Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Brochantit

Cu4SO4(OH)6-hidroxid-sulfat de cupru

Brochantitul nu numai că este o sursă importantă de cupru, dar este şi un superb mineral verde, ce se prezintă adesea sub forme aciculare.

Brochantitul se găseşte adesea în culoarea verde de smarald, însă, unele eşantioane pot fi negre-verzui. Aceasta a fost identificat în 1824 şi denumit în onoarea profesorului Andre Jean-Francois Marie Brochant de Villers.
Culoarea specifică este datorată conţinutului de cupru.

SISTEM DE CRISTALIZARE
Brochantitul cristalizează în sistemul de cristalizare monoclinic. De obicei, habitusul său este tabular sau acicular, aspect care conferă mineralului un aspect foarte plăcut, asemănător cu cel al auricalcitului (vezi aici postarea respectivă).
În plus, brochantitul este foarte dens, ceea ce-i atribuie o greutate mare.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Brochantitul prezintă o mare solubilitate în acizi ( clorhidric HCl şi azotic HNO3). Eşantioanele merită o mare atenţie şi trebuie curăţate cu apă distilată.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brochantitul este un mineral secundar, format prin alterarea mineralelor primare de cupru. În anumite condiţii de alterare şi oxidare a filoanelor de cupru din zonele aride se formează brochantitul.
Ocurenţele notabile ale brochantitului reprezintă: Ain Barbar (Algeria), deşertul Atacama (Chile), Nassau (Germania), Krisuvik (Islanda), insulele Elba şi Sardinia (Italia), Tsumeb (Namibia), Rio Tinto (Spania), Arizona şi New Mexico (SUA). În Marea Britanie, el se găseşte în Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BROCHANTIT

• Clasa: sulfaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu4SO4(OH)66
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 3,97-4,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: verde de smarald spre negru-verzui
• Urmă: verde-pal
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Covellină/covelină

Covellină cu cuarţ din colecţia proprie ->

Covellina, cunoscută şi sub numele de covellit, este de culoare albastru- violet; acest lucru se datorează faptului că mineralul este o sulfură de cupru. La fel ca multe alte minerale care conţin cupru, covellina conţine irizaţii (reflectă toate culorile spectrului), prin urmare nu este mereu de culoare albastră.
Atunci când este găsit în zăcăminte destul de bogate pentru a face posibilă exploatarea industrială, covellina este extras pentru conţinutul său foarte ridicat de cupru.
Covellina a fost descoperită iniţial în crustele albastre ale fumoarelor vulcanului Vezuviu, de către Nicolo Covelli (1790-1829), mineralogul italian care i-a dat numele mineralului.

FORMARE
Covellina este atât un mineral primar, cât şi un mineral secundar. Se formează în urma alterării filoanelor conţinătoare de cupru.

TESTE
Covelina se topeşte forte uşor producând o flacără albastră şi se dizolvă în acid clorhidric, iar în ciuda culorii sale urma lăsată este gri- închisă.

RĂSPÂNDIREA
În România, covellina se găseşte la: Baia Borsa, Altin Tepe, Somova, Baia Sprie, Cavnic şi Herja.
În alte ţări: Sardinia (Calabana), Dillenberg (Germania), Serbia (Bor), Japonia (Insula Shikoku), Australia-sud (Moonta) şi în alte zone din Alaska.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
COVELLINA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: CuS
• Duritate: 1 1/2-2
• Densitate: 4, 68
• Clivaj: perfect bazal
• Spărtură: sfărâmicioasă neregulată
• Culoare: albastru- negru, cu irizaţii
• Urmă: gri- închis
• Luciu: submetalic, de smoală
• Fluorescenţă: inexistentă

Bournonit

Bournonitul este un mineral cu un aspect atrăgător, de culoare gri, asemănător oţelului, ce apare sub formă de cristele groase şi scurte. Mineralele asociate sunt cuarţul şi pirita. Acesta a fost denumit după contele de J. P. Bournon (1751- 1825), mineralogul francez care l-a identificat ca mineral de sine stărător.

ALTE DATE
Bournonitul mai este cunoscut sub numele de Edellionit, de la St Edellion, satul unde a fost descoperit de Bournon, sau Raderelz (roata dinţată) din germană. Primul bournonit sub formă de Raderelz a fost găsit la Cavnic, în România.

RĂSPÂNDIRE
Bournonitul este destul de răspândit; el se găseşte în continuare în jurul satului St Edellion, din Cornwall, Marea Britanie, dar şi în SUA, Australia, Bolivia, Canada, Chile, Cehia, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Mexic, Peru, România, Spania şi Serbia.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Ca răspândire în ţara noastră, România, bournonitul ,,se ascunde" la: Baia Sprie, Rodna, Sacarâmb, Hondol şi în alte locuri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BOURNONIT

• Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: PbCuSbS3
• Duritate: 2 1/2- 3
• Densitate: 5, 7- 5, 9
• Clivaj: imperfect
• Spărtură: sub concoidală spre neregulată
• Culoare: gri, negru
• Luciu: metalic sau strălucitor
• Fluorescenţă: inexistentă

Calcopirită

Pe data de 20 aprilie 2011, am primit revista numărul 31 de la Comorile Pământului. Am avut ocazia de a primi un eşantion de calcopirită. Dacă vreţi să ştiţi istoria sau frumoasa poveste a acestui mineral, vă las în continuare un scurt rezumat:


Calcopirita este cel mai important mineral industrial pentru extragerea cuprului, iar culorile sale îi derutează până şi pe cei mai mari mineralogi.
Galben-arămiu, o culoare asemănătoare cu a piritei şi cu a aurului, calcopirita este foarte înşelătoare. Denumirea sa provine din limba greacă, unde chalcos înseamnă cupru, iar pyr înseamnă foc.
Cuprul se extrage din calcopirită prin topire, dar poate fi folosită şi tehnica de electroliză.

UTILIZĂRILE CUPRULUI
Dacă tot am vorbit de calcopirită şi de faptul că este cel mai exploatat mineral de cupru, să vă prezint şi importanţa acestui metal în viaţa de zi cu zi: este folosit la fabricarea ţevilor, cablurilor, acoperişurilor, firelor electrice şi, pe lângă acestea, este o componentă importantă a unor aliaje foarte importante, cum ar fi: alama (zinc+cupru) şi bronzul (cositor+cupru). De exemplu, şi monedele de 5 bani româneşti sunt acoperite cu un strat de cupru.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Dacă vreţi să deosebiţi calcopirita , trebuie să ştiţi următoarele: este un mineral cu conţinut de cupru, deci colorează o flacără pusă asupra sa în verde şi este solubilă în HNO3 (acid azotic). Dacă vreţi să curăţaţi un eşantion de calcopirită aveţi grijî să nu faceţi asta cu apă de la robinet (deoarece poate păta suprafaţa), ci cu apă distilată. Dacă mineralul se păteasă, va prezenta efectul de iridescenţă, adică veţi vedea culorile curcubeului pe suprafaţa acestuia.

ORIGINI ŞI RĂPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
În foarte multe locuri din lume găsim calcopirită, dar în principal în locuri cu roci metamorfice şi magmatice. Aici se găseşte asociată cu alte sulfuri, precum galena, sfaleritul, pirita şi cu oxizi, cum ar fi casiteritul. Na-m să mai menţionez grămada de ţări în care se găseşte mineralul, dar am să vă spun pe unde se ascunde acesta în România:
Se găseşte în:

• Zăcăminte hidrotermale filoniene, după cum urmează: munţii Metaliferi, zona Bucium; Ilba, Nistru, Botez, Cizma, din zona Baia Mare, Maramureş;
• Zăcăminte magmatice: Roşia Poieni, Deva, Munţii Metaliferi
• Zăcăminte asociate skarnelor: Moldova Nouă, Sasca, Banat
• Zăcăminte metamorfozate: Bălan, Carpaţii Orientali

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
CALCOPIRITA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: tetragonal
• Formulă chimică: CuFeS2
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 4,3-4,4
• Clivaj: slab
• Spărtură: neregulată
• Culoare: galben-arămie
• Urmă: neagră-verzuie
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

Tetraedritul

Cu12Sb4S13-sulfură de antimoniu şi cupru

Tetraedritul se găseşte în mai multe locuri din lume, dar cu toate acestea, nu prezintă o sursă industrială importantă, deşi mai este extras pentru cupru.

Tetraedritul este un mineral lucios, cu o culoare gri spre negru; denumirea sa provine de la forma cristalelor sale, care, în geometrie, se numesc tetraederii regulaţi.

SERIE MINERALĂ
Tetraedritul este un mineral bine compus, din cupru, antimoniu şi sulf. Uneori, cantitatea de antimoniu- sau stibiu- poate fi înlocuită de o mică cantitate de arsen, mai mult sau mai puţin. Dar, atunci când arsenul înlocuieşte complet antimoniul, mineralul nu mai este tetraedrit, ci este tennantit.

DIFERNEŢIERE
Pentru că tetraedritul şi tennantitul sunt atât de asemănătoare, singurul mod de diferenţiere este controlul/analiza chimică, pentru a vedea ce conţine eşantioane: antimoniu sau arsen?
Alt fapt de diferenţiere ar fi faptul că tetraedritul are o densitate mai ridicată decât tennanitul.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Mineralul tetraedrit se găseşte în filoane hidrotermale, asociat cu bornitul, galena, sfaleritul şi calcitul, dar şi alături de calcopirită (în acest caz, cele două minerale sunt extrase pentru conţinutul de cupru).
Oruro-Bolivia; St. Abdreasberg-Germania; Bingham-Utah, SUA; Liskeard şi Cornwall-Marea Britanie;


RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
La Cavnic, se găsesc cristale de 2 cm lungime!
Tetraedritul se mai găseşte şi la Zlatna, Săcărâmb, Deva.


FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TETRAEDRIT

• Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Habitus: piramidal, adesea cristale maclate
• Formulă chimică: Cu12Sb4S13
• Duritate: 3-4 jumătate
• Densitate: 4,6-5,1
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată spre sub-concoidală
• Culoare: gri spre neagră
• Urmă: gri-închisă, brună-neagră sau neagră
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă