Bridgmanit

(Mg,Fe)SiO₃ -silicat de fier şi magneziu

• Engleză: Bridgmanit

Bridgmanitul este un mineral care, deşi are o importanţă foarte mare ca element constitutiv al planetei noastre, a primit o denumirea doar de curând (anul 2014).
Se crede că acest mineral este reprezintă 93% din mantaua inferioară mai sus de 2700 km şi astfel este probabil cel mai abundent de pe Pământ.

Descoperire

Meteoriţii, fiind expuşi la presiuni şi temperaturi ridicate în timpul impactului cu alte corpuri, conţin unele minerale a căror stabilitate nu le permite să existe decât în zonele mai adânci ale scoarţei terestre. Aprobat de International Mineralogical Association (Asociaţia Mineralogică Internaţională), noul mineral bridgmanit a fost descoperit în chondrita (un tip de meteorit) Tenham L6. Descoperirea este rezultatul unor cercetări ce au durat mai mult de jumătate de secol, în încercarea de a identifica şi caracteriza un eşantion natural al acestui mineral important.

Denumirea

Portretului lui Williams Bridgman

Mineralul a fost denumit bridgmanit (în engleză bridgmanite) la începutul lunii decembrie 2014 de către Chi Ma şi Oliver Tschauner în onoarea savantului Percy Williams Bridgman [21 aprilie 1882 Cambridge, Massachusetts, SUA - 20 august 1961 Randolph, New Hampshire, SUA], laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1946.

Referinţe

1. sciencemag com
2. mindat.com
3. dailymail.co.uk

Spodumen

LiAlSi₂O₆ - silicat de aluminiu şi litiu

Spodumen din Minas Gerais

• Germană: Spodumen
• Engleză: Spodumene
• Spaniolă: Espodumena
• Franceză: Spodumene
• Olandeză: Spodumeen

Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.

De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 

După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 ¹/₂ şi 7 ¹/₂.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.

Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 

În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic, striat
Formulă chimică	LiAlSi2O6
Duritate	6 1/2  -> 7 1/2
Densitate	3,00 ->3,02
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, verde, gri, roz, alb, violet (liliachiu)
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Dumortierit

Al7(BO3)(SiO4)3O3-Borosilicat de aluminiu

Dumortieritul este un mineral rar, găsindu-i-se cristale la fel de arar. Culoarea sa este, de regulă, albastră, deşi poate avea şi nuanţe ca violet, roz, sau brun spre roşiatic. Etimologia provine de la descoperitorul mineralului, anume Eugene Dumortier, un paleontolog francez, în 1881.
De obicei, mineralul nu se găseşte sub forma cristalină, ci, mai degrabă ca mase fibroase, granulare sau columnare.
Ca multe minerale rare şi cu aspect plăcut, dumortieritul este adesea tăiat în caboşon.

DURITATE MARE
Dumortieritul are o duritate destul de mare, aproximativ cu jumătate de punct mai mult decât cuarţul, deci, acesta poate zgâria cu greutate un cristal de cuarţ. Densitatea este 3,41.
Aspectul dumortieritului este asemănător cu cel al distenului, un alt silicat de aluminiu. Totuşi, ele pot fi diferenţiate printr-un test de duritate (distenul prezintă o proprietate specială numită ,,anzitropism").

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Rezistenţa la căldură mare şi infuzibilitatea fac dumortieritul un mineral perfect pentru căptuşirea cuptoarelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
(din rev. Comorile Pământului):
,,Dumortieritul se formează mai ales în roci metamorfice cu conţinut de aluminiu, printre care gneissele şi şisturile, precum şi unele pegmatite.
Dumortieritul se găseşte în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, India, Italia, Madagascar, Norvegia, Polonia, Rusia, Sri Lanka şi Surinam. În SUA, se întâlneşte în Arizona , California (sursă de material ceramic), Colorado şi Nevada."

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DUMORTIERIT

• Clasă: silicaţi, borosilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al7(BO3)(SiO4)3O3
• Duritate: 7-7 şi jumătate
• Densitate: 3,41
• Clivaj: bun
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, brun-roşiatică, violet, roz
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre tern
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Lepidolit

K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2-silicat de aluminiu, litiu, potasiu flor şi urme de rubidiu.

Lepidolitul-numit şi mică de litiu datorită conţinutului său de litiu, un element rar- este un filosilicat de culoare roz, galbenă, gri, mov sau albă.
Lepidolitul este unul dintre puţinele minerale cu urme de rubidiu în compoziţia sa, deci este folosit la datarea radioactivă.

Ca la majoritatea mineralelor, numele său provine din limba greacă, unde ,,lepis" înseamnă ,,solz", şi face referire la aspectul lepidolitului, prea cunoscut la toate micele.

UTILIZAREA LITIULUI
Litiul este un element metalic rar, fiind cel de-al treilea element din Sistemul Periodic.
După ce este extras din lepidolit (lepidolitul este o sursă foarte importantă a acestui element, ceea ce îl clasifică în grupa ,,mineralelor industriale"), litiul foloseşte la fabricarea bateriilor, a sticlei, a diferitelor aliaje, dar şi a obiectele ceramice.



VALOARE CA BIJUTERIE
Deoarece este un mineral şi cu un deosib aspect, lepidoliul este uneori şlefuit în forme decorative, cu toate că duritatea sa este prea scăzută pentru a putea fi folosit la bijuterii.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Lepidolitul conţine litiu, după cum ştim deja, deci, va colora o flacără în culoarea roşie.
O proprietate interesantă a lepidolitului este insolubilitatea în acizi, ceea ce poate ajuta la curăţarea sa de alte impurităţi minerale.

MINERALE ASOCIATE
Mineralele cu care se asociază lepidolitul sunt ambligonitul, spodumenul şi varietăţile din grupa turmalinei, sau pe lângă filoane de staniu.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Lepidolitul provine din rocile magmatice de adâncime, fiind întâlnit des în rocile acide, precum granite şi pegmatite.
Surse mari de exploatare a lepidolitului, în lume, sunt: Manitoba (Canada), Rozna (Cehia), Livorto (Italia), Uto (Suedia) şi în ţări ca Japonia, Madagascar, Mozambic şi SUA (în acest caz, la Pala- California, Brown Derby- Colorado, Connecticut, Maine şi New Mexico.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
LEPIDOLIT

• Clasă: silicaţi, filosilicaţi, mice
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2 cu urme de rubidiu
• Duritate: 2 jumătate-3
• Densitate: 2,8-3,3
• Clivaj: perfect
• Spărtură:neregulată
• Culoare: incolor, alb, gri, galben, roz, purpuriu
• Urmă: incoloră
• Luciu: perlat
• Luminescenţă: inexistentă

[în imagini (poze din colecţia proprie): în cea de sus este lepidolit purpuriu, iar în cea de jos acelaşi lepidolit cu alt eşantion de culoare galbenă]

Opal

SiO2·nH2O-bioxid de siliciu hidratat

Opalul este un cuarţ cu molecule de apă în compoziţia sa. Un lucru spectaculos la acest mineral este faptul că culoarea sa se schimbă, ţinut în palmă, sau lângă corp, datorită căldurii acestuia.

Totodată, opalul este o piatră semipreţioasă fără sistem de cristalizare, adică este amorf. În industrie, acesta este folosit ca material abraziv sau la fabricarea ceramicii.

PARTEA PREŢIOASĂ A OPALULUI
Opalul poate fi însă şi preţios. Acesta poate avea multe culori, şi tocmai de aceea, sclipirile sale sunt foarte frumoase. Piatra este mai valoroasă, cu cât aceste sclipiri sunt mi diverse;
Dar, în ciuda acestor fapte, pot exista şi opale comune, care nu sunt nici preţioase, dar sunt opace, şi nu prezintă nicio sclipire.
Aceste sclipiri, numire focuri, sunt determinate de bucăţelele de silice pe care le conţine opalul.
După cum am zis mai sus, opalul îşi poate schimba culoarea, stând la căldura unui corp.

VARIETĂŢI
Opalul de foc, este o varietate superbă de opal, a cărui sclipire este asemănătoare cu un foc, hidrofanul este o varietate care, pusă în apă, devine transparentă, hialitul, ce conţine bule de aer sau de apă, opalul de lemn, o varietate a lemnului transformat în opal prin opalizare, şi varietăţi de cuarţ formate la temperaturi foarte mari, ca tridimitul sau cristobalitul.

TĂIETURI
Ca la majoritatea pietrelor, este folosită o tăietură sub formă de dom, numit caboşon (cabochon).

TESTE
Opalul este uşor de deosebit de alţi silicaţi şi oxizi, deoarece are foarte multe proprietăţi distincte de acestea;
Opalul sclipeşte mult mai frumos decât cuarţul sau calcedonia, şi este mai puţin dur şi mai dens decât acestea.
Mai ales, acesta nu se găseşte niciodată cristalizat, spre deosebire de cuarţ, iar lipsa dungilor îl deosebeşte de agat.
În lumină UV, opalul prezintă o luminescenţă galebnă sau verde, spre deosebire de alţi silicaţi. Totodată, este insolubil în acizi, şi se descompune la cald.
În plus, acesta devine cuarţ sau calcedonie, când pierde apa de cristalizare.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Opalul se găseşte în principal în multe contexte, dar se formează între roci sedimentare, la temperaturi joase, în apropierea de izvoare termale.
Opalele preţioase se găsesc în statele americane Idaho, Nevada şi Oregon. Opalele de foc provin din Mexic, iar opalul negru din New South Wales, Australia. Geyseritul, o altă varietate, se găseşte în Islanda şi în Parcul Naţional Yellowstone, din Wyoming, SUA.
Lemnul opalizat se găseşte în Parcul Naţional Pădurea Pietrificată din Arizona, SUA.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
OPAL

• Clasă: oxizi
• Habitus: reniform, botroidal, stalactitic, globular şi coraloid
• Sistem de cristalizare: amorf
• Formulă chimică: SiO2·nH2O
• Duritate: între 5 jumătate şi 6 jumătate
• Densitate: 2,0-2,25
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală
• Culoare: incoloră, albă, galbenă, cenuşie, roşie, verde, albastră, brună sau neagră
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos-perlat sau răşinos
• Luminescenţă: galbenă sau verde

Agat

SiO2-bioxid de siliciu

Agatul este destul de neatrăgător în stare pură, naturală, neprelucrată de mâna omului. Dar, după o şlefuire sau o tăiere a acestuia, agatul arată foarte bine. Agatul este compus din straturi de culori diferite, de la alb sau galben şi chiar până la negru.
Datorită coloritului său bogat este şi o piatră semipreţioasă, şi prezintă interes nu numai pentru colecţionari, dar şi pentru bijutieri. Principala deosebire între agat şi calcedonie este faptul că agatul conţine alternanţe de culori, iar calcedonia este omogenă.

VARIETĂŢI
Cu toate acestea, agatul este o varietate de calcedonie. Şi calcedonia este o varietate de cuarţ compact. Dar, după cum am spus, agatul se distinge de cuarţul compact prin faptul că conţine benzi colorate concentrice.
Printre importantele tipuri de agat notăm:

1. Moss agatul: numit şi agatul muşchi, sau piatră moha, este de culoare albă sau transparent, dar ce conţine incluziuni de culori închise. Incluziunile sunt cauzate de apariţia oxizilor de fier sau de mangan.
2. Onixul: formă de agat negru cu dungi drepte sau paralele. Este folosit la camee sau broşe, întrucât şi pentru produse decorative; altă varietate de acest gen este sardonixul, sau carneolul.
3. Agatul crenelat: conţine benzi ce pot semăna cu un castel văzut din aer.
4. Lemnul agatizat: ca şi lemnul opalizat, acesta este un lemn înlocuit în mii de ani de agat.

UTILIZĂRI
Agatul este folosit la bijuterii, la broşee, la camee, la mărgele, dar apare şi în colecţiile de mineralogie. Pentru a i se mări frumuseţea, şi ţinând cont de faptul că agatul este poros, agatele sunt băgate în vopsea, adesea.
Ca utilizare industrială, agatul foloseşte ca material abraziv, pentru a tăia sau zgâria diferite lucruri, mai slabe în duritate ca el. Agatele mai folosesc ca material de şlefuire, pentru a creea mojare şi pistile.

FORMARE ŞI ORIGINI
Agatul se găseşte în geode formate în mase bazaltice. După multă vreme, bazaltul este erodat iar agatul, fiind mai dur, rămâne întreg. De aceea, astăzi putem găsi agate în râuri.

RĂSPÂNDIRE
Cele mai multe agate se găsesc în Brazilia şi Uruguay, China, Egipt, Alpii Italieni, Madagascar şi Mexic. În India se găseşte moss agat, în regiunea Hindustan, iar lemnul agatizat se găseşte în Pădurile Pietrificate din Arizona, SUA.
În România, agatul apare în Munţii Metaliferi sau Carpaţii Orientali şi mai rar în depozite aluvionare fluviale.



FIŞĂ DE CARACTERIZARE
AGATUL

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: SiO2
• Duritate: 7
• Densitate: 2,58-2,65
• Spărtură: concoidală
• Culoare: poate apărea în toate culorile
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre gras
• Luminescenţă: inexistentă

GALERIE DE IMAGINI

Prehnit

Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH) -silicat hidroxil de calciu şi aluminiu

Prehnitul este un silicat răspândit ce conţine gruparea hidroxil-OH.
În 1788, colonelul H. Von Prehn a adus eşantioane de acest mineral de la Capul Bunei Speranţe, din Africa de Sud. Denumirea i-a fost dată mineralului tocmai după acest colonel.
Prima dată, când a fost văzut, lumea credea că prehnitul este un tip de cuarţ. Abia apoi a fost identificat ca mineral nou. În trecut, scopul acestui mineral era de a imita jadul, şi era folosit în scop ornamental.

HABITUSUL ESTE...VARIAT!
Habitusul cristalelor de prehnit pot varia în foarte multe forme; pot fi tabulare, lamelare, prismatice, piramidale alungite, sau se găseşte adesea sub forma unor agregate microcristaline, sub formă de butoi. Formele de agregare pot şi ele varia: de la stalactitice, reniforme sau botrioidale, până la granulare.

CONFUNDARE
Prehnitul este adesea confundat cu alte minerale, datorită culorii şi varietăţii prea mari de forme. Printre aceste minerale se numără smithsonitul şi hemimorfitul (confundate între ele din cauza aspectului) şi girolitul.
Dar, cu toate acestea, exsită o metodă de a testare: prehnitul este cel mai dur.

TESTE
Prehnitul este casant şi se dizolvă încet în acid clorhidric HCl.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Prehnitul se formează în lave bazaltice răcite, pegmatite, marmure şi gnaise. Se mai formează în filoane hidrotermale. În acestea, el poate fi asociat cu calcitul, pectolitul şi zeoliţii.
Zonele de răspândire sunt: Australia, Canada, China, Cehia, Franţa, Germania, Noua Zeelandă, Pakistan, Rusia, Scoţia, Africa de Sud, California, Colorado, Connecticut, Michigan şi Virginia.

În România, prehnitul se întâlneşte în Munţii Ţibleş şi Munţii Făgăraş.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PREHNITUL

• Clasa: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Habitus: tabular, lamelar, prismatic, piramidal alungit, stalactitic, reniform, botrioidal, granular
• Formulă chimică: Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH)
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 2,9-2,95
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: verde, gri, albă, galbenă sau incoloră
• Urmă: incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Disten

silicatul de aluminiu-Al2SiO5

Distenul, denumit şi kyanit, se găseşte adesea sub formă de cristale lungi şi, duritatea acestuia variază între 4 şi 7 jumate şi depinde de direcţia cristalelor.
De obicei culoarea sa este albastră, dar poate avea şi accente cenuşii, albe, verzui, sau negricioase. În greacă, kyanos înseamnă albastru, deci de acolo provine şi numele mineralului.

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Adeseori, distenul nu are calitate gemologică, deci nu poate fi şlefuit sau făcut piatră preţioasă. Însă, datorită proprietăţii că este foarte rezistent la căldură, este folosit ca materie primă la fabricarea bujiilor şi a altor materiale refractare.
POLIMORFI
Distenul are doi polimorfi: sillimanitul şi andaluzitul. Aceste trei minerale au aceeaşi formulă chimică, dar au densitatea şi sistemul de cristalizare diferit. Atunci, ele se formează şi în medii diferite. De exemplu, andaluzitul se formează la presiunea cea mai scăzută, iar distenul se formează la presiunea cea mai înaltă.
DURITATEA POATE VARIA DE LA 4 PÂNĂ LA 7 JUMĂTATE!
O proprietate foarte interesantă a distenului, menţionată mai sus, este aceea că duritatea sa este variabilă! Această proprietate este în funcţie de direcţia în care este testat sau zgâriat; de-a lungul planelor de clivaj, distenul are duritatea între 4 şi 5, iar peste planele de clivaj, între 6 şi 7 jumătate.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Formarea distenului are loc în rocile modificate la căldură şi presiune, adică în unele roci metamorfice, şi uneori, în roci magmatice. Se găseşte în şisturi, gnaise şi pegmatite granitice.
Se găseşte abundent la: Tirol şi Carintia (Austria), Minas Gerais (Brazilia), Morbihan (Franţa), Bolzano şi Como (Italia), munţii Ural (Rusia), Kenya, Zair, India, Australia, Canada, Islanda, Scoţia,şi din SUA: Connecticut, Massachusetts, Nex York, Carolina de Nord şi Virginia.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
În România, distenul este relativ răspândit:se găseşte înaluviunile Dunării în sectorul Dobrogean, în Munţii Făgăraş, în Muţtii Lotrului, în Muntii Gilău şi în Munţii Sebeşului.

FIŞĂ DE CARACTERIZAREDISTEN

• Casă: silicaţi
• Habitus: lamele plate şi forme masive granulare
• Sistem de cristalizare: triclinic
• Formulă chimică: Al2SiO5
• Duritate: 4-7 jumătate
• Densitate: 3,53-3,67
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, gri, albă, verzuie, negricioasă
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă

Rodonit

Silicat de mangan-MnSio3
Rodonitul este un mineral răspândit, de obicei de calitate gemologică, este folosit în principal pentru ornament şi pentru fabricarea anumitor agenţi de lăcuire şi a pigmenţilor artistici.
Prima oară a fost găsit în 1819, şi culoarea sa este aproape întotdeauna roşie-rozalie sau roz. Etimologia provine de la grecescul rhodon, care înseamnă trandafir.
Mai rar apare sub formă de cristale, cel mai frecvent găsindu-se în forme neregulate, acestea fiind gravate şi şlefuite.

PIROXENOIZII
Rodonitul face parte din grupul prioxenilor, şi subclasa inosilicaţilor. Piroxenii sunt silicaţii anumitor metale, apărând frecvent în lava vulcanilor.
PLEOCROISMUL
Cristalele sale mai pot fi transparente, însă acestea se găsesc foarte rar şi prezintă fenomenul de plocroism, adică îşi schimbă culoarea în funcţie de poziţia sursei de lumină.
UTILIZĂRILE
Rodonitul este tăiat în caboşon, sau este gravat şi poate fi folosit la camee şi mărgele. Alte utilizări industriale nu prea mai are, în afară de faptul că este folosit la agenţi de lăcuire şi pigmenţi.

MINERALE ASEMĂNĂTOARE
Cel mai asemănător mineral pentru rodonit este rodocrozitul, anume carbonatul de mangan. Însă, există un lucru ce le poate deosebi: rodonitul prezintă benzi negre, în timp ce rodocrozitul prezintă dungi/benzi roşii sau roz.
ORIGINI I RĂSPÂNDIRE
Rodonitul se găseşte în zone cu roci cu conţinut de mangan, roci a căror compoziţie a fost modificată de apă şi căldură. De obicei, aceste roc sunt marnele şi skarnele.
Cele mai importante zone de extragere, sau de găsire a rodonitului sunt: Australia (Broken Hill), Brazilia, Italia, India, Africa de Sud, Suedia, Rusia (munţii Ural), Tanzania, SUA (Butte-Montana; Franklin-New Jersey)

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
În România, rodonitul se găseşte zonele de nord, cum ar fi Maramureş, mai exact în zona localităţilor Ilba şi Baia Sprie.
FIŞĂ DE CARACTERIZARE
RODONIT

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: triclinic
• Formulă chimică: MnSiO3
• Duritate: 5 jumătate-6 jumătate
• Densitate: 3,9-3,8
• Clivaj. perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: roz, brun, roşu
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Wollastonit

Wollastonitul este un silicat de calciu folosit în industrie pentru fabricarea obiectelor rezistente la căldură, a vopselelor şi a plăcilor ceramice. El poate avea diferite culori, cum ar fi verde-pală, albă, cenuşie sau poate fi pur şi simplu incolor. A fost denumit astfel, bineînţeles, în onoarea unui savant englez, numit William Hyde Wollaston (1766-1828).

FORME CRISTALINE ŞI PARAWOLLASTONITUL
Până la urmă, denumirea de wollastonit este dată oricărui silicat de calciu care aparţine sistemului de cristalizare triclinic. Acest sistem nu are nicio axă de simetrie nu are aceeaţi lungime şi nicio axă nu este poziţionată drept faţă de vreuna dintre celelalte. (vezi postarea cu sitemele de cristalizare ale mineralelor)
Cu toate acestea, există şi forme a silicatului de calciu ce cristalizează monoclinic, dar, aceste forme se numesc PARAWOLLASTONIT.

Amazonit

Cu o mare întârziere, pe 15 aprilie 2011, vineri, a venit şi numărul 30 de la Comorile Pământului. Mineralul primit este bineînţeles, amazonitul, despre care voi scrie în cele ce urmează;
Amazonitul este numele unui mineral cu o culoare albastră-verde de calitate gemologică, fiind un membru al grupului feldspaţilor.
Deşi numele mineralului amazonit duce cu gândul spre fluviul amazon, singura legătură este culoarea amândurora verde-albăstruie, ci nu faptul că mineralul se găseşte pe lângă amazon. Amazonitul se găseşte în Brazilia, însă nu au fost semnalate urme ale acestui mineral pe lângă fluviul cu acelaşi nume.

MINERAL ALCALIN
Din punct de vedere chimic, amazonitul are formula chimică KAlSi2O3. Din acest lucru rezultă că amazonitul este un feldspat alcalin (conţine un metal din grupa metalelor alcaline, iar în acest caz, mineralul conţine potasiu). Ortoclazul are aceeaşi formulă chimică, dar cristalizează diferit.

Culoarea tot mai închisă a acestor minerale poate fi datorată impurităţilor de plumb conţinute. Această varietate cu impurităţi de plumb se numeşte microlin, şi se întâlneşte într-o varietate de roci magmatice, care s-au format prin răcirea şi solidificarea unei topituri silicatice numite magmă.

MINERAL DECORATIV!
Duritatea amazonitului este de 6-6 jumătate, ceea ce înseamnă că NU este considerat piatră preţioasă sau semipreţioasă. În ciuda acestor fapte, el este utilizat ca mineral decorativ, iar adesea, cristalele conţin viniţşoare galbene, ce înfrumuseţează piatra atunci când este şlefuită.
El este gravat în caboşon şi camee.
Amazonitul este foarte apreciat de colecţionari, deoarece are o culoare foarte frumoasă, plăcută oricui.
În plus, microlinul formează cele mai mari cristale cunoscute!

TESTE
Singurul acid în care amazonitul este solubil, este acidul fluorhidric (ATENŢIE! ESTE UN ACID FOARTE PERICULOS. TREBUIE FOLOSIT CU GRIJĂ!) şi nu se topeşte expus unei flăcări.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Amazonitul este o varietate a microlinului şi alături de ceilalţi feldspaţi se găseşte în roci magmatice plutonice. Acestea s-au format prin consolidarea magmei la mare adâncime. Principalele roci în care se găseşte sunt cele granitice şi sienitice (adică în roci granite şi sienite). Când microlinul concreşte împreună cu cuarţul, formează o rocă numită granit grafic.
Amazonitul se mai găseşte în şisturi şi roci metamorfice.

Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Insula Baffin (insulă în Canada), Ontario şi Quebec (tot în Canada), India, Madagascar, Kazahstan, Mexic, m-ţii Ural (Rusia), Tanzania, Zimbabwe şi Colorado, Dakota şi Virginia (SUA).

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
AMAZONIT

• Clasă: silicaţi
• Sistemul de cristalizare: triclinic
• Formulă chimică: KAlSi2O3
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 2,55-2,63
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată
• Culoare: verde, verde-albăstrui
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Actinotul

Actinotul, sau actinolitul, este un silicat fibros ce aparţine grupei amfibolilor, fiind una dintre principalele surse de azbest. Varietatea nefrit este folosită adesea la fabricarea ornamentelor.

Culoarea actinotului este verde, dar unele eşantioane pot avea o nuanţă verde-negricioasă. deşi actinotul are aceiaşi compoziţie chimică ca nefritul preţios, structura sa internă este substanţial mai puţin compactă decât cea a varietăţii geme, şi, prin urmare, utilizarea sa pentru bijuterii şi ornamente nu este practică, deoarece s-ar deteriora destul de uşor.
Totuşi, actinotul poate fi şi el destul de frumos, şi are foarte multe proprietăţi, ce-l aduce pe lista mineralelor căutate de către colecţionari. În trecut, acest mineral a avut o importanţă economică uriaşă, fiind principala sursă de azbest. Împreună cu tremolitul, actinotul formează o serie chimică.

UN AMFIBOL
Grupul amfibolilor este un grup de silicaţi care conţin elementele constitutive ale apei, hidrogen şi oxigen, chiar dacă în structura lor nu au apă. Aşadar, amfibolii au în compoziţia lor radicalul hidroxil-(OH)-, împreună cu alte elemente metalice, cum ar fi calciul, fierul, magneziul, natriul, aluminiu, etc.
Actinotul, mineralul despre care vorbim în acestă postare, aparţine grupei amfibolilor.

În România, se găsesc roci ,,actinolitice", roci ce preponderent conţin actinot, în Munţii Carpaţi.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ACTINOT

• Clasă: silicaţi, subclasa inosilicaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Ca2(Mg,Fe)5Si8O22(OH)2
• Duritate: 5-6
• Densitate: 3,0-3,44
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: verde
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

SODALITUL

În poză sodalit din colectia proprie...
Sodalitul este un mineral ce aparţine sistemului de cristalizare cubic, însă, aceste cristale sunt foarte rare. În consecinţă, cristalele se găsesc doar în agregate de cristale foarte mici sau de granule, ori eşantioane cu forme neregulate.
Sodalitul prezintă o culoare albastră în cele mai multe cazuri, dar poate fi şi verde, galben, gri sau incolor. Denumirea face referire la faptul că mineralul conţine sodiu.
Din aceaşi grupă a sodalitului mai sunt mineralele: lazulitul (lapis lazuli), hauynul şi noseanul. Ei sunt, printre toate, nişte feldspatoizi şi cristalizează cubic.

ASEMĂNĂTORI...
Dintre toate mineralele din aceeaşi grupă cu sodalitul, cel mai mult se aseamănă între ei: lazulitul, hauynul şi sodalitul. Cu toate acestea, există metode pentru a le deosebi: lazulitul conţine incluziuni arămii de pirită, ce conferă un aspect caracteristic. Sodalitul este un mineral sfărâmicios care nu prezintă un clivaj bun.

NESTEMATĂ???
Sodalitul este folosit, oarecum, ca piatră ornamentală, iar eşantioanele de calitate gemologică sunt foarte rare. Cele mai mari sunt tăiate în mărgele şi caboşon.

RECOMANDĂRI
Dacă sodalitul este scufundat în acid clorhidric, el se transformă într-o gelatină, deci suferă un proces de gelatinizare. Se mai poate deosebi de lazulit prin faptul că, lazulitul, în unele contexte geologice, este asociat cu pirita.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Sodalitul este abundent în masivul alcalin de la Ditrău, din Carpaţii Orientali.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SODALIT

• Clasă: silicaţi (tectosilicaţi)
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Na8Al6Si6O24
• Duritate: 5 jumătate-6
• Densitate: 2,14-2,40
• Clivaj: slab
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: albastră, incoloră, albă, gri, gălbuie, roşiatică, verzuie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre gras
• Luminescenţă: roşie-portocalie
  

Demantoidul

Demantoidul este un mineral extraordinar din familia granaţilor, având culoarea verde lucioasă, cu nuanţe între uşor gălbui şi verde de smarald. Datorită valorii sale ridicate şi a rarităţii, el este foarte apreciat de colecţionari şi bijutieri şi se confecţionează din acesta bijuterii. El se găseşte în muntele Ural, fiind supranumit ,,Smaraldul Uralilor".
Ele nu sunt destul de dure pentru a fi folosite în industrie, şi nu sunt incluse în ,,grupa" pietrelor preţioase, care, cu duritatea lor mare, pot rezista mai bine ca bijuterii.
Culoarea verde specifică se datorează urmelor de crom pe care mineralul le conţine.

RAR CA DIAMANTUL...DAR DUR CA ŞI CUARŢUL
Demantoidul este un mineral foarte rar şi foarte apreciat de colecţionari, dar nu la fel ca şi diamantele, smaraldele, ca şi rubinele, etc. Motivul este duritatea ceva mai scăzută a acestuia, ce îi scade din valoare, în timp ce celelalte nestemate au duritatea 9 sau 10.

CELEBRE...
În general, cele mai mari au în jur de 1 carat, dar a fost găsit un demantoid care are 10,4 carate, ce este expus acum în Washington DC.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Demantoidul este un mineral descoperit în a doua jumătatea a secolului XIX, în vestul Muntelui Ural. Alte zăcăminte se află în Italia, Elveţia, Kenya şi Zair. Se găsesc cu precădere în roci metamorfice, sau în nisipuri ce pot conţine urme de aur. Mineralele asociate sunt crisolitul şi tremolitul.

CARACTERISTICI
Demantoidul face parte din grupa silicaţilor, având formula chimică Ca3Fe2(Sio4)3. Sistemul de cristalizare este cubic, şi are duritatea între 61/2 şi 7, iar densitatea 3,86. Clivajul şi luminescenţa sunt inexistente, iar culoarea este verde, ce lasă o urmă albă. Luciul este sub damantin-lucios.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DEMANTOID

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Ca3Fe2(Sio4)3
• Duritate: 6 jumătate-7
• Densitate: 3,86
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concidală
• Culoare: verde-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sub adamantin sau sticlos
• Luminescenţă: absentă
  

HOWLITUL ŞI TURKENITUL

Revista Comorile Pământului nr. 28, howlitul;

Postez aici poze cu: turkenitul de la revistă (cel albastru) şi un howlit din colecţia proprie (cel alb).


Howlitul, un mineral aşa-zis semipreţios, apare în comerţ sub forma colorată în albastru a sa, ce imită foarte bine turcoazul. Denumirea varietăţii albastre este, ca aluzie tocmai la asemănarea cu azuritul, turkenit.
Formează rareori cristale, fiind în mod compact cu aspect de porţelan, uneori de dimensiuni foarte mari, de 100 de kg.
Ocurenţa cea mai mare se află în următoarele zone: Canada (Nova Scotia) şi SUA (Los Angeles, San Bernardino, California). După ce howlitul este extras de aici, el este trimis în China pentru prelucrarea gemologică.
Numele său provine de la naturalistul canadian Henry How (1828-1979), care l-a descris prima oară în 1868.
În stare naturală, howlitul nu are putere de circulaţie gemologică, fiind colorat în albastru de turcoaz când poartă denumirea de turkenit.
Howlitul este poros şi prin urmare absoarbe foarte bine coloranţii. Turkenitul se prelucrează în forme similare turcoazei, adică caboşon, mărgele, camee sau intalii.

Bineînţeles, există şi mai multe varietăţi ce pot testa, prin duritatea specifică a fiecăruia, dacă este sau nu turcoaz: (pe scara Mohs, turcoazul are duritatea 5-6)
-datolitul-5 şi 5 jumătate
-magnezitul: 4 şi 4 jumătate
-howlitul-3 sau 4
Toate aceste varietăţi se dizolvă în acid clorhidric, ca şi turcoaza.

ORIGINI ŞI RĂSPÂDIRE
Howlitul apare în formaţiuni cu evaporite, şi se asociază de obicei cu boraţi, ca ulexitul şi boraxul.
Este caracteristic zonelor aride: se găseşte în deşertul Mojave, şi în ocurenţele din California.
Totodată, se găseşte şi în Canada, în Nova Scotia, şi localitatea Windsor, unde a fost descoperit de How.
Alte ocurenţe se mai găsesc în Germania, Mexic, Serbia, Slovacia şi Turcia.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
HOWLIT

• Clasă: silcaţi, grupul borsilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic sau monoclinic
• Formulă chimică: Ca₂B₅SiO₉(OH)₅
• Duritate: 3-4
• Densitate: 2,53-2,58-2,59
• Clivaj: absent
• Spărtură: concoidală şi neregulată
• Culoare: alb, alb-cenuşie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Fluorescenţă: azurie, în special pentru eşantioanele provenite din California
  

Cristal de stâncă sau cuarţ

SiO₂-bioxid de siliciu

• Germană: Quarz
• Engleză: Quartz (idem franceză)
• Spaniolă: Cuarzo (Quartzo portugheză)
• Rusă: Кварт, (Kwarc poloneză)
• Olandeză: Kwarts
• Norvegiană/suedeză: Kvarts

Cristalul de stâncă, varietatea incoloră sau transparentă a bioxidului de siliciu, este cel mai frecvent mineral găsit în scoarţa terestră. Altă denumire a sa este cea de cuarţ.
El este incolor şi este folosit în special pentru bijuterii, mărgele, dar şi pentru colecţionari, întrucât nu poate lipsi dintr-o colecţie. Este un mineral relativ dur, clasându-se cu 7 pe scara Mohs a durităţii.
Ca utilizări în mecanisme, cuarţul este folosit pentru: ceasuri, lentile, lămpi şi globurile de cristal ale prezicătorilor.

Puritatea unică...

Cristalul de cuarţ, sau cuarţul însuşi, este cea mai pură varietate, nu ca celelalte varietăţi, unde cristalele conţin alte elemente; exemple de varietăţi impure sunt ametistul, citrinul, cuarţul fumuriu, calcedonia, agatul, etc. De aceea, cuarţul este cea mai pură varietate de dioxid de siliciu.
Incluziunile pe care le poate conţine cuarţul sunt de rutil, un mineral compus din titan şi oxigen, dar mai poate conţine şi cristale de turmalină neagră. Deşi este mai greu de şlefuit, cuarţul arată foarte bine cu acestea incluziuni.

Tăietura

Deşi nu este piatră preţioasă şi nici semipreţioasă, cuarţul a fost mereu înlocuitor al diamantului. Se mai foloseşte la candelabre, pentru că este mai dur ca sticla sau decât cristalul.
Este tăiat în stil caboşon cu aspect de dom, şi este şlefuit pentru a confecţiona mărgele şi coliere. Unele sunt sculptate în broşe cu modele încrustate numite intalii.

Recomandări

Acizii slabi sunt perfecţi pentru a curăţa un eşantion de cuarţ. Dacă este încălzit, el trebuie lăsat să se răcească încet, altfel se va crăpa.

Origini şi răspândire

Se găseşte în foarte multe contexte geologice, în principal în druze şi geode, dar şi în filoane hidrotermale, în asociaţie cu galena şi sfaleritul. Cuarţul se mai găseşte în rocile magmatice şi metamorfice, precum granitele şi gnaisele.
Se găseşte peste tot, la suprafaţă, în nisip, în râuri, iar cele mai importante locuri de extragere sunt Rio Grade de Norte, Brazilia; Alpi, Franţa; Deccan, India; Madagascar; Rusia; Africa de Sud; Uruguay; SUA şi România.

Fişă de caracterizare
Cuarţ
Clasă	Oxizi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	-
Formulă chimică	SiO2
Duritate	7
Densitate	2,65
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Concoidală spre neregulată
Culoare	Incoloră
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Tridimitul

Tridimitul este un polimorf al cuarţului. Diferenţele şi asemănările dintre acesta şi alte forme cu aceeaşi compoziţie chimică sunt de mare interes pentru oamenii de ştiinţă. Culoarea sa este albă, deşi unele cristale pot fi şi incolore.
Denumirea sa provine din limba greacă şi face referrire directă la faptul că aproape mereu se găseşte în MACLE TRIPLE!
Dioxidul de silicu -SiO2- este o substanţă care poate lua mai multe forme cristaline. Termenul ştiinţific pentru acest lucru este polimorfism. Mineralele care au aceeaşi structură chimică, dar aspecte exterioare diferite se numesc polimorfi. Alţi polimorfi ai cuarţului sunt: coesitul şi cristobalitul.

DETERMINAT DE CĂLDURĂ
Principali polimorfi cristalini ai dioxidului de siliciu sunt cuarţul, tridimitul şi cristobalitul. Structura exactă a fiecărui mineral e determinată exact de temperatura la care acesta se formează.
Să luăm un exemplu: CUARŢUL.
Cuarţul însuşi are două forme:

• cuarţul inferior , stabil până la 573 ° C, şi:
  
• cuarţul superior, format la temperaturi cuprinse între 573 ° C şi 870 ° C.
  

Cu toate acestea, cele două forme de cuarţ au aceleaşi sisteme de cristalizare: trigonal.
La temperaturi mai mari de 870 ° C, cuarţul nu ma e cuarţ şi devine tridimit! De aici, tridimitul rămâne stabil până la o temperatură foarte mare, de 1 470 ° C şi formează cristale monoclinice. După această temperatură, tridimitul se transformă în cristobalit, cu cristale cubice! (fotografia 2)
Pentru alte date despre polimorfi, puteţi consulta o viitoare postare despre IZOMORFI ŞI POLIMORFI.

Toate mineralele ce au formula chimică SiO2, pot fi considerate aparţinând ori clasei silicaţilor, ori clasei oxizilor.

RĂSPÂNDIRE
Tridimitul se găseşte în următoarele locuri: Puy-de-dome, Franţa; Eifel, Germania; Padua, Italia; Pachura, Mexic; Racoş şi Simeria sau Uroi, România.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TRIDIMIT

• Clasă: silicaţi/oxizi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: SiO2
• Duritate: 7
• Densitate: 2,26
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală
• Culoare: albă sau incoloră
• Urmă: albă
• Luciu: stcilos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă

ANDALUZITUL

Pe data de 16 martie 2011 a apărut revista cu numărul 26 din colecţia Comorile Pământului, cu date despre andaluzit şi alte lucruri interesante. Fac un mic rezumat a celor scrise în revistă:

Datorită proprităţilor sale termorezistente, andaluzitul are anumite proprietăţi industriale. Cel de bună calitate este, bineînţeles, tăiat ca piatră preţioasă.

Denumirea sa provine de la regiunea spaniolă de unde a fost luat şi descoperit prima oară, anume Andaluzia. Este exploatat industrial pentru rezistenţa sa la foc şi acizi, şi se foloseşte în general la bijuterii, şi la producerea mullitului sintetic, o substanţă ce rezistă la căldură şi coroziune.
Andaluzitul este o nestemată atrăgătoare dacă este şlefuit şi tăiat, dar arată foarte bine şi în colecţiile de minerale.
O varietate de andaluzit se numeşte chiastolit, adică andaluzit cu impurităţi dispuse zonar, ce reprezintă clar imaginea definită a unei cruci. În trecut, chiastolitul a fost purtat ca amuletă pentru a-l proteja pe purtător de spirite rele şi necazuri. Prima atestare a acestui lucru provine din Spania, din secolul al XVI-lea.
Andaluzitul face parte din clasa minerală a silicaţilor. Este dur dur şi sfărâmicios, nu foarte greu, iar cristalele sunt translucide spre transparente. Eşantioane de bună calitate provin din ţări ca SUA, Australia, Anglia, Franţa, Rusia, Spania şi alte locuri.

PROPRIETĂŢI INDUSTRIALE
Deoarece andaluzitul este rezistant la căldură şi acizi, este folosit la fabricarea bujiilor pentru autovehicule, la tipurile de porţelan rezistente la căldură şi foc, precum şi la amteriale anticorozive.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al2SiO5
• Duritate: 6 jumătate-7 jumătate
• Densitate: 3,13-3,16
• Clivaj; distinct
• Spărtură: neregulată
• Culoare: roz sau roşu, de asemenea brun, verde sau gri, deseori transparent
• Urmă; incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă