Brochantit

Cu4SO4(OH)6-hidroxid-sulfat de cupru

Brochantitul nu numai că este o sursă importantă de cupru, dar este şi un superb mineral verde, ce se prezintă adesea sub forme aciculare.

Brochantitul se găseşte adesea în culoarea verde de smarald, însă, unele eşantioane pot fi negre-verzui. Aceasta a fost identificat în 1824 şi denumit în onoarea profesorului Andre Jean-Francois Marie Brochant de Villers.
Culoarea specifică este datorată conţinutului de cupru.

SISTEM DE CRISTALIZARE
Brochantitul cristalizează în sistemul de cristalizare monoclinic. De obicei, habitusul său este tabular sau acicular, aspect care conferă mineralului un aspect foarte plăcut, asemănător cu cel al auricalcitului (vezi aici postarea respectivă).
În plus, brochantitul este foarte dens, ceea ce-i atribuie o greutate mare.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Brochantitul prezintă o mare solubilitate în acizi ( clorhidric HCl şi azotic HNO3). Eşantioanele merită o mare atenţie şi trebuie curăţate cu apă distilată.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brochantitul este un mineral secundar, format prin alterarea mineralelor primare de cupru. În anumite condiţii de alterare şi oxidare a filoanelor de cupru din zonele aride se formează brochantitul.
Ocurenţele notabile ale brochantitului reprezintă: Ain Barbar (Algeria), deşertul Atacama (Chile), Nassau (Germania), Krisuvik (Islanda), insulele Elba şi Sardinia (Italia), Tsumeb (Namibia), Rio Tinto (Spania), Arizona şi New Mexico (SUA). În Marea Britanie, el se găseşte în Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BROCHANTIT

• Clasa: sulfaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu4SO4(OH)66
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 3,97-4,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: verde de smarald spre negru-verzui
• Urmă: verde-pal
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Psilomelan

(Ba,H2O)4Mn10O20- Hidroxid oxid de mangan şi bariu

Psilomelanul, este, din punct de vedere chimic, un ansamblu de oxizi şi hidroxizi de mangan.
    Geologii l-au descris mai degrabă ca fiind un amestec de mai multe minerale, printre care şi romanechitul, un mineral cu compoziţie asemănătoare.
    Psilomelanul are un habitus extrem de variat; cristalele sale pot fi reniforme, mamelonare, botroidale, etc.
    Mai rar, mineralul este folosit la podoabe.


ALTE DENUMIRI
    Psilomelanul este cunoscut şi sub trei alte denumiri: manganomelanul, hematitul negru, sau oxidul de mangan dur.
    Denumirea nemţească este de schwarzer Glaskopf, ceea ce înseamnă ,,chelie neagră'', sau ,,cap de sticlă negru''.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
    Compuşii asemănători psilomelanului se formează de obicei în depozite sedimentare, dar şi în zonele unde zăcămintele de mangan se oxidează sau se alterează.
    Psilomelanul este folosit în industrie pentru conţinutul său de mangan, de aceea locurile cu concentraţii notabile de psilomelan sunt foarte favorabile; norocul face că aceste locuri există, cu toate că mai sporadic, dar există.
    Ocurenţele notabile ale psilomelanului sunt: Ucraina şi Georgia, Eisenbach (Pădurea Neagră, Germania), India, Brazilia, Africa de  Sud, SUA, Marea Britanie (Cornwall- Lostwithiel;Somerset- Brendon Hills; arhipelagul Orkney- insula Hoy, etc).
    Psilomelanul se găseşte asociat cu: baritina, goethitul şi se mai găseşte alături de cuarţ.


RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
    În România, psilomelanul se găseşte în toate zăcămintele de mangan din Carpaţii Meridionali- Delineşti, Prăvăţ, etc.-, munţii Preluca, munţii Bistriţei.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PSILOMELANUL

• Clasă: oxizi-hidroxizi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: (Ba,H2O)4Mn10O20
• Duritate: 5-6
• Densitate: variază între 3,7 sau 4,7, datorită diferitelor incluziuni de oxizi-hidroxizi de mangan
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată sau concoidală
• Culoare: neagră-cenuşie
• Urmă:neagră-brună
• Luciu: metalic, submetalic sau tern- de granulaţie fină
• Luminescenţă: inexistentă

Lepidolit

K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2-silicat de aluminiu, litiu, potasiu flor şi urme de rubidiu.

Lepidolitul-numit şi mică de litiu datorită conţinutului său de litiu, un element rar- este un filosilicat de culoare roz, galbenă, gri, mov sau albă.
Lepidolitul este unul dintre puţinele minerale cu urme de rubidiu în compoziţia sa, deci este folosit la datarea radioactivă.

Ca la majoritatea mineralelor, numele său provine din limba greacă, unde ,,lepis" înseamnă ,,solz", şi face referire la aspectul lepidolitului, prea cunoscut la toate micele.

UTILIZAREA LITIULUI
Litiul este un element metalic rar, fiind cel de-al treilea element din Sistemul Periodic.
După ce este extras din lepidolit (lepidolitul este o sursă foarte importantă a acestui element, ceea ce îl clasifică în grupa ,,mineralelor industriale"), litiul foloseşte la fabricarea bateriilor, a sticlei, a diferitelor aliaje, dar şi a obiectele ceramice.



VALOARE CA BIJUTERIE
Deoarece este un mineral şi cu un deosib aspect, lepidoliul este uneori şlefuit în forme decorative, cu toate că duritatea sa este prea scăzută pentru a putea fi folosit la bijuterii.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Lepidolitul conţine litiu, după cum ştim deja, deci, va colora o flacără în culoarea roşie.
O proprietate interesantă a lepidolitului este insolubilitatea în acizi, ceea ce poate ajuta la curăţarea sa de alte impurităţi minerale.

MINERALE ASOCIATE
Mineralele cu care se asociază lepidolitul sunt ambligonitul, spodumenul şi varietăţile din grupa turmalinei, sau pe lângă filoane de staniu.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Lepidolitul provine din rocile magmatice de adâncime, fiind întâlnit des în rocile acide, precum granite şi pegmatite.
Surse mari de exploatare a lepidolitului, în lume, sunt: Manitoba (Canada), Rozna (Cehia), Livorto (Italia), Uto (Suedia) şi în ţări ca Japonia, Madagascar, Mozambic şi SUA (în acest caz, la Pala- California, Brown Derby- Colorado, Connecticut, Maine şi New Mexico.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
LEPIDOLIT

• Clasă: silicaţi, filosilicaţi, mice
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2 cu urme de rubidiu
• Duritate: 2 jumătate-3
• Densitate: 2,8-3,3
• Clivaj: perfect
• Spărtură:neregulată
• Culoare: incolor, alb, gri, galben, roz, purpuriu
• Urmă: incoloră
• Luciu: perlat
• Luminescenţă: inexistentă

[în imagini (poze din colecţia proprie): în cea de sus este lepidolit purpuriu, iar în cea de jos acelaşi lepidolit cu alt eşantion de culoare galbenă]

Prehnit

Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH) -silicat hidroxil de calciu şi aluminiu

Prehnitul este un silicat răspândit ce conţine gruparea hidroxil-OH.
În 1788, colonelul H. Von Prehn a adus eşantioane de acest mineral de la Capul Bunei Speranţe, din Africa de Sud. Denumirea i-a fost dată mineralului tocmai după acest colonel.
Prima dată, când a fost văzut, lumea credea că prehnitul este un tip de cuarţ. Abia apoi a fost identificat ca mineral nou. În trecut, scopul acestui mineral era de a imita jadul, şi era folosit în scop ornamental.

HABITUSUL ESTE...VARIAT!
Habitusul cristalelor de prehnit pot varia în foarte multe forme; pot fi tabulare, lamelare, prismatice, piramidale alungite, sau se găseşte adesea sub forma unor agregate microcristaline, sub formă de butoi. Formele de agregare pot şi ele varia: de la stalactitice, reniforme sau botrioidale, până la granulare.

CONFUNDARE
Prehnitul este adesea confundat cu alte minerale, datorită culorii şi varietăţii prea mari de forme. Printre aceste minerale se numără smithsonitul şi hemimorfitul (confundate între ele din cauza aspectului) şi girolitul.
Dar, cu toate acestea, exsită o metodă de a testare: prehnitul este cel mai dur.

TESTE
Prehnitul este casant şi se dizolvă încet în acid clorhidric HCl.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Prehnitul se formează în lave bazaltice răcite, pegmatite, marmure şi gnaise. Se mai formează în filoane hidrotermale. În acestea, el poate fi asociat cu calcitul, pectolitul şi zeoliţii.
Zonele de răspândire sunt: Australia, Canada, China, Cehia, Franţa, Germania, Noua Zeelandă, Pakistan, Rusia, Scoţia, Africa de Sud, California, Colorado, Connecticut, Michigan şi Virginia.

În România, prehnitul se întâlneşte în Munţii Ţibleş şi Munţii Făgăraş.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PREHNITUL

• Clasa: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Habitus: tabular, lamelar, prismatic, piramidal alungit, stalactitic, reniform, botrioidal, granular
• Formulă chimică: Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH)
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 2,9-2,95
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: verde, gri, albă, galbenă sau incoloră
• Urmă: incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă