Brochantit

Cu4SO4(OH)6-hidroxid-sulfat de cupru

Brochantitul nu numai că este o sursă importantă de cupru, dar este şi un superb mineral verde, ce se prezintă adesea sub forme aciculare.

Brochantitul se găseşte adesea în culoarea verde de smarald, însă, unele eşantioane pot fi negre-verzui. Aceasta a fost identificat în 1824 şi denumit în onoarea profesorului Andre Jean-Francois Marie Brochant de Villers.
Culoarea specifică este datorată conţinutului de cupru.

SISTEM DE CRISTALIZARE
Brochantitul cristalizează în sistemul de cristalizare monoclinic. De obicei, habitusul său este tabular sau acicular, aspect care conferă mineralului un aspect foarte plăcut, asemănător cu cel al auricalcitului (vezi aici postarea respectivă).
În plus, brochantitul este foarte dens, ceea ce-i atribuie o greutate mare.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Brochantitul prezintă o mare solubilitate în acizi ( clorhidric HCl şi azotic HNO3). Eşantioanele merită o mare atenţie şi trebuie curăţate cu apă distilată.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brochantitul este un mineral secundar, format prin alterarea mineralelor primare de cupru. În anumite condiţii de alterare şi oxidare a filoanelor de cupru din zonele aride se formează brochantitul.
Ocurenţele notabile ale brochantitului reprezintă: Ain Barbar (Algeria), deşertul Atacama (Chile), Nassau (Germania), Krisuvik (Islanda), insulele Elba şi Sardinia (Italia), Tsumeb (Namibia), Rio Tinto (Spania), Arizona şi New Mexico (SUA). În Marea Britanie, el se găseşte în Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BROCHANTIT

• Clasa: sulfaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu4SO4(OH)66
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 3,97-4,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: verde de smarald spre negru-verzui
• Urmă: verde-pal
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Tennantitul

Tennantitul, ,,rudă" importantă cu tetraedritul, este un mineral foarte important extracţiei de cupru. Culoarea sa este cenuşie-închisă sau neagră. Tennantitul este denumit astfel în onoarea chimistului englez Smithson Tennant (1761-1815). În cantităţi foarte mari, tennatitul este folosit ca sursă industrială de cupru.
Împreună cu tetraedritul, tennantitul alcătuieşte o serie minerală, tetraedrit-tennantit, în care arsenul înlocuieşte treptat stibiul în compoziţia fiecăui mineral aflat în această serie. Membrii acestei grupe seamănă şi cu tennantitul, dar şi cu tetraedritul, astfel, sunt foarte greu de diferenţiat.

EXEMPLAR CELEBRU
Unul dintre cel mai mare şi mai celebru exemplu de tennantit se găseşte la Institutul Smithsonian din Washington DC, din SUA. El a fost găsit în mina Tsumeb, din Namibia, şi măsoară 30 x 30 x 15 cm, cântărind 15 kg!

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Tennantitul se găseşte în filoane formate prin depunerea de materii fierbinţi, adică în filoane hidrotermale. Ca minerale asociate, se asociază cu minerale ce conţin cupru, plumb zinc şi argint. Sau, tennantitul se mai poate forma în mici zone cu roci metamorfozate termic.
Ca răspândire, tennantitul este un mineral comun, deci relativ răspândit. Cele mai interesante acumulări din acest mineral se găsesc la Conception del Oro, în Zacatecas, Mexic, dar şi în următoarele ţări: Germania, Coreea, Norvegia, Polonia, Suedia, Elveţia, România (Sasca Montană din Banat), Namibia, Peru şi Wheal Jewel, din Marea Britanie.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TENNANTIT

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Cu12As4S13
• Duritate: 3-4 jumătate
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: de la cenuşiu-închis până la negru
• Urmă: de la cenuşie-închisă sau brună până la neagră
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

Au revenit târgurile!

Vreau să vă anunţ că, cel puţin în Braşov, cu ocazia venirii căldurii, au început să se organizeze din nou târguri de minerale sau pietre semipreţioase, ici-colo, prin centrul şi prin parcuri. Astăzi merg şi eu, dar nu am să cumpăr nimic deocamdată. Aştept Mineralia...

Realgarul

Realgarul este una dintre cele mai importante surse de arsen, un element metalic cu o gamă largă de utilizări industriale. Culoarea realgarului este roşu sau portocaliu, iar denumirea sa provine din sintagma arabă rahj al ghar, care înseamnă ,,pulbere de mină".
Mineralul este descoperit şi cunoscut încă din timpuri foarte vechi, fiind descris în detaliu de istoricul roman Pliniu cel Bătrân (23-79 î. Hr.), în enciclopedia sa, Naturalis Historia. Înainte, era utilizat la colorat focuri de artificii, dar astăzi, pentru aceleaşi obiecte, se folosesc minerale de stronţiu. Astăzi, foarte rar mai este folosit la unii pigmenţi, deşi aceşti pigmenţi pot fi obţinuţi foarte ieftin prin metode artificiale.

UTILIZĂRILE ARSENULUI
Arsenul, elementul ce se extrage din realgar, se crede că a fost descoperit în jurul anului 1250, este un element metalic foarte otrăvitor. Normele sănătăţii de astăzi impun ca realgarul şi alte minerale de arsen să fie mai puţin utilizate decât acum 100 de ani.
Cu toate acestea, arsenul are încă multe aplicaţii industriale. Metalul însăşi este folosit la tranzistori şi în aliajele pe bază de plumb, în care accelerează solidificarea. Mai este o componentă a unor forme de alamă (un aliaj ce conţine zinc şi cel puţin 50 % cupru).
Compuşii arsenului sunt şi ei folositori. Unii se folosesc la fabricarea insecticidelor, în timp ce alţii formează semiconductori electrici. compusul arseniură de galiu are următoarea capacitate de a converti electricitatea direct într-o rază laser. De aceea, mai este folosit la diodele emiţătoare de lumină (LED-uri) ce pot fi observate pe carcasele calculatoarelor.

SURSELE ARSENULUI
Cele mai importante minerale ce conţin arsen sunt: realgarul, auripigmentul şi arsenopirita. Arsenul este extras din acestea prin coacerea lor într-o coloană de aer. Acest proces duce la formarea oxidului de arsen.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
La fel ca toate celelalte minerale ce conţin arsen, realgarul eleimină un puternic miros de usturoi atunci când este expus la o flacără. Altă metodă de identificare este culoarea sa, roşie-portocalie.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Fluidele fierbinţi ce urcă spre straturile superioare ale scoarţei terestre conţin o largă gamă de elemente chimice. Din aceste soluţii hidrotermale se depun multe minerale. Realgarul aşa se formează şi este adesea asociat cu auripigmentul şi cu stibina. De asemenea, se mai găseşte în calcare şi în dolomite, precum şi ca depuneri formate după erupţiile vulcanice şi ale izvoarelor termale.
Cele mai importante zăcăminte de realgar sunt în: insula Corsica, Franţa; Sondrio şi Toscana, Italia; Allchar, Macedonia; Baia Sprie, Cavnic, Săcărâmb şi Moldova nouă, România; Valais, Elveţia; Getchell din Nevada, SUA.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
REALGARUL

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: AsS
• Duritate: 1 jumătate-2
• Densitate: 3,56-3,59
• Clivaj: distinct
• Spărtură: concoidală
• Culoare: roşie spre roşie-portocalie
• Urmă: roşie-portocalie
• Luciu: răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Minerale noi

De curând am primit de la un bun prieten (Andrei, vizitaţi site-ul) două minerale foarte frumoase.

În prima poză este barită cu cuarţ şi stropită cu marcasită, şi am lăsat în scop comparativ un eşantion de la revistă (foarte mic pe lângă mineral), de ~15 cm.
În a doua poză este pirită cu cuarţ, de ~6 cm.

Comorile Pământului nr. 20

Dragi urmăritori ai blogului ,,Roci şi minerale", astăzi, 2 februarie 2011 a apărut al 20-lea număr de la Comorile Pământului, fiind însoţită de tăviţa de minerale distribuită GRATUITĂ şi un eşantion de gips, mai exact SELENIT.
Pe parcursul celor 20 de numere am întâlnit dificultăţi în legătură cu mărimea eşantioanelor distribuite, dar, ca rezultat, mi-am dat seama că aici era vorba doar de norocul fiecăruia, şi ţinând cont că probabil şi vânzătoarele de la chioşc cumpără revista şi îşi păstrează cele mai frumoase eşantioane.
Spre norocul meu, majoritatea eşantioanelor au fost relativ mari (mulţumiri bunicii e ştie să socializeze cu vânzătoarele), exceptând citrinul, jaspul, fuchsitul şi calcedonia.
Cele mai frumoase eşantioane din această primă serie- după părerea mea- au fost labradorul, galena, ametistul şi celestina.
Sper ca următoarele reviste să fie la fel de interesante, ba chiar mai mult şi sper ca lumea să fie mulţumită de mineralele distribuite.

MULT SUCCES LA CĂUTAREA DE REVISTE!

VOR URMA ŞI POSTAREA DESPRE SELENIT ŞI POZE CU TOATĂ COLECŢIA!

Jordanitul

Jordanitul are o culoare gri-închis. A fost denumit după H. Jordan(1808-1887), omul de ştiinţă care a descoperit mineralul în 1864. Primele eşantioane de jordanit au fost găsite în regiunea Binnental din Elveţia, dar a mai fost descoperit şi în alte zone din lume, cum ar fi Cornwall, Marea Britanie.
Jordanitul este foarte căutat de colecţionari, deoarece cristalele sale sunt pseudohexagonale(cu 6 feţe), şi, pe deasupra, sunt foarte puţin răspândite şi se găsesc foarte rar.

UN MINERAL FOARTE RAR
Jordanitul este un mineral foarte rar, şi este foarte puţin probabil să fie descoperit de vreun mineralog amator sau să fie vândut de un comerciant. Nu are calităţi industriale şi nici nu poate fi folosit la bijuterii, întrucât are o duritate de doar 3 pe scara Mohs.
Urma jordanitului este neagră, iar cristalele sale sunt asociate cu cristalele altor sulfosăruri, precum baritina, galena, sfaleritul, pirita, cuarţul şi calcitul, dar şi dolomitele.

IZOMORFISMUL
Mineralele izomorfe sunt mineralele care conţin diferite elemente ce pot fi înlocuite de altele fără a-şi modifica în mod fundamental structura proprie.
Jordanitul este un izomorf al geocronitului.

CARACTERISTICI
Jordanitul este o sulfosare, o subclasă a clasei sulfurilor. Cristalele de jordanit fac parte dinsistemul monoclinic, dar se prezită adesea în forme ce par să aibă şase feţe (pseudohexagonale), şu sunt de multe ori maclate.
Pumbul din jordanit influenţează duritatea scăzută de 3 şi culoarea gri-închisă a acestuia. În afară de duritate şi culoare, plumbul mai influenţează şi greutatea jordanitului, de şase ori şi jumătate mai mare decât cea a apei. Jordanitul lasă o urmă neagră atunci când este frecat de o bucată de porţelan neemailat.
Jordanit din Binnental, Elveţia
RĂSPÂNDIREA PE GLOB
Jordanitul a fost identificat iniţial în Binnental, Elveţia, dar a fost descoperit apoi şi în alte părţi din lume, cum ar fi Cornwall (Martea Britanie), Wiesloch (Germania), Yunosawa (Japonia) şi Silverton (Colorado- SUA).

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
JORADANITUL
Clasa: sulfuri şi sulfosăruri
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Pb14(As, Sb)6S23
Duritate: 3
Denistate: 6,4
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: cenuşie-închisă
Urmă: neagră
Luciu: metalic
Luminescenţă: inexistentă

Radioactivitatea naturală

Unele dintre elementele chimice care alcătuiesc mineralele şi pietrele preţioase nu sunt întotdeauna stabile, iar atomii lor se pot dezintegra spontan în particulele care îi compun. Atunci când are loc acest fenomen, se emit diferite forme de radiaţii...
(stânga: torbernit cristale)

RADIOACTIVITATEA
Un fapt important de reţinut despre radioactivitatea naturală este aceea că ea nu e influenţată de modificări chimice sau orice sau de orice schimbări normale de mediu ale materialului în care acest fenomen apare.
Radioactivitatea este destul de diferită de orice orice reacţie ce poate fi obţinută prin încălzire, de pildă, sau prin orice altă reacţie chimică.
Radioactivitatea poate fi definită ca dezintegrarea spontană a unor nuclee atomice ( a miezului central al unui atom). Atunci când apare, radioactivitatea este însoţită de emisiile de particule alfa (nuclee de heliu), particule beta (electronii) sau radiaţii gamma (unde magnetice de lungime scurtă).
Mineralele radioactive sunt mineralele care conţin elemente chimice instabile sau rare, varietăţi instabile ale unor elemnete mai frecvente în forma lor stabilă.
Aceste minerale se descompun în mod natural, iar când se întâmplă asta, ele eliberează mari cantităţi de energie sub formă de radiaţii. Rata de descompunere naturală variază de la element la element, ia'r timpul necesar pentru ca jumătate din atomii oricărui element să se descompună este cunoscut sub denumirea de timp de înjumătăţire.

Laumontitul

Laumontitul este un mineral din familia zeoliţilor. Are multe proprietăţi interesante şi este larg răspândit pe glob. Pote avea un colorit alb, roz-maroniu, gălbui sau roşiatic. A fost denumit după geologul din secolul al XVIII-lea, Gillet de Laumont, care l-a descoperit în Bretania.

LAUMONTITUL...UN ZEOLIT
Laumontitul este un zeolit, un mineral cu o deosebită şi ciudată formă de critalizare. Zeoliţii sunt silicaţi de aluminiu, care conţin molecule de apă legate superficial, ce pot fi eliminate prin acţiunea căldurii. Ceea ce deosebesc zeoliţii de alte minerale hidratate (care conţin apă în compoziţia sa), este faptul că cele hidratate elimină apă în mod continuu, nu doar anumite cantităţi la anumite temperaturi, pe măsură ce temperatura creşte.
În plus, zeoliţii care au fost deshidrataţi şi au fost expuşi din nou la apă, ei au recăpătat moleculele de apă în structura lor. Printre cei mai cunoscuţi zeoliţi se numără analcitul, chabazitul, harmotomul, heulanditul, mezolitul, natrolitul şi stilbitul.

MINERAL DIN TUFUL VULCANIC!!!
Laumontitul se găseşte uneori în roci numite tufuri, formate la rândul lor din fragmente mici de rocă, ci diametrul de aproximativ 2 mm. Aceste roci sunt expulzate de erupţiile vulcanilor, şi care, atunci când se depun pe suprafaţa pământului se sudează între ele deoarece sunt foarte fierbinţi. Prin urmare, se poate spune despre laumontit că este un mineral din tuf vulcanic. Atenţie însă, deoarece nu trebuie confundat cu travertinul, o rocă poroasă alcătuită din carbonat de calciu care se formează la izvoarele cu apă termală bogată în carbonat de calciu.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Atunci când este pus în acid clorhidric, laumontitul se dizolvă, lăsând în urmă un reziduu cu o consistenţă gelatinoasă. Dacă este încălzit, într-o eprubetă închisă, apa din structura sa se elimină, devenind vizibilă pe pereţii tubului.
Laumontitul ar trebui păstrat şi acoperit cu apă, pentru a preveni deshidratarea şi/sau transformarea sa în pudră!!!
ATENŢIE: NU FOLOSIŢI ACID FĂRĂ AJUTORUL PĂRINŢILOR!!!

Fişă de caracterizare
Clasă: silicaţi, grupa zeoliţilor
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: CaAl2Si4O12.4H2O
Duritate: 3-4
Densitate: 2,2-2,4
Clivaj: perfect
Spărtură: neregulată
Culoare: alb, gri, gălbui, roz, maroniu
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos-perlat
Luminescenţă: inexistentă

Neptunitul

Neptiunitul este un mineral foarte rar, ce prezintă un interes special pentru colecţionari, datorită formelor sale cristaline elegante. Neptunitul este aproape opac, şi cel mai adesea are culoarea neagră, deşi unele cristale pot prezenta reflexe interne de un colorit roşiatic-brun închis.

NUME AMĂGITOR
Neptunitul a fost descoperit în 1893 în San Benito County, California, SUA. Acolo se găseşte în asociaţie cu benitoitul , un silicat chiar mai rar, care conţine bariu. Neptunitul se mai găseşte în Groenlanda, Canada, New Mexico, Rusia şi Australia.
Un alt mineral asociat este egirinul, un silicat denumit după Aegir, zeul mării în mitologia norvegiană. Numele neptunitului provine de la zeul mării în mitologia romană. El conţine elemntele potasiu, litiu, sodiu, fier, mangan şi titan, dar în ciuda numelui ce poate induce în eroare, el nu conţine elemntul neptuniu.

SILICAT CU INELE DE TETRAEDRI SIO4
Mineralogii împart clasa silicaţilor în şase subclase, în funcţie de modul de grupare al tetraderilor de SiO4 din care sunt constituiţi: silicaţi insulari (neosilicaţi), silicaţi cu grupuri finite de tetraedrii de SiO4(sorosilicaţi), silicaţi cu inele de SiO4 (cicliosilicaţi), silicaţi cu şiruri (lanţuri), infinite de tetraedrii de SiO4 (inosilicaţi), silicaţi cu plane infinite de tetraedrii de SiO4 (filosilicaţi) şi silicaţi cu carcase de tetraedrii de SiO4. Neptunitul face parte din subclasa ciclosilicaţilor.

CARACTERISTICI
Neptunitul este un reprezentant rar şi complex al clasei minerale a silicaţilor.
Cristalele de neptunit sunt prismatice şi au de obicei secţiuni transversale pătrate. Simetria lor este foarte neregulată, şi de ulte ori nicio pereche de de feţe nu are aceeaşi lungime, lăţime sau înălţime cu alta. Termenul ştiinţific pentru mineralele care apar în această formă este ,,monoclinic". Atunci când este frecat de o bucată de porţelan neemailat, neptunitul lasă o urmă brun-roşiatică.
Neptunitul este insolubil în acid clorhidric, şi nu se topeşte (este fuzibil) dacă este ţinut într-o flacără. Este relativ dur (5-6 pe scara Mohs).

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Neptunitul segăseşte în roci magmatice, mai ales în pegmatite. Încavităţile din aceste roci de dezvoltă frumoasele cristale de neptunit, aceste spaţii determinând forma cristalină bună. Printre aceste roci se numără sienitul şi serpentinitele. În cele din urmă, neptunitul se găseşte în asociaţie cu benitoitul, joaquinitul şi natrolitul, toate acestea fiind la rândul lor, silicaţi.
Neptunitul se găseşte în Groenlanda, dar cele mai frumoase minerale provin din mina Dallas Gem, aflată pe cursul superior al râului San Benito din San Benito County, California, SUA.
Alte zăcăminte mici de neptunit au fost găsite la St. Hilare, Quebec, Canada. Neptunitul de acolo are o concentraţie de magnan mai mare decât cel din alte zăcăminte, iar, în consecinţă, se numeşte manganoneptunit.
În alte zone din lume, se mai găsesc cantităţi mici de neptunit la Woods Reef, New South Wales, Australia, în peninsula Kola din Rusia şi în New Mexico, SUA.

Fişă de caracterizare
NEPTUNIT
Clasă: silicaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: KNa2Li(Fe,Mn)2Ti2Si8O24
Duritate: 5-6
Densitate: 3,19-3,23
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: neagră
Urmă: brun-roşiatică
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

CELESTINA

Celestina(cunoscută şi sub numele de CELESTIT), este un mineral destul de comun. Ea poate fi găsită într-o mare varietate de culori. A fost descoperită în Sicilia, în 1871, dar, în aceste momente, cele mai valoroase cristale provin din SUA.
Abia la 18 de la descoperirea sa în Sicilia a fost denumită de mineralogul german A.G.Werner, după culoarea sa albastru- celestină(un albastru asemănător cu culoarea cerului) pe care o are uneori.
Adesea, se întâlnesc cristale de celestină de 10 cm lungime.

El este categorisit ca mineral industrial, deoarece conţine o importantă sursă de stronţiu, un element foarte important pentru lansarea focurilor de artificii şi la fabricarea cartuşelor trasoare, a rachetelor semnalizatoare, a obiectelor de ceramică şi a sticlei mate.

Fişă de caracterizare
CELESTINA
Clasă: sulfaţi
Sistem de cristalizare: ortorombic
Formulă chimică: SrSO4
Duritate: 3- 3 1/2
Densitate: 3, 97
Clivaj: perfect bazal
Spărtură: neregulată
Culoare: incoloră, gri, albastru-pal sau celestină, brună
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: absentă( cu excepţia cazului în care conţine incluziuni de minerale cu luminescenţă)



COMUNITATEA ROCI ŞI MINERALE VĂ UREAZĂ SĂRBĂTORI FERICITE!!!
Celestină

Heliodorul

Culoarea heliodorului poate fi aurie sau galben-verzuie. Cristalele perfect transparente ce pot fi folosite la creearea bijuteriilor, sunt adesesa încălzite artificial, pentru accentuarea strălucirii. Ea este determinată de doi compuşi minerali ce pot fi prezeţi în structura pietrei. Culoarea galben-aurie provine de la oxidul de uraniu, în timp ce coloritul galben-verzui se datorează oxizilor de fier.
Heliodorul prezintă luminescenţă numai în cazul în care conţine suficiente cantităţi de uraniu.
Multe eşantioane de calitate gemă nu prezintă deloc impurităţi, însă unele au incluziuni delicate, subţiri şi de formă tabulară, vizibile sub suprafaţa transparentă a pietrei.

TĂIETURĂ
Cea mai frecventă tăietură pentru heliodor este cea ovală, folosindu-se mai rar şi cea rotundă. Tăietura în stil drop (picătură) este cea mai potrivită pentru cerceii de heliodor, deoarece acesta scoate în evidenţă scânteirile aurii ale pietrei.

IMITAŢII
Heliodorul poate fi falsificat cu ajutorul unor aparate mai ieftine. Înlocuitorii cei mi frecvenţi folosiţi în acest scop sunt sticla colorată artificial sau spinelul sintetic, ale cărui fragmente sunt lipite într-un conglomerat cu ajutorul unui adeziv galben.

ISTORIE
Nimeni nu ştie exact când a fost descoperită această varietate de beril, dar ceea ce este cert este faptul că această piatră era cunoscută încă din timpul romanilor. Istoricul Plinius cel Bătrân (n: 23 d.Hr. şi d: 79 d.Hr.) menţionează de piatra heliodor în cartea sa Naturalis Historia (Istoria Naturală).
Numele acestei pietre provine din greacă şi înseamnă dar al soarelui.

Fişă de caracterizare
HELIODOR
Clasă: silicaţi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Be3Al2Si6O18
Duritate: 7 1/2- 8
Densitate: 2, 6- 2, 9
Clivaj: nedefinit
Spărtură: neregulată spre concoidală
Culoare: galben-auriu sau galben-verzui
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă, cu execpţia cazului în care eşantionul conţine un nivel ridicat de uraniu
trei poze cu heliodor

CITRINUL

Salut tuturor,
astăzi, 8 decembrie 2010, a apărut revista numărul 12 de la Comorile Pământului, cu un eşantion de citrin natural.
<- cam aşa arată eşantionul de la revistă
DATE DESPRE CITRIN

Citrinul este varietatea galbenă sau aurie a cuarţului. Etimologia cuvântului citrin provine din grecescul kitro, care înseamnă lămâie sau citrică.
Culoarea galben-pal a citreinului este dată de conţinutul foarte ridicat de fier din cuarţ.
Cintrinul este de două feluri:NATURAL(creea prin includerea fierului în cuarţ) şi ARTIFICIAL(creeat de om prin încălzirea unui cristalelor de ametist, care devin portocaliu închis).
FIŞĂ DE CARACTERIZARE
CITRIN
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: SiO2
Duritate: 7
Densitate: 2, 65
Clivaj: inexistent
Spărtură: concoidală
Culoare: galbenă
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă
Citrin natural Citrin artificial

FUCSIT

Salut dragi prieteni,
azi a sosit revista numărul 10 de la Comorile Pământului împreună cu mineralul fucsit, date despre manganit, auripigment şi hidromagnezit, dar şi separatoarele seriei, care arată destul de bine!
Împreună cu toate acestea am mai primit şi o foaie format mai mic decât A5, pe care editorul îşi cere scuze din nou că a fost o întreagă încurcătură ,,vânarea" acestei reviste:
Dragi prieteni,

Vrem să vă mulţumim pentru primirea călduroasă pe care aţi făcut-o revistei ,,Comorile Pământului". Fiecare mineral care vă este oferit împreună cu revista este o mostră unică de mineral real, extras din mine din întreaga lume. Datorită cererii foarte mari de care se bucură colecţia ,,Comorile Pământului" şi pentru că vrem ca fiecare dintre dumneavostră să primească exemplarul la timp, suntem nevoiţi să modificăm ordinea mineralelor care vă sunt oferite pe parcursul seriei. Extracţia anumitor minerale necesită mai mult timp şi de aceea le veţi primi în numerele viitoare sle revistei. În plus, anunţul din revistă referitor la mineralelel care vor urma este posibil să fie greşit.

Ne cerem scuze pentru neplăcerile create şi sperăm să vă bucuraţi în continuare de această colecţie educativă şi originală!
Cu sinceritate, Editorul."

DATE DESPRE FUCSIT

Fucsitul este o varietate verde a muscovitului, la rândul lui cea mai frecventă specie minerală de mică. Coloritul său verde se datorează oxidului de crom; unele eşantioane pot conţine chiar Cr203 în proporţie de 5% din greutate. Din multe puncte de vedere, fucsitul se poate confunda cu verditul şi este asemănător cu acesta.
Mineralul a fost denumit astfel după numele lui Johann Nepomuk Fuchs, un geolog şi mineralog german din secolul al XVIII -lea, care a studiat difertele varietăţi de mică.
Fucsitul era cunoscut în trecut sub numele de gaebhardit. Cu toate că acest nume este astăzi învechit, el poate fi întâlnit încă în unele cărţi mai vechi.
Fucsitul conţine cea mai ridicată concentraţie de oxid de crom dintre toate varietăţile de mică.

Brazilianitul

Brazilianitul

Brazilianitul este o piatră preţioasă de culoare galbenă, iar cristalele sale sunt aproape întotdeauna imperfecte, iar piatra trebuie tăiată şi şlefuită cu atenţie deosebită, pentru a ocoli imperfecţiunile structurale.
Când a fost descoperit, braziliantiul a fost confundat cu crisoberilul galben, dar greşala a ieşit repede la iveală, iar oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că se află în faţâ unui nou mineral.
Brazilianitul are utilizări limitate la confecţionarea bijuteriilor, deoarece nu este foarte dur şi se situează doar pe poziţia 51/2 pe scara Mohs a durităţii. Dar fiind atât de frumos, este tăiat frcevent de către colecţionari. Aceştia nu poartă piatra la vedere, deoarece brazilianitul se degradează uşor, ci o păstrează în cutiile de prezentare, unde se află în siguranţă.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brazilianitul a fost descoperit în 1944, în zăcămintele pegmatite din regiunea Minas Gerais din Brazilia, de unde şi numele de Brazilianit. În această mină se mai găsesc cuarţul şi feldspatul. Cu toate acestea, Brazilianitul se mai găseşte şi în Italia sau Statele Unite ale Americii, dar cele mai frumoase şi mai mari cristale provin din Brazilia.

Fişă de carcaterizare
BRAZILIANITUL
Clasă: fosfaţi-arsenaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: NaAl3(PO4)2(OH)4
Duritate: 51/2
Densitate: 2, 98
Clivaj: bun
Spărtură: concoidală
Culoare: galbenă
Urmă: galbenă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

Turmalina Roşie, zis şi Rubellit

Rubellitul- cel de culoare roşie şi cel de culoare roz- aparţinând grupei minerale a turmalinei- se nuără printre cele mai versatile comori ale Pământului. Deoarece sunt aşa de frumoase şi de durre, ele sunt folosite de obicei ca pietre preţioase şi ca ornamente, iar pentru că au proprietăţi electrice speciale, sut folosite la componentele de bază ale unor instrumente industriale de măsurare a presiunii.
La fel ca toate varietăţile de turmalină, atunci când rubellitul este supus unei presiuni mecanice, el este traversat de o sarcină electrică. Prin urmare, un capăt al mineralului primeşte sarcină pozitivă, iar celălalt cu sarcină negativă. Datorită acestor fapte, rubellitul este componenta de bază la fabricarea manometrului, utilizat pe scară largă în industrie.
La fel ca şi celelalte varietăţi de turmalină, rubellitul este răspândit pe tot globul; se formează în rocile granitice şi pengmatite, precum şi în depunerile aluvionare.
Iată ce zice wikipedia: ,,Exemplarele foarte frumoase sunt folosite ca bijuterii, ca de exemplu Rubellitul o variantă roșie de turmalină. Un exemplu este „Cupa campionatului de fotbal german”, ornat cu 16 cristale de turmalină.
Fişă de caracterizare
RUBELLIT
Clasa: silicaţi
Sistemul de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Na(Mg, Fe, Li, Al)3Al6(BO3)3Si6.O18(OH,F)4
Duritate: 7- 7,5
Densitate: 3, 03- 3, 1
Clivaj: nedefinit
Spărtură: neregulată spre concoidală
Culoare: e la roz la roşu
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

APATITUL

Apatitul are de obicei culaoarea verde, dar mai poate fi şi albastru, gri sau maro. Este larg răspândit în scoarţa terestră şi în acelai timp în smalţul dinţilor umani.
Problema la apatit este că se confundă adesea cu alte pietre semipreţioase, de aici venind şi denumirea sa; apatit provine din grecescul apate, care înseamnă amăgire.
Ca minerale, aparțin de clasa fosfaților, arsenaților și vanadaților, fiind fosfați anhidrici cu anioni străini, ce cristalizează în sistemul hexagonal, cu duritatea 5, o densitate de 3,2 și cu un habitus de culori variate (verde, brun, alb).
Apatitul este întâlnit în roci vulcanice (pegmatite), în roci metamorfice sau în roci sedimentare (calcare), luând naștere din materii organice.
Cel mai des este întâlnit în Brazilia, China, India, Marile Lacuri, Madagascar, Maroc, Mexic, Pakistan, Rusia, Elveția, Sri Lanka și SUA.
Fişă de caracterizare
Clasă: fosfaţi, arsenaţi, vanadaţi
Sistem de cristalizare: hexagonal
Formulă chimică: Ca5(Po4)3(F, Cl, OH)
Duritate: 5
Densitate: 3,2
Clivaj: nedefinit
Spărtură: concoidală spre neregulată
Culoare: incolor, verde, albastru, gri, brun, roşiatic, galben, alb.
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminnescenţă: galbenă

HALITUL

NaCl - clorură de sodiu

Haltul ,fiind cunoscut uneori sub denumirea de sare gemă, este în general incolor sau alb, dar unele eşantoane pot avea pete albastre, purpurii, roşii sau galbene, iar aceste culori se datorează radioactivităţii naturale la care mineralul a fost supus. Etimologia cuvântului provine din grecescul hals care înseamnă sare de mare, nume foarte potrivit, deoarece peste 80 % din materia dizolvată în mare este sarea.
Deoarece are foarte multe, voi prezenta pe larg cele mai importante utilizări practice ale hialitului;

Utilizări

Este folosit din cele mai vechi timpuri, fiind rafinat şi folosit ca condiment natural pentru mâncare. Mai recent, a devenit o imoprtantă sursă de clor şi sodiu. În prezent, este folosit în industria clorosodică, adică la producţia clorului, sodiului, a sodei caustice şi a acidului clorhidric.
Clorul este un gaz folosit pentru îndepărtarea bacteriilor din apa potabilă. El mai este folosit în cadrul procesului de albire sau la fabricarea diferitelor substanţe chimice organice, mai ales îngrăşăminte agricole.
Clorul este extras din halit ca un produs secundar al proceselor Downs, prin care clorul şi sodiul din mineral se separă folosind electroliza.
Sodiul este un element metalic care a fost izolat iniţial în 1807 de marele om de ştiinţă englez Sir Humpry Davy (1778-1829). Deşi este foarte radioactiv şi prin urmare nu se găseşte niciodată în stare liberă, în formă compusă este al şaselea cel mai abundent element de pe Pământ. Este folosit ca agent în reducerea diverşilor compuşi chimici, precum şi agent de răcire la reactoarele nucleare. Asemeni clorului, sodiul este separat din apa sărată tot cu ajutorul proceselor Downs.
Soda caustică, cunoscută şi sub numele de hidroxid de sodiu, este obţinut ca produs suplimentar exploatării halitului; acest compus alcalin foarte coroziv este larg folosit la fabricarea săpunurilor şi a hârtiei.

Fişă de caracterizare
Halit
Clasă	Halogenuri
Sistem de cristalizare	Cubic
Habitus
Formulă chimică	NaCl
Duritate	2
Densitate	2,16
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incolor, alb, galben, roşu albastru, purpuriu
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Verde, portocaliu sau roşu
Fluorescenţă	Verde

Trandafirul deşertului 2

Trandafirul de deşert este o foarte frumoasă varietate de ghips, foarte apreciată de colecţionari. Trandafirul de deşert are în general culoarea cafeniu- nisipos - iar mai închisă atunci când în mineral se găsesc impurităţi de fier. Aşa cum indică numele, el se formează în condiţii de foarte mare uscăciune, iar forma tipică sub care se găseşte este asemănătoare unei flori, anume unui trandafir.
Componenta de bază a trandafirului de deşert este gipsul, forma minerală hidratată a sulfatului de calciu. În stare pură ghipsul este incolor; coloritul brun al trandafirului de deşert se datorează particulelor minuscule de nisip care s-au fixat în interiorul mineralului.
Trandafirul de deşert se formează în medii foarte uscate, fiind întlnit aproape exclusiv în ţinuturile deşertice.
De obicei forma şi culoarea acestui mineral sunt două dovezi suficiente pentru a-l identifica. Majoritatea colecţionarilor nu mai efectuează teste suplimentare, deoarece mineralul se deteriorează foarte rapid.

CARACTERISTICI

Cristalele de gips aparţin sistemului de cristalizare monoclinic. În cazul trandafirului de deşert, ele apar sub forma unor lamele (cristale în straturi) .
Gipsul este un element ecaporitic. El se formează în urma evaporării apei care o conţin anumite substanţe chimice.
Fişă de caracterizare
Clasă: sulfaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: CaSO4.2H2O
Duritate: 2
Densitate: 2, 32
Clivaj: perfect
Spărtură: aşchioasă
Culoare: brună
Urmă: albă
Luciu: sticlos spre perlat
Luminescenţă: alb- verzui

Poze din colecţia mea

,Din biblioteca mea geologică, un trilobit, agat roz felie, pirită, pirită şi revista a treia, ouă din piatră. cuarţ roz. aragonit. mokait. turmalină neagră. agate şlefuite. o mică parte din colecţia mea de roci. citrin. onix(hematită). obsidian fulgi de zăpadă.