Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Anglezit

PbSO₄-sulfat de plumb

• Germană: Anglesit
• Engleză: Anglesite (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Anglesita (idem portugheză)

Anglezitul este un mineral moale, fragil, cu cristale frumoase şi strălucitoare.
El este exploatat pentru conţinutul său de plumb, un metal folosit pe scară largă, la echipamente cu raze X şi reactoare nucleare.
Anglezitul este apreciat de către colecţionari din cauza cristalelor sare frumoase, însă anglezitul este adesea fluorescent, iar culoarea sa este de un galben-aprins sub lumina ultravioletă.
După ce este extras, plumbul poate avea o mulţime de utilizări. De asemenea el absoarbe radiaţiile, astfel încât poate fi utilizat la reactoare nucleare şi echipamente cu raze X sofisticate. O altă utilizare a sa este protejarea ţevilor şi a caburilor subterane.
Anglezitul a fost descoperit în anul 1832 de mineralogul francez Francois Sulpice Beudant.

Formarea naturală

Pentru a se forma anglezitul, galena reacţionează cu oxigenul din aer. Chiar şi astăzi, insula Anglesey din din ţara galilor este cea mai bogată în conţinut de anglezit din toate insulele Britanice.

Testare

Testul pentru anglezit este examinarea lui la lumina ultravioletă, unde fluorescenţa sa prezintă o culoare galben-aprinsă. Duritatea sa este mică, între 2 şi 3.
Un alt test este cel cu acid azotic, cu ajutorul căruia el poate fi diferenţiat de mineralul numit ceruzit; ceruzitul se dizolvă în acid azotic, în timp ce anglezitul nu.
Deşi anglezitul se aseamănă cu baritina, aceasta arde cu dificultate, în timp ce anglezitul arde uşor.
Când e ars pe cărbune, anglezitul lasă un grăunte de plumb.

Caracteristici

Anglesitul este sulfat de plumb, cu duritate redusă pe scara lui Mohs (2 ¹/2 - ₃). Deşi fragil, mineralul este foarte greu, iar, caracteristic mineralelor de plumb, cristalele sale sunt strălucitoare. Ele sunt adesea incolore, limpezi şi transparente, dar pot fi şi albe, gri, verzi, galbene sau albastre-pal.

Origini şi răspândire

Anglezitul se formează în zonele cu zăcăminte de plumb, deci este un mineral secundar. Mai rar este asociat cu galena, un mineral gri ce reprezintă principala sursă de plumb. Alte minerale asociate sunt cerusitul sau smithsonitul. Mineralul poate fi prezent în masele de limonit. Cele mai faimoase mine de unde este extras acest mineral se găsesc la Tsumeb, Namibia şi Oujda, Maroc.

Fişă de caracterizare
Anglezit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	-
Formulă chimică	PbSO4
Duritate	2 1/2 -> 3
Densitate	6,3 -> 6,4
Clivaj	Bun, depinde de bază
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incoloră spre alb; uneori galben, gri, verde sau albastru-pal
Urmă	Albă
Luciu	Adamantin, sticlos,  răşinos
Luminescenţă	Galbenă

Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Xenotim

YPO4;YbPO4-fosfat de ytriu sau de yterbiu

Xenotimul este un mineral răspândit, şi este extras atât pentru conţinutul său de metale rare, cât şi pentru colecţionarea sa. Acesta este un fosfat de ytriu (xenotim-Y) sau de yterbiu (xenotim-Yb);

Culoarea sa poate fi brună, verde, galbenă sau roşiatică. În limba greacă, cuvântul înseamnă ,,străin", şi are legătură cu faptul că, la descoperirea mineralului xenotim, în jurul anului 1800, s-a crezut că conţine un element nou.

ASPECT ŞI DEOSEBIRE
Ca aspect, xenotimul seamănă cu zirconul, dar poate fi diferenţiat de acesta chiar prin testul preliminar de identificare: testul de duritate; duritatea xenotimului este de 4 sau de 5, în timp ce duritatea zirconului este de 4 şi jumătate.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Testele pentru identificarea acestui mineral sunt cele de duritate şi de densitate.
Ca la multe alte minerale, acesta trebuie manevrat cu grijă ŞI NU TREBUIE SPĂLAT CU APĂ DE LA CHIUVETĂ, ci cu apă distilată, deoarece se pot deteriora cristalele.
Mai ales, în cazul în care aveţi un exemplar de xenotim, manipulaţi-l cu grijă, deoarece este o piesă inedită şi rară.

ELEMENTE RARE
Ytriul (Z=39, metal secundar) şi yterbiul (Z=70, grupa lantanidelor) sunt două elemente rare.
Yterbiul se găseşte, din punct de vedere mineralogic, în mineralele xenotim, monazit şi gadolinit.
Ytriul se găseşte în bastnasit, monazit şi xenotim.


ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Xenotimul se găseşte în rocile alcaline, şi granitice.
Alte locuri unde se găseşte xenotim: Brazilia, India, Japonia, Italia, Madagascar, Polonia, Norvegia, Africa de Sud, Suedia, Elveţia, SUA (Alabama, California, Colorado, Georgia, New York şi Carolina de Nord.

RĂSÂPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Xenotimul, în România, se găseşte în Masivul alcalin din Ditrău, în apropiere de Gheorghieni.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
XENOTIM

• Clasă: fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: YPO4;YbPO4
• Duritate:4-5
• Densitate: 4,4-5,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: aşchioasă spre neregulată
• Culoare: brună, verde, galbenă, roşiatică, gri
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Cuprit

oxid de cupru-Cu2O

Cupritul este un oxid de cupru, deci conţine o mare cantitate de cupru. De aceea, are o gamă foarte largă de utilizări industriale. Ocazional, cupritul este folosit la bijuterii, dar are duritatea doar 4 pe scara Mohs. Astăzi, el este intensiv exploatat, pentru extragerea cuprului.

Cristalele cubice, bine formate, au o culoare roşie-aprinsă, foarte atrăgătoare. Acesta se găseşte în foarte multe locuri, inclusiv România, şi este însoţit adesea de cupru nativ.

UTILIZĂRI
După cum am mai zis, cupritul este extras pentru conţinutul său de cupru. Utilizările cuprului din acesta sunt de obicei pentru cablurile electrice, pentru conducte de apă şi gaz, în special pentru ţevile de la calorifere.
Tot aşa, cuprul se foloseşte şi la monede, împreună cu alte metale, formând un aliaj. Împreună cu alte metale, precum staniul, plumbul şi aluminiul, el formează aliajul numit bronz.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Deoarece cupritul are o duritate mică, de 3-4 pe scara Mohs, se recomandă protejarea cristalelor subţiri de praf, deoarece curăţarea lor de praf necesită distrugerea acestora. O varietate de cuprit care are cristale foarte mici şi subţiri, calcotrichitul, trebuie protejat şi ţinut cu foarte mare atenţie.
Cupritul poate fi testat prin testul de duritate, fiind zgâriat de lama unui cuţit, dar şi după culoarea sa specifică.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Cupritul se formează în zonele de oxidare a cuprului prin intermediul factorilor meteorologici. Este asociat adesea cu minerale de cupru, bineînţeles, ca azuritul, malachitul sau cuprul nativ.
Locurile cele mai importante de găsire a cupritului sunt: Namibia (Ongonja), SUA (Arizona: Bisbee), Australia (Broken Hill), Franţa (Chessy), Ungaria, Germania, Rusia (Bogoslovsk), Zair, Chile, Mexic, Japonia şi Marea Britanie (Cornwall: Wheal Gorland).

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
În România, cupritul se găseşte în zonele cu mine de cupru, unde cuprul a fost oxidat în procesele menţionate mai sus, şi anume: la Sasca Montană, Oraviţa, mina Dognecea, Ocna de Fier şi alte locuri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
CUPRIT

• Clasă: oxizi
• Habitus: cristale octaedrice, masive, aciculare, granulare, sau de alte forme
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Cu2O
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 6,14
• Clivaj: slab
• Spărtură: concoidală spre neregulată sau sfărâmicioasă
• Culoare: roşu-carmin, roşu-maronie
• Urmă: roşu-maronie
• Luciu: adamantin sau submetalic spre pământos
• Luminescenţă: inexistentă

Tennantitul

Tennantitul, ,,rudă" importantă cu tetraedritul, este un mineral foarte important extracţiei de cupru. Culoarea sa este cenuşie-închisă sau neagră. Tennantitul este denumit astfel în onoarea chimistului englez Smithson Tennant (1761-1815). În cantităţi foarte mari, tennatitul este folosit ca sursă industrială de cupru.
Împreună cu tetraedritul, tennantitul alcătuieşte o serie minerală, tetraedrit-tennantit, în care arsenul înlocuieşte treptat stibiul în compoziţia fiecăui mineral aflat în această serie. Membrii acestei grupe seamănă şi cu tennantitul, dar şi cu tetraedritul, astfel, sunt foarte greu de diferenţiat.

EXEMPLAR CELEBRU
Unul dintre cel mai mare şi mai celebru exemplu de tennantit se găseşte la Institutul Smithsonian din Washington DC, din SUA. El a fost găsit în mina Tsumeb, din Namibia, şi măsoară 30 x 30 x 15 cm, cântărind 15 kg!

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Tennantitul se găseşte în filoane formate prin depunerea de materii fierbinţi, adică în filoane hidrotermale. Ca minerale asociate, se asociază cu minerale ce conţin cupru, plumb zinc şi argint. Sau, tennantitul se mai poate forma în mici zone cu roci metamorfozate termic.
Ca răspândire, tennantitul este un mineral comun, deci relativ răspândit. Cele mai interesante acumulări din acest mineral se găsesc la Conception del Oro, în Zacatecas, Mexic, dar şi în următoarele ţări: Germania, Coreea, Norvegia, Polonia, Suedia, Elveţia, România (Sasca Montană din Banat), Namibia, Peru şi Wheal Jewel, din Marea Britanie.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TENNANTIT

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Cu12As4S13
• Duritate: 3-4 jumătate
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: de la cenuşiu-închis până la negru
• Urmă: de la cenuşie-închisă sau brună până la neagră
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

Actinotul

Actinotul, sau actinolitul, este un silicat fibros ce aparţine grupei amfibolilor, fiind una dintre principalele surse de azbest. Varietatea nefrit este folosită adesea la fabricarea ornamentelor.

Culoarea actinotului este verde, dar unele eşantioane pot avea o nuanţă verde-negricioasă. deşi actinotul are aceiaşi compoziţie chimică ca nefritul preţios, structura sa internă este substanţial mai puţin compactă decât cea a varietăţii geme, şi, prin urmare, utilizarea sa pentru bijuterii şi ornamente nu este practică, deoarece s-ar deteriora destul de uşor.
Totuşi, actinotul poate fi şi el destul de frumos, şi are foarte multe proprietăţi, ce-l aduce pe lista mineralelor căutate de către colecţionari. În trecut, acest mineral a avut o importanţă economică uriaşă, fiind principala sursă de azbest. Împreună cu tremolitul, actinotul formează o serie chimică.

UN AMFIBOL
Grupul amfibolilor este un grup de silicaţi care conţin elementele constitutive ale apei, hidrogen şi oxigen, chiar dacă în structura lor nu au apă. Aşadar, amfibolii au în compoziţia lor radicalul hidroxil-(OH)-, împreună cu alte elemente metalice, cum ar fi calciul, fierul, magneziul, natriul, aluminiu, etc.
Actinotul, mineralul despre care vorbim în acestă postare, aparţine grupei amfibolilor.

În România, se găsesc roci ,,actinolitice", roci ce preponderent conţin actinot, în Munţii Carpaţi.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ACTINOT

• Clasă: silicaţi, subclasa inosilicaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Ca2(Mg,Fe)5Si8O22(OH)2
• Duritate: 5-6
• Densitate: 3,0-3,44
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: verde
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Ankeritul

Akeritul este un mineral ce se aseamănă foarte mult cu dolomitul, dar, între cele două, există diferenţe de compoziţie.
Este, de obicei, alb, galben sau brun-gălbui, dar poate fi şi gri. Denumirea i-a fost atribuită în onoarea lui Mathias Joseph Anker (1772-1843).

CEI DOI GEMENI ...PUŢIN DIFERIŢI!

Ankeritul a fost diferenţiat de dolomit şi identificat ca mineral de sine stătător pentru prima dată, în 1825.
Dolomitul este un carbonat de calciu şi magneziu, în timp ce ankeritul, cu o compoziţie similară, mai conţine urme de mangan şi circa 10 % fier.

SERIE MINERALĂ

Între cele două minerale, ankerit şi dolomit, se pare că ar exista o anumită serie minerală, ankerit-dolomit, astfel, urcând de la dolomitul pur, prin mineralele ce conţin tot mai mult fier, ajungându-se astfel la ankerit, întrucât acesta conţine cea mai mare cantitate de fier din serie.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI

Recomandări: Pentru identificarea ankeritul, e bine să ştiţi că acesta se dizolvă în acid clorhidric cald. Ideea e că, şi dolomitul are acelaşi ,,comportament".
Singurul lucru care se poate face pentru a identifica un mineral neidentificat dacă este dolomit sau ankerit, este un test cu aparaturi, pentru a calcula cantitatea de fier. Din păcate, acest lucru nu se poate face de către un mineralog amator.
DAR, prezenţa fierului este uşor de demonstrat. Punând o picătură de ferocianură - ce are formula chimică Fe(CN)_{6-, în contact cu fierul, se formează albastrul de Berlin. Acest test trebuie executat doar în laborator.
Eşantioanele din acest mineral trebuie curăţate doar cu apă distilată, deoarece apa de la robinet poate distruge structura cristalină fină a mineralului.}

_{ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE}

_{Ankeritul este un mineral comun, şi se formează în filoane minerale prin acţiunea fluidelor ce conţin magneziu, asupra calcarului. Deoarece se formează doar în urma modificării unui material preexistent, este clasificat ca fiind un mineral secundar.
Se extrage din mina din mina de aur Homestake, de la Lead, din Dakota de Sud. Alte zăcăminte mari se mai găsesc la:}

• Erzberg, Austria
• Oldham, Anglia
• Bolzano şi Novara, Italia
• România, Poiana Ruscă şi munţii Leaota

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ANKERIT

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: Ca(Fe, Mg)(CO3)2
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 2,67
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală
• Culoare: albă, gălbuie, maronie, gri
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă

Natrolit

Natrolitul este unul dintre cele mai răspândite minerale sin grupa zeoliţilor; agregatele cristaline spectaculoase, dispuse radiar, se găsesc în multe părţi ale lumii.
De obicei, el este alb, gri, galben sau incolor, dar poate avea uneori şi o nunanţă rozalie. Denumirea sa provine de la natrium, care înseamnă sodiu. Această denumire i-a fost atribuită în 1803 de către Heinrich Martin Klaproth (1743-1817), un chimist german, care a descoperit elementele metalice ceriu şi uraniu. În 1879, Klaproch a identificat zirconiul, izolat ulterior de Jakob Berzelius în 1824.
Unele eşantioane de natrolit sunt extrem de frumoase. De asemenea, sunt şi destul de frecvente, constituind piese fumoase în orice colecţie de minerale. Cristalele dispuse radiar, sunt foarte delicate şi nu pot fi curăţate decât atent, cu apă distilată aplicată cu o pensulă mică.
În mod normal, mineralogii nu vor să deterioreze cristalele frumoase pentru teste, astfel se foloseşte natrolit masiv.

UN SILICAT
Natrolitul este un mineral din clasa silicaţilor. Conţine mai multe elemente: sodiu, aluminiu, siliciu, oxigen şi, caracteristic zeoliţilor, are araşate molecule de apă. Acestea pot fi eliminate prin încălzire, dar când temperatura scade din nou, ele sunt reataşate. Acest proces se numeşte deshidratare reversibilă.
Ca duritate, natrolitul se clasează bine: poate fi zgâriat de cuarţ, dar zgârie apatitul şi fluorina. În concluzie, duritatea sa este de 5-5 şi jumătate pe scara Mohs. Prezintă clivaj perfect şi spărtură neregulată.

RĂSPÂNDIRE
Natrolitul se găseşte în cavităţile de bazalt. Cristalele frumoase se găsesc la muntele St Hilaire, Canada, Bay of Fund, Nova Scoţia. Alte locuri sunt Puy-de-dome, din Franţa; Mumbay, şi Poona din India; Vicenza, din Italia; Groenlanda, Islanda, Insulele Feroe, Norvegia, Germania, Cehia, România, iar în SUA se găseşte în districtele Oregon, Washington, Montana, Colorado,New Jersey, Pennsilvanya, San Benito-California. În Insulele Britanice el apare în Scoţia şi Irlanda de Nord.
În România, natrolit se găseşte la Vorţa, Munţii Metalifieri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
NATROLITUL

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Na2Al2Si3O10·2H2O
• Duritate: 5-5 jumătate
• Densitate: 2,20-2,26
• Clivaj: perfect
• Spărtură neregulată
• Culoare: incolor, gri, alb, roşiatic, gălbui
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: uneori portocalie

Tetraedritul

Cu12Sb4S13-sulfură de antimoniu şi cupru

Tetraedritul se găseşte în mai multe locuri din lume, dar cu toate acestea, nu prezintă o sursă industrială importantă, deşi mai este extras pentru cupru.

Tetraedritul este un mineral lucios, cu o culoare gri spre negru; denumirea sa provine de la forma cristalelor sale, care, în geometrie, se numesc tetraederii regulaţi.

SERIE MINERALĂ
Tetraedritul este un mineral bine compus, din cupru, antimoniu şi sulf. Uneori, cantitatea de antimoniu- sau stibiu- poate fi înlocuită de o mică cantitate de arsen, mai mult sau mai puţin. Dar, atunci când arsenul înlocuieşte complet antimoniul, mineralul nu mai este tetraedrit, ci este tennantit.

DIFERNEŢIERE
Pentru că tetraedritul şi tennantitul sunt atât de asemănătoare, singurul mod de diferenţiere este controlul/analiza chimică, pentru a vedea ce conţine eşantioane: antimoniu sau arsen?
Alt fapt de diferenţiere ar fi faptul că tetraedritul are o densitate mai ridicată decât tennanitul.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Mineralul tetraedrit se găseşte în filoane hidrotermale, asociat cu bornitul, galena, sfaleritul şi calcitul, dar şi alături de calcopirită (în acest caz, cele două minerale sunt extrase pentru conţinutul de cupru).
Oruro-Bolivia; St. Abdreasberg-Germania; Bingham-Utah, SUA; Liskeard şi Cornwall-Marea Britanie;


RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
La Cavnic, se găsesc cristale de 2 cm lungime!
Tetraedritul se mai găseşte şi la Zlatna, Săcărâmb, Deva.


FIŞĂ DE CARACTERIZARE
TETRAEDRIT

• Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Habitus: piramidal, adesea cristale maclate
• Formulă chimică: Cu12Sb4S13
• Duritate: 3-4 jumătate
• Densitate: 4,6-5,1
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată spre sub-concoidală
• Culoare: gri spre neagră
• Urmă: gri-închisă, brună-neagră sau neagră
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă
  

Vivianitul

În stare proaspătă, vivianitul este un mineral incolor, dar devine repede albastru sau verde când când este expus la aer şi lumină. Este foarte popular printre colecţionari, dar trebuie avut grijă, deoarece, atunci când stă într-o atmosferă ,,uscată", se face pulbere!

Vivianitul este cunoscut de multă vreme ca un mineral de sine stătător, în trecut fiind utilizat de către artişti ca sursă de culoare albastră.
Un alt nume al vivianitului este acelea de ,, pământ albastru de fier", dar omul de ştiinţă german A.G. Werner iâa dat şi denumirea de vivianit, în onoarea mineralogului J.G. Vivian, care l-a descoperit.
Culoarea sa este incoloră atunci când este proaspăt estras din subteran, dar aerul şi lumina ,,î-l colorează'' în verde şi albastru.
Ca să se evite procesul de ,,sfărâmare'' al mineralului, se recomandă aşezarea sa într-o cutie ermetică, cu un vas cu apă lângă el. Vivianitul care şi-a pierdut apa de cristalizare se numeşte metavivianit.

CELE MAI MARI CRISTALE DE VIVIANIT!
Cele mai mari cristale de vivianit au fost găsite de1,2 metri, la mina N'Gaoundere, din Camerun, dar au fost găsite şi cristale de 15 cm, în Bolivia.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Vivianitul se găseşte în filoane cu minerale metalice, dar şi în pegmatite, unde se formează în urma transformărilor fosfaţilor, sau a sulfurilor de fier.
Se mai poate găsi în depozite sedimentare precum argila, unde se asociază frecvent cu materialul organic, cum ar fi oasele sau coarnele de animale.
Ca răspândire, el se găseşte peste tot în lume. Una dintre cele mai importante se găseşte în Australia, Poopo în Bolivia, Camerun, Italia, Kosovo şi Rusia.
În Marea Britanie, există zăcăminte de vivianit în Cornwall.
În România s-au găsit cristale foarte frumoase de vivianit la Herja şi Ilba, din zona Baia Mare.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
VIVIANIT
Clasa: fosfaţi- arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: Fe3(PO4)2.8H2O
Duritate: 1 jumătate, 2
Densitate: 2,7
Clivaj: perfect
Spărtură: neregulată
Culoare: depinzând se situaţie, poate fi incoloră, albastră sau verde
Urmă: la fel ca şi culoarea; incoloră, albastră sau verde
Luciu: sticlos spre perlat
Luminescenţă: inexistentă

Actinotul

Actinotul, sau actinolitul, este un silicat fibros ce aparţine grupei amfibolilor, fiind una dintre principalele surse de azbest. Varietatea nefrit este folosită adesea la fabricarea ornamentelor.

Culoarea actinotului este verde, dar unele eşantioane pot avea o nuanţă verde-negricioasă. deşi actinotul are aceiaşi compoziţie chimică ca nefritul preţios, structura sa internă este substanţial mai puţin compactă decât cea a varietăţii geme, şi, prin urmare, utilizarea sa pentru bijuterii şi ornamente nu este practică, deoarece s-ar deteriora destul de uşor.
Totuşi, actinotul poate fi şi el destul de frumos, şi are foarte multe proprietăţi, ce-l aduce pe lista mineralelor căutate de către colecţionari. În trecut, acest mineral a avut o importanţă economică uriaşă, fiind principala sursă de azbest. Împreună cu tremolitul, actinotul formează o serie chimică.

UN AMFIBOL
Grupul amfibolilor este un grup de silicaţi care conţin elementele constitutive ale apei, hidrogen şi oxigen, chiar dacă în structura lor nu au apă. Aşadar, amfibolii au în compoziţia lor radicalul hidroxil-(OH)-, împreună cu alte elemente metalice, cum ar fi calciul, fierul, magneziul, natriul, aluminiu, etc.
Actinotul, mineralul despre care vorbim în acestă postare, aparţine grupei amfibolilor.

În România, se găsesc roci ,,actinolitice", roci ce preponderent conţin actinot, în Munţii Carpaţi.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ACTINOT

• Clasă: silicaţi, subclasa inosilicaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Ca2(Mg,Fe)5Si8O22(OH)2
• Duritate: 5-6
• Densitate: 3,0-3,44
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: verde
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă
  

PIRITA

Deşi este un mineral comun, pirita -cunoscută ca şi aurul nebunilor-are o istorie fascinantă. Sfărămicioasă şi otrăvitoare atunci când este încălzită, ea trebuie tratată cu multă grijă în multiplele sale utilizări.
Etimologia cuvântului pirită provie din grecescul pyr care înseamnă ,,foc", iar acesta se rezumă la felul în care pirita produce scântei atunci când este lovită de oţel. Din acest motiv, vechii greci o foloseau la aprins focul.
Cu aspectul ei gălbui şi strălucitor, pirita îi păcăleşte de cele mai multe ori pe amatorii colecţionari, deaoarece seamănă foarte tare cu aurul.

ATENŢIE!Pirita nu se pune în apă, deoarece conţine fier şi rugineşte. Pirita mai conţine şi sulf şi este folosită în industrie la fabricarea acidului sulfuric.
Suprafeţele cristalelor de pirită au adesea un aspect striat şi este unul dintre mineralele cele mai răspândite, iar geologii au cele mai mare şanse să găsească pirită aproape oriunde.
Pirita apare îndeosebi în gresie, unde formează cristale cu aspect deosebit de atrăgător.


TESTE
Dacă un eşantion găsit de tine pare pirită, poţi să-l verifici lovindu-l de un obiect dur din metal, iar dacă scoate scântei este într-adevăr pirită. Dacă nu scoate scântei, probabil este un alt metal.
Un alt test: puteţi încălzi eşantionul bănuit a fi pirită, iar dacă se fărâmiţează era întradevăr pirită. Atenţie!nu încălziţi prea mult pirita, căci ea emană dioxid de sulf, care este extrem de otrăvitor, iar denumirea chimică a piritei este sulfură de fier.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PIRITĂ

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: cubic
• Habitus: cuburi, pirtoedre, octaedre sau combonaţii de ale acestor forme.
• Formulă chimică: FeS2
• Duritate: 61/2
• Densitate: 5
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală în formă de scoică spre neregulată
• Culoare: galben-alamă
• Urmă: neagră, negru-verzuie
• Luciu: metalic
• Fluorescenţă/luminescenţă: inexistentă