diferenţa crucială dintre pirită şi marcasită este sistemul de cristalizare şi forma cristalelor sale. De fapt, din punct de vedere chimic, pirita şi marcasita sunt identice, fiecare mineral conţinând fier şi sulf în aceleaşi proporţii.
Pirita are cristale cubice, în timp ce marcasita are, de obicei, forme tabulare -care arată asemănător cu forma blatului de masă. Din acest motiv este dificil pentru mineralogii amatori să afle dacă eşantionul este ori pirită ori marcasită, şi de multe ori necesită teste cristaline amănunţite.
Din fericire, există teste mai simple pentru a diferenţia cele două minerale:
  • Marcasita se descompune destul de uşor şi de repede atunci când este expusă la aer, transformându-se în sulfaţi feroşi. Marcasita se dizolvă în acid azotic cu o oarecare dificultate.
  • Pirita suferă uneori aceeaşi reacţie, dar foarte lent.
RECOMANDĂRI
Pirita este uneori şlefuită pentru confecţionarea unor bijuterii ieftine, de obicei faţetată sau în caboşon, şi comercializată sub numele de ,,marcasită''.
Marcasita este un mineral relativ instabil care se descompune destul de uşor. Prin urmare, un eşantion de marcasită nu trebuie curăţat, şi trebuie ţinut într-o cutiuţă cu un săculeţ cu gel de silice.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Marcasita se formează, de obicei, din soluţii acide care s-au infiltrat prin rocile sedimentare, precum argila, marna, creta şi calcarul. Se mai găseşte în filoane hidrotermale uşor alterate.
Cele mai frumoase eşantioane au fost descoperite la:
  • Karlovy Vary, din Cehia
  • Calais, din Franţa
  • Clausthal, Freiberg şi Annaberg-Buchholz, din Germania
  • Veneţia, Lazio şi Toscana, din Italia
  • Galena, Illinois, Kansas, Missouri, Oklahoma, din SUA
  • Kent, între Dover şi Folkstone, Tavistock în Devon, din Marea Britanie
În România, sunt celebre pseudomorfozele de marcasită după trandafirii de pirotină de la Herja. Stalactitele de marcasită formate pe pereţii vechilor galerii sunt cunoscute la Băiuţ, zona Baia Mare.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MARCASITA
  • Clasă: sulfuri
  • Sistem de cristalizare: ortorombic
  • Formulă chimică: FeS2
  • Duritate: 6-6 jumătate
  • Densitate: 4,87-4,92
  • Clivaj: distinct
  • Spărtură: neregulată
  • Culoare: galben-arămiu-pal
  • Urmă: neagră-verzuie
  • Luciu: metalic
  • Luminescenţă: inexistentă

miercuri, 23 februarie 2011

Azuritul



















Azuritul este o sursă secundară de cupru. Mai este utilizat şi ca piatră decorativă, datorită coloritului său viu şi a culorii sale azurii.
Numele azuritului provine de la culoarea sa specifică: albastru celestin. A fost descoperit de vechii egipteni şi, timp de mii de ani, a rămas cel mai preţuit pigment, acesta fiind alabastrul pentru vopsea. Unele zăcăminte de azurit sunt exploatate pentru obţinerea cuprului, dar nu este un minereu industrial, la fel de important precum calcopirita.
Până la sfârşitul Evului Mediu, azuritul a fost măcinat, iar pudra obţinută era folosită la prepararea unor pigmenţi numiţi ,,albastru de munte'', şi ,,piatră armenească".
Aceşti pigmenţi au fost o vreme utilizaţi la scară largă de pictorii medievali, până când s-a descoperit că nuanţa pe care o produceau nu era stabilă: după o perioadă lungă de timp, azuritul măcinat absoarbe umiditatea din aer şi se transformă într-un alt mineral malachitul, de culoare verde.

GIOTTO
Astăzi, o srie de picturi celebre din secolele al XIII-lea, şi al XIV-lea- în special cele ale marelui artist florentin Giotto di Bondone (cca. 1267-1337) -par să aibă cerul de culoare verde.

CHESSYLITUL
Forma masivă a azuritului, folosită ca piatră decorativă, este cunoscută drept chessylit, deoarece unul dintre locurile în care se găseşte este localitatea Chessy, de lângă Lion, din Franţa. Denumirea germană a mineralului azurit este kuperfglazur.

TESTE
Când este introdus în acid clorhidric sau în acid azotic, azuritul reacţionează efervescent. Când este ţinut asupra unei flăcări, se înnegreşte şi se topeşte uşor.

RĂSPÂNDIRE PE GLOB
Câteva dintre cele mai importante zăcăminte de azurit au fost descoperite în Broken Hill-Australia; Deşertul Atacama-Chile; Chessy-Franţa; Laurium-Grecia; Sardinia-Italia; Tsumeb-Namibia; Arizona şi Mexic-SUA.

FIŞA DE CARACTERIZARE
AZURITUL
  • Clasa: carbonaţi
  • Sistem de cristalizare: monoclinic
  • Formulă chimică: Cu3(CO3)2(OH)2
  • Duritate: 3 şi jumătate-4
  • Densitate: 3,8
  • Clivaj: bun
  • Spărtură: concoidală-mineral sfărâmicioasă
  • Culoare: albastru de obicei azuriu
  • Urmă: albastru deschis
  • Luciu: sticlos
  • Luminescenţă: inexistentă

marți, 15 februarie 2011

Uranofanul


În ciuda culorii şi a frumuseţii sale, uranofanul este radioactiv, prin urmare şi periculos, deci este recomandat ca mineralogii amatori să-l evite. El se găseşte adesea asociat cu uraninitul, un alt mineral care conţine UO2.

Uranofanul are, de regulă, culoarea galben-pală sau galben-lămâie, deşi unele eşantioane pot avea culoarea chihlimbarului sau pot fi chiar brune.
Uranofanul a fost găsit prima oară în localitatea germană Kupferberg, lângă Bayeruth, în anul 1853.

ETIMOLOGIE...
Denumirea cuvântului uranofan provine de la ,,uraniu", şi phanos, care înseamnă ,,a apărea", sau ,,a se arăta".

MINERAL SECUNDAR
Uranofanul este un mineral secundar, deoarece se formează prin alterarea uraniului preexistent. Deşi uranofanul derivă din uraninit, cele două minerale sunt foarte diferite. În timp ce uranofanul are cristale monoclinice, uraninitul are cristale cubice.
În plus de asta, uraninitul are culoarea neagră sau negricioasă, nu galbenă, ca uranofanul. Uraninitul are o duritate mare, de 5 pe scara Mohs, în timp ce uranofanul are doar 2 şi jumătate. Până şi luciul diferă: uraninitul are luciu submetalic, iar uranofanul sticlos.

RĂSPÂNDIRE
Uranofanul este raltiv răspândit-a fost găsit în mai multe locuri din lume- dar şi aşa, nu este găsit niciodată în cantităţi destul de mari ca să fie exploatat pentru conţinutul său de uraniu.
În colecţiile ştiinţifice, uranofanul este ţinut închis întrâo cutie de platic învelită în plumb, pentru ca radioactivitatea lui să nu afecteze pe nimeni.
Zăcăminte de uranofan se găsesc în: Puy-de-dome şi Haut Vienne, din Franţa; Wolsedorf, din Germania; lângă Como şi Trento, din Italia; în mina Hanosh, din Grants District, New Mexico, SUA; provincia Shaba din Zair.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
  • Clasă: silicaţi
  • Sistem de cristalizare: monoclinic
  • Formulă chimică: Ca(UO2)SiO3(OH)2.5H2O
  • Duritate: 2 şi jumătate
  • Densitate: 3,8
  • Clivaj: perfect
  • Spărtură: aşchioasă
  • Culoare: galben
  • Urmă: galben-pală
  • Luciu: sticlos spre gras
  • Luminescenţă: galbenă-verde
http://www.mineral.cz/databaze/atlas/u/uranofan.jpg

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Laumontitul


Laumontitul este un mineral din familia zeoliţilor. Are multe proprietăţi interesante şi este larg răspândit pe glob. Pote avea un colorit alb, roz-maroniu, gălbui sau roşiatic. A fost denumit după geologul din secolul al XVIII-lea, Gillet de Laumont, care l-a descoperit în Bretania.

LAUMONTITUL...UN ZEOLIT
Laumontitul este un zeolit, un mineral cu o deosebită şi ciudată formă de critalizare. Zeoliţii sunt silicaţi de aluminiu, care conţin molecule de apă legate superficial, ce pot fi eliminate prin acţiunea căldurii. Ceea ce deosebesc zeoliţii de alte minerale hidratate (care conţin apă în compoziţia sa), este faptul că cele hidratate elimină apă în mod continuu, nu doar anumite cantităţi la anumite temperaturi, pe măsură ce temperatura creşte.
În plus, zeoliţii care au fost deshidrataţi şi au fost expuşi din nou la apă, ei au recăpătat moleculele de apă în structura lor. Printre cei mai cunoscuţi zeoliţi se numără analcitul, chabazitul, harmotomul, heulanditul, mezolitul, natrolitul şi stilbitul.

MINERAL DIN TUFUL VULCANIC!!!
Laumontitul se găseşte uneori în roci numite tufuri, formate la rândul lor din fragmente mici de rocă, ci diametrul de aproximativ 2 mm. Aceste roci sunt expulzate de erupţiile vulcanilor, şi care, atunci când se depun pe suprafaţa pământului se sudează între ele deoarece sunt foarte fierbinţi. Prin urmare, se poate spune despre laumontit că este un mineral din tuf vulcanic. Atenţie însă, deoarece nu trebuie confundat cu travertinul, o rocă poroasă alcătuită din carbonat de calciu care se formează la izvoarele cu apă termală bogată în carbonat de calciu.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Atunci când este pus în acid clorhidric, laumontitul se dizolvă, lăsând în urmă un reziduu cu o consistenţă gelatinoasă. Dacă este încălzit, într-o eprubetă închisă, apa din structura sa se elimină, devenind vizibilă pe pereţii tubului.
Laumontitul ar trebui păstrat şi acoperit cu apă, pentru a preveni deshidratarea şi/sau transformarea sa în pudră!!!
ATENŢIE: NU FOLOSIŢI ACID FĂRĂ AJUTORUL PĂRINŢILOR!!!

Fişă de caracterizare
Clasă: silicaţi, grupa zeoliţilor
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: CaAl2Si4O12.4H2O
Duritate: 3-4
Densitate: 2,2-2,4
Clivaj: perfect
Spărtură: neregulată
Culoare: alb, gri, gălbui, roz, maroniu
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos-perlat
Luminescenţă: inexistentă
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/47/Prehnite-Laumontite-62816.jpg

joi, 6 ianuarie 2011

Biotitul


Biotitul este o specie comună de mică. El se găseşte mai ale în rocile metamorfice şi magmatice.
Culoarea sa poate varia de la negru, verde-închis şi brun-roşiatic la brun. Culoarea sa obişnuită este cea neagră, şi poate fi văzut frecvent sub de plăci mici negreîn roci magmatice plutonice(adică formate la mare adâncime în scoarţa terestră), precum granitul. Biotitul este una dintre speciile de mice, cealaltă specie fiind muscovitul, mica albă.

MICELE CA MINERALE
Micele sunt minerale din clasa silicaţilor.
Biotitul este un silicat al mai multor minerale: potasiu, magneziu,fier şi aluminiu. El formează o serie împreună cu o altă specie de mică de culoare închisă, numită flogopit. Flogopitul are o compoziţie similară cu cea a biotitului, dar nu conţine fier.
Biotitul se găseşte în multe granite, aceste roci plutonice formându-se atunci cţnd magma s-a răcit şi s-a solidificat la mare adâncime de scoarţa terestră. ,,Petele" negre de pe suprafaţa granitelor este dată de apariţia biotitului pe acestea, crescute printre cristalele deschise la culoare de feldspat şi cuarţ.

GNAIS ŞI ŞIST
Mica biotit se găseşte în mai multe tipuri de roci metamorfice, dar este cel mai des întlnită în gnaisuri şi şisturi. Aceste roci s-au format prin metamorfism regional. Acesta este un proces care are loc pe mari porţiuni ale scoarţei terestre, de obicei la o adâncime considerabilă, unde temperaturile şi presiunile modifică rocile formate anterior.
Şistul este o rocă formată la temperaturi şi presiuni moderate. Conţine biotit, prezent sub formă de cristale plate, solzoase, în planele de foliaţie care străbat roca. Biotitul şi mica apar uneori în greii(roci sedimentare).

CRISTALELE...CA NIŞTE SOLZI!
Din cauza aspectului solzos a cristalelor, biotitul se găseşte în planele de stratificaţie ale rocilor sub formă de mici cristale sclipitoare. Biotitul poate să apară în depozite aluvionare, formate nu departe de rocile de unde a fost erodat (granite, pegmatite, micaşisturi) şi poate avea uneori sclipiri gălbui, din cauza alteraţiei.
Biotitul se distinge cu uşurinţă după habitusul său. Ia forma unor cristale subţiri şi plate, uneori cu un contur cu şase laturi (pseudohexagonal). Mineralul poate fi zgâriat foarte uşor cu cuţitul.

RĂSPÂNDIRE
Biotitul de cea mai bună calitate provine din Brazilia, Groenlanda,Italia, Japonia, Norvegia, Rusia, Suedia, California şi Colorado din SUA. În România, biotitul este foarte răspândit în toate regiunile muntoase. Cele mai mari cristale de biotit apar la Voineasa, Munţii Lotru şi în Munţii Metaliferi.

Fişă de caracterizare
BIOTIT
Clasa: silicaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică:
K(Mg,Fe2+,Mn2+)3[(OH,F)2|(Al,Fe3+,Ti3+)Si3O10]
Duritate: 2 jumătate- 3
Densitate: 2,7 -3,4
Clivaj: perfect
Spărtură: neregulată
Culoare: brun spre negru, verde
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos sau strălucitor
Luminescenţă: inexistentă

Eritrina



Frumoasele cristale de eritrină se găsesc destul de frecvent, iar eşantioanele acestui mineral pot constitui o piesă atractivă şi râmnită de orice colecţionar.
Culorile eritrinei variază de la purpuriu-închis la roz-pal. Unele cristale au un colorit roşu-aprins.

MINERAL DE COBALT
Eritrina conţine elementul cobalt şi se mai numeşte şi floare de cobalt. Prezenţa eritrinei în anumite zone alterate filoanelor este un indicator excelent că în filonul respectiv se găsesc minereuri ale acestui valoros metal.
Cristalele de eritrină sunt aciculare, adesea cu striaţii de-a lungul feţelor de cristal. Atunci când este frecată de o bucată de porţelan neemailat, eritrina lasă o urmă roz-purpurie.
Eritrina este un mineral secundar, format în urma transformărilor de minerale primare, precum cobaltina şi skutteruditul.
Deşi eritrina nu are nicio utilizare industrială, se găseşte în apropierea minereurilor majore de cobalt, cobaltină şi skutterudit, exploatate minier cu utilizări într-o serie amplă de procese industriale.

UTILIZĂRILE COBALTULUI
Cobaltul este folosit în primul rând la oţelurile inoxidabile şi la aliajele cu duritate ridicată care trebuie să reziste oxidării la temperaturi ridicate. Aceste aliaje sunt folosite mai ales la fabricarea paletelor de turbine şi a instrumentelor de tăiere.
Cobaltul este un component al Alnico, un aliaj folosit la fabricarea magneţilor permanenţi. Mai este folosit la placarea electrică şi la vopselele cu pigment albastru.
Cursiv
CARCATERISTICI
Eritrina face parte din clasa fosfaţi-arsenaţi-vandaţi şi este un arsenat de cobalt. Pe lângă cobalt, arsen şi oxigen, eritrina conţine şi opt molecule de apă de cristalizare.
Eritrina este foarte moale, abia atingând o duritate de 1-2 jumătate pe scara Mohs. Datorită uşurinţei cu care poate fi prelucrată, eritrina este considerată un mineral prelucrabil.
Eritrina cristalizează în sistenul de cristalizare monoclinic. Cristalele sunt de regulă prismatice, adesea sunt circulare şi apar în forme radiale sub formă de petale de formă de margaretă.

RĂSPÂNDIREA
Eritrina este un mineral cu o largă aroe de răspândire. Cantităţi mici de eritrină pot fi găsite în locurile unde se exploatează minereuri de cobalt, fluorină şi nichel.
Principalele surse de eritrină de pe glob sunt: Ontario(Canada), Schneeberg(Saxonia), Bou Azzer(Maroc), California, Nevada şi New Mexico(SUA).
În România, eritrina se găseşte în Munţii Leota(Bădeni), unde au fost minereuri de cobalt şi nichel.

Fişă de caracterizare
ERITRINA
Clasă: fosfaţi-arsenaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Co3(AsO4)2.8H2O
Duritate: 1-2 jumătate
Densitate: 3, 18
Clivaj: perfect
Spărtură: neregulată
Culoare: violet-roşiatic
Urmă: roz sau roz-purpuriu
Luciu: adamantin sau mat
Luminescenţă: inexistentă