Casiterit

Casiteritul este un mineral-metal moale şi lucios şi foarte maleabil; poate fi tras în fire sau poate fi rulat.

UTILIZĂRI
Printre multiplele sale utilizări se numără protejarea fierului, a cuprului, oţelului şi a altor minerale împotriva coroziunii. Aceste efect se realizează acoperirea metalului cu staniu, în procesul numit placare electrică.
Tot staniul şi compuşii săi sunt folosiţi pentru fixarea culorii în procesul de vopsire, dar şi pentru prepararea sticlei float (un tip de sticlă folosit pentru geamuri).Printr-un procedeu realizat de Alastair Pilkington în anii 1950, sticla topită este lăsată să plutească într-o baie de staniu topit. Când sticla se topeşte, ea formează un strat perfect plat.

Cuvântul casiterit provine din grecescul kassiteros, care înseamnă cositor, cositorul fiind un aliaj cu staniu. Totuşi, termenul de casiterit a intrat în uz abia în anul 1832, când a fost introdus de omul de ştiinţă francez F. S. Beudant. Piatra de cositor, cum i se mai spunea, a fost folosită încă din Epoca de Bronz, acum 5000 de ani.
Grecii avea o sursă foarte importantă de staniu, pe care au numit-o Insula Casiterit. Astăzi nu se ştie unde se află această insulă, dar s-ar părea că este vorba de Marea Britanie sau Irlanda, întrucât se găseşte destul casiterit în Cornwall.

RĂSPÂNDIRE
În trecut, Marea Britanie a fost foarte bogată în zăcăminte de casiterit. Dar se găseşte şi în multe alte ţări europene, în Malaezia, Mexic, Namibia şi Portugalia. Mineralele asociate sunt arsenopirita, calcopirita şi bismutina.

Fişă de caracterizare
CASITERITUL

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: tetragonal
• Formulă chimică: SnO2
• Duritate: 6-7
• Densitate: 7, 0
• Clivaj: nedefinit
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: brun spre negru
• Urmă: albă, gri sau brună
• Luciu: adamantin
• Fluorescenţă: inexistentă

Mercurul şi cinabrul

Vezi postarea pe larg despre cinabru, făcând clic aici.

Mercurul este un metal foarte interesant; este singurul metal care este lichid la temperatura camerei, adică dacă este ţinut la căldură. Are o foarte largă gamă de utilizări industriale şi este otrăvitor.
Culoarea sa este argintie, strălucitoare.

Uneori, se găseşte şi în natură, dar sub formă de compus mineral; cinabrul este mineralul format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial.
O caracteristică interesantă a cinabrului este că atunci când este încăzit sau prăjit în flacără deschisă, oxigenul din aer se combină cu sulful, iar mercurul este eliminat sub formă de metal. În acest mod uşor se face rost de mercur din cinabru.

Numele provine de la romanul vechi ,,hydrargyrum'', adică argint de apă. De la acest cuvânt provine simbolul elementului din Tabelul Periodic mercur, anume Hg.

UTILIZĂRI

Mercurul este un metal lichid la temperatura camerei, dar poate fi şi solid, la -38,9 grade Celsius, iar temperatura de fierbere este de 357 grade. Tocmai de aceea, mercurul la temperaturi atmosferice va fi folosit pentru termometre, întrucât se dilată şi se contractă vizibil. Mai este folosit la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu ultraviolete.
Un alt lucru interesant este capacitatea mercurului de a dizolva multe alte metale şi de a forma multe alte amalgame (compuşi). Un exemplu bun de amalgam al mercurului poate fi mineralul alb, moschellandsbergitul, care este un amalgam de argint şi mercur.

PLOMBE DENTARE

Amalgamele sintetice de mercur sunt folosite pentru plombarea cariilor dentare. Unii oameni cred că acestea sunt dăunătoare pentru organism, dar medicii dentişti spun că înlăturarea lor este mai dăunătoare decât păstrarea.

Picături de mercur pe cinabru

OTRAVĂ MORTALĂ

Oricare ar fi, până la urmă, adevărul legat de plombele dentare, mercurul este o otravă mortală. Orice cantitate, oricât de mică, ingerată, poate produce afecţiuni grave ale rinichilor şi a ficatului. Înainte de 1972, o mare cantitate de mercur a ajuns în peştele mâncat de oameni, din cauza deversării metalului în mări şi oceane. După 1972, aproape 100 de ţări au interzis această deversare, după ce foarte multă lume s-a îmbolnăvit.
Mercurul trebuie tratat cu foarte mare grijă, pentru că este otrăvitor.

RECOMANDĂRI

Deoarece vaporii de mercur sunt şi ei periculoşi, cercetarea mineralului trebuie făcută într-o cameră ventilată, iar eşantioanele trebuie păstrate într-o cutie de plastic sau de sticlă ermetic închisă.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE

Deşi mercur nativ se găseşte foarte rar, el se găseşte la marginea zăcămintelor de cinabru. Se mai găseşte în anumite cavtăţi de roci vulcanice.
Dar, cu toate acestea, mercurul se găseşte în multe locuri din lume, inclusiv România:

• Landsberg, Germania
• Muntele Avala, Serbia
• Idrija şi Almaden, Slovenia
• Ciudad Real, Spania
• Arizona, Texas, California, Washington şi Utah, din SUA
• Valea Ampoiului, Munţii Metalifieri, din România.

Fişă de caracterizare
Mercurul
Clasă	Elemente native
Sistem de cristalizare	Trigonal (t. mai mici de la -40°C )
Habitus	Sfere lichide metalice
Formulă chimică	Hg
Duritate	-
Densitate	13,6-14,5
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Inexistent
Culoare	Argintie
Urmă	Inexistentă
Luciu	Metalic
Luminescenţă	Inexistentă

Jamesonitul

JAMESONITUL
Jamesonitul este un mineral de culoare cenuşie- închisă, care poate apărea sub formă de cristale atrăgătoare. Mai este cunoscut şi sub numele de ,,antimoniu gri", după unul dintre elementele pe care le conţine.
Principalele componente ale jamesonitului sunt elementele metalice plumb, fier şi antimoniu, deşi unele eşantioane pot conţine şi mici cantităţi de cupru şi zinc.
Jamesontiul se găseşte sub formă de cristale foarte fine, asemănătoare firului de păr, care uneori formează o ţesătură împletită asemănătoare cu pâsla.
Mineralul jamesonit este adesea greu de deosebit faţă de alte minerale cu conţinut de plumb, ca boulangeritul, zinkenitul şi robinsonitul.
Jamesonitul este, în mod normal, opac, dar, atunci când sunt alterate superficial, unele eşantioane pot părea că sclipesc în culorile curcubeului (fenomen numit iridescenţă).
Jamesonitul a fost denumit după geologul scoţian Robert Jameson(1772-1854), profesor de istorie naturală la Universitatea din Edinburgh, ale cărui prelegeri l-au introdus pe tânărul Charles Darwin în studiul geologiei.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Jamesonitul s-a format în multe regiuni ale lumii, unde, cu milioane de ani în urmă, fluidele fierbinţi cu conţinut chimic bogat au circulat prin crăpăturile şi fisurile din roci- atunci când conţin minerale, denumirea pentru aceste fisuri este aceea de filoane hidrotermale.
În aceste filoane hidrotermale, jamesonitul se găseşte adesea în asociaţie cu mineralele stibină, calcit, dolomit, galenă, pirită, cuarţ, rodocrozit, siderit şi sfalerit. Mai rar, jamesonitul poate apărea alături de elementele native antimoniu(Sb) şi argint(Ag).
Jamesonitul se poate găsi în următoarele ţări: Spania, Argentina, Germania, Bolivia, China, Italia, Kosovo, Mexic, Arkansas şi Dakota de Sud în SUA (minele de stibiu/ antimoniu), Marea Britanie, Scoţia şi România(în Baia Mare).

CARACTERISTICI
Jamesonitul face parte din clasa minarlă a sulfurilor. Este o sulfosare de antimoniu, fier şi plumb, care mai poate conţine mici cantităţi de cupru şi zinc.
Cristalele de jamesonit aparţin sistremului de cristalizare monoclinic, şi pot fi lungi, având uneori chiar şi 10 cm lungime.

Fişa de caracterizare
JAMESONIT
Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Pb4FeSb6S14
Duritate: 2 1/2
Densitate: 5, 63 -5, 67
Clivaj: bun
Spărtură: neregulată spre concoidală
Culoare: negru- gri
Urmă: negru- gri
Luciu: metalic
Luminescenţă: inexistentă

PIRITA

Deşi este un mineral comun, pirita -cunoscută ca şi aurul nebunilor-are o istorie fascinantă. Sfărămicioasă şi otrăvitoare atunci când este încălzită, ea trebuie tratată cu multă grijă în multiplele sale utilizări.
Etimologia cuvântului pirită provie din grecescul pyr care înseamnă ,,foc", iar acesta se rezumă la felul în care pirita produce scântei atunci când este lovită de oţel. Din acest motiv, vechii greci o foloseau la aprins focul.
Cu aspectul ei gălbui şi strălucitor, pirita îi păcăleşte de cele mai multe ori pe amatorii colecţionari, deaoarece seamănă foarte tare cu aurul.

ATENŢIE!Pirita nu se pune în apă, deoarece conţine fier şi rugineşte. Pirita mai conţine şi sulf şi este folosită în industrie la fabricarea acidului sulfuric.
Suprafeţele cristalelor de pirită au adesea un aspect striat şi este unul dintre mineralele cele mai răspândite, iar geologii au cele mai mare şanse să găsească pirită aproape oriunde.
Pirita apare îndeosebi în gresie, unde formează cristale cu aspect deosebit de atrăgător.


TESTE
Dacă un eşantion găsit de tine pare pirită, poţi să-l verifici lovindu-l de un obiect dur din metal, iar dacă scoate scântei este într-adevăr pirită. Dacă nu scoate scântei, probabil este un alt metal.
Un alt test: puteţi încălzi eşantionul bănuit a fi pirită, iar dacă se fărâmiţează era întradevăr pirită. Atenţie!nu încălziţi prea mult pirita, căci ea emană dioxid de sulf, care este extrem de otrăvitor, iar denumirea chimică a piritei este sulfură de fier.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PIRITĂ

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Habitus: cuburi, pirtoedre, octaedre sau combonaţii de ale acestor forme.
• Formulă chimică: FeS2
• Duritate: 61/2
• Densitate: 5
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală în formă de scoică spre neregulată
• Culoare: galben-alamă
• Urmă: neagră, negru-verzuie
• Luciu: metalic
• Fluorescenţă/luminescenţă: inexistentă