luni, 22 aprilie 2013

Conicalcit

CuCa(AsO4)(OH)-arseniat hidratat de cupru şi calciu
  • Germană: Konichalcit
  • Engleză: Conichalcite
  • Spaniolă: Conicalcita
  • Italiană: Conicalcite
  • Olandeză: Conichalciet
Conicalcitul este un mineral de colecţie, nefiind folosit pentru conţinutul său infim de cupru. Culoarea sa este de un verde-smarald până la verde-gălbui, iar denumirea sa provine din combinarea cuvintelor greceşti konia ("var") şi chalcos (cupru). Cristalele sale prismatice sunt apreciate de colecţionari, deoarece aduc un plus de culoare colecţiilor.

Serie de minerale

Conicalcit cu arhbarit
Conicalcitul formează o serie de minerale cu austinitul (care este un arseniat de calciu şi zinc), cobaltoaustinitul (arseniat de calciu şi cobalt), tangeitul (arseniat de calciu şi cupru) şi dufitul (arseniat de plumb şi cupru). Toate aceste minerale din serie au cristalele ortorombice.

Sursa clasică

Localitatea tip pentru extragerea acestui mineral este Hinojosa de Cordoba, din Andaluzia, Spania, toate eşantioanele care sunt descoperite fiind testate pentru autenticitate în acest loc.

Teste

Una dintre proprietăţile importante ale conicalcitului este fuzibilitatea sa (adică se topeşte cu uşurinţă într-o flacără deschisă) şi că este solubil în acid clorhidric şi acid azotic (se dizolvă în aceştia). Dacă este încălzit într-o eprubetă de teste, radicalul OH din moleculă este eliberat în eprubetă sub forma apei.

Caracteristici

Conicalcitul este un arseniat hidratat de cupru şi calciu şi, de aceea, face parte din grupa de minerale fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. El cristalizează în sistemul de cristalizare ortorombic. Habitusul lor este, adesea, cel prismatic, dar câteodată şi botroidal pe alte minerale sau roci (asemănător unui ciorchine de struguri).
Duritatea mineralului este medie (4 şi jumătate pe scara lui Mohs) şi are un luciu sticlos sau gras.

Conicalcit pe limonit din  MapimíDurango, Mexic
Origini şi răspânidre

Conicalcitul este un mineral secundar, deci se formează în zonele de oxidare şi alterare ale zăcămintelor de cupru. Mineralele asociate lui sunt cele care conţin cupru şi limonitul (hidroxidul de fier).
Cele mai bune eşantioane provin din Mapimi, Durango (Mexic) [vezi imagine] şi Tsumeb (Namibia). De asemenea, ele se mai găsesc şi în Statele Unite ale Americii în Bisbee şi Globe (Arizona), Nevada şi în districtul Tintic (Utah). Alte surse se găsesc în următoarele ţări: Chile, Franţa, Germania, Maroc, Polonia, Rusia şi Spania.




Fişă de caracterizare
Conicalcitul
Clasă Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare Ortorombic
Habitus Prismatic, botroidal
Formulă chimică CuCa(AsO4)(OH)
Duritate 4 1/2
Densitate 4,3
Clivaj Inexistent
Spărtură Neregulată
Culoare Verde-smarald;
verde-gălbui
Urmă Verde
Luciu Sitclos spre gras
Luminescenţă Inexistentă

duminică, 21 aprilie 2013

Jarosit

KFe2(SO4)2(OH)2-Sulfat hidratat de potasiu şi fier
  • Engleză: Jarosite (idem it, fr, )
  • Germană: Jarosit (idem no, hu)
  • Spaniolă: Jarosita (idem pt, ca)

Jarositul este un mineral răspândit, care se găseşte adesea în culorile galben sau brun. Numele său a fost preluat de la Barranco Jaroso, denumirea pentru o regiune unde a fost descoperit, din lanţul Sierra Alamagrera (situată între Murcia şi Almeria), sudul Spaniei. Identificarea sa ca mineral a fost făcută în anul 1852. Cristalele sale sunt trigonale şi sunt de obicei foarte mici. Habitusul lor este de două feluri: tabular (seamănă cu nişte cutii de chibrituri) şi pseudocubic (seamănă cu nişte cuburi), însă pot fi oarecum distorsionate.
Jarositul mai poate apărea şi sub forma unor mase sferice, fibroase sau granulare. Duritatea mineralului este relativ mică, el prezentând şi clivaj definit.

Minerale asemănătoare

Printre mineralele cu compoziţie chimică asemănătoare jarositului se numără alunitul (dar fierul este înlocuit de aluminiu). De asemenea, aceste două minerale formează o serie, metalele aluminiu-fier fiind înlocuite treptat unul de către celălalt. 
Din grupul alunitului fac parte unele minerale asemănătoare jarositului, însă în compoziţia chimică a acestora, potasiul a fost înlocuit de alte elemente. Aceste minerale sunt: amoniojarositul, argentojarositul, natrojarositul şi plumbojarositul, fiecare dintre ele conţinând pe rând amoniac, argint, sodiu şi plumb. 

Recomandări

Cristalele de jarosit trebuie curăţate numai cu apă distilată, la fel procedându-se şi la majoritatea mineralelor; asta se face datorită pericolului de a fi degradate suprafeţele frumoase ale cristalelor.
Datorită durităţii mici, cristalele sale pot fi zgâriate cu o monedă.

Caracteristici

Cristal de jarosit
Jarositul este din punct de vedere chimic un sulfat. În formă pură, el conţine doar elementele metalice potasiu şi fier, însă acestea pot fi înlocuite şi de altele. 
Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare trigonal, ele având adesea aspectul unor cuburi. Luciul cristalelor este răşinos; mineralul este moale, duritatea sa fiind cuprinsă între 2 1/2 şi 3 1/2 pe Scara lui Mohs, iar densitatea sa este de aproximativ 3.
Mineralul prezintă clivaj definit (bun).




Origine şi răspândire

Jarositul este un mineral secundar, deci se formează prin transformarea mineralelor primare. Se găseşte în preajma rocilor cu conţinut ridicat de fier, şi în zonele cu emanaţii vulcanice. Este asociat adesea cu pirita în descompunere.
Jarositul încă se găseşte în locul în care a fost descoperit (sudul Spaniei, vezi primul paragraf), însă printre sursele principale din lume se numără: Laurion (Grecia), Insula Elba (Italia), Tsumeb (Namibia) şi Bisbee (Arizona), Cherry Creek (Idaho) şi Black Hills (South Dakota), din Statele Unite ale Americii. 
În România se găseşte în cantităţi mici.


Fişă de caracterizare
Jarosit
Clasă Sulfaţi
Sistem de cristalizare Trigonal
Habitus Tabular, pseudocubic
Formulă chimică KFe2(SO4)2(OH)2-
Sulfat hidratat de potasiu şi fier
Duritate 1/2 -> 3 1/2
Densitate 2,9 -> 3,26
Clivaj Definit, bun
Spărtură Neregulată spre concoidală
Culoare Galben sau brun
Urmă Galbenă
Luciu Sticlos spre răşinos
Luminescenţă Inexistentă

luni, 15 aprilie 2013

Stibină

Sb2S3-sulfură de antimoniu
  • Engleză: Stibnite
  • Franceză: Stibine
  • Germană: Stibnit
Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.


TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).
Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 
O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.
Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 
Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita
Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.





În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)



Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă Sulfuri
Sistem de cristalizare Ortorombic
Habitus Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică Sb2S3
Duritate 2
Densitate 4,63 -> 4,66
Clivaj Perfect
Spărtură Neregulată spre concoidală
Culoare Gri-plumburie
Urmă Gri-plumburie
Luciu Metalic (mineral proaspăt)
Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă Inexistentă

duminică, 14 aprilie 2013

Annabergit

Ni3(AsO4)2·8H2O - arsen(i)at de nichel octahidratat
  • Germană: Annabergit
  • Engleză: Annabergite (idem. franceză şi italiană)
  • Spaniolă: Annabergita
Cristale de annabergit din Laurion, Attiki, Grecia
Annabergitul este un mineral de regulă verde (mai poate fi gri, alb sau galben-verzui), plăcut vederii, a cărui cristale se găsesc foarte rar; mineralul se găseşte sub forma unor cruste sau învelişuri pulvurente în preajma sau pe alte minerale pe bază de nichel (de asemenea, şi pe minereurile acestui metal).

Confirmat prima dată ca mineral în 1852, annabergitul nu reprezintă un mineral important din punct vedere economic. Numele său provine de la sursa sa principală, Annaberg, Saxonia, Germania.



Mineralele înrudite şi vechia poreclă

Annabergitul se înrudeşte cu alţi arseniaţi, cum ar fi eritrina (de cobalt) şi vivianitul (de fier). Un mineral asemănător annabergitului este cabreritul, care conţine în plus metalul alcalin magneziu.

În trecut, acest mineral era cunoscut sub denumirea de floare de nichel, datorită metalului pe care îl conţinea, dar şi aparenţei sale; cristalele, aşa cum am mai zis, sunt prismatice şi au adesea striaţii.

Testare
Specimenul provine tot din Laurion, Grecia

Din punct de vedere chimic, annabergitul este un arseniat hidratat. Poate fi testat prin evaporare; o bucăţică de eşantion se poziţionează în eprubeta pentru experiment, iar vaporii de apă evaporaţi din molecula mineralului se vor depune pe pereţii din sticlă ai eprubetei.

Întreţinere

Ca la majoritatea mineralelor cu cristale diafane (ca să zic aşa), pentru cele ale annabergitului recomand numai apă distilată în cazul curăţării. Niciodată nu folosiţi apa de la robinet pentru astfel de operaţiuni de întreţinere, deoarece suprafeţele frumoase, plane, ale cristalelor vor fi deteriorate.


Origine şi răspândire

Annabergitul este rar şi se formează în zonele de alterare sau oxidare ale zăcămintelor de nichel. Adesea, este sub formă de crustă pe suprafaţa unor minerale de nichel, dar cel mai des caz este skutteruditul (tot o arseniură de nichel).

După locul unde a fost descoperit (Annaberg, Saxonia, Germania), următoarele cele mai importante zone de extracţie ale mineralului sunt: Cobalt, Ontario (Canada); Allemont (Franţa); Laurion (Grecia; vezi prima imagine de sus, de acolo provine mineralul); Valsassina, Como şi Gonnosfanadiga, Sardinia (Italia); Sierra Cabrera (Spania); California şi Nevada (Statele Unite ale Americii).

Caracteristici

Annabergitul aparţine clasei fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. Din punct de vedere chimic este un arseniat octahidratat de nichel (fiecare moleculă de arseniat de nichel înglobează opt molecule de apă). Cristalele sale sunt monoclinice, iar mineralul apare adesea sub formă de cruste sau pelicule pulverulente.


Fişă de caracterizare
Annabergit
Clasă Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare Monoclinic
Habitus Prismatic
Formulă chimică Ni3(AsO4)2·8H2O
 (arseniat-octahidratat-de-nichel)
Duritate 11/2 -> 21/2
Densitate 3,07
Clivaj Perfect
Spărtură Neregulată
Culoare Verde, cenuşiu, alb, galben-verzui
Urmă Verde-pală
Luciu Sticlos - pământos
Luminescenţă Inexistentă

vineri, 12 aprilie 2013

Calcozină

Cu2S - sulfură de cupru

În alte limbi:
  • Germană: Kupferglanz/Chalkosin
  • Engleză: Chalcocite/Chalcosine
Denumirea mineralului ne duce cu gândul la metalul cupru. Denumirea de calcozină are ca origine cuvântul grecesc chalkos, care reprezintă acest metal (de la acelaşi termen provine şi numele mineralului calcopirită). Culoarea sa variază între gri-închis şi negru, un aspect important fiind şi irizaţiile pe care le poate prelua câteodată mineralul sau petele, care pot fi de culoare verzi sau albastre.

Proprietăţi

Densitatea mare a calcozinei este cuprinsă între 5,5 şi 5,8, şi se datorează conţinutului de cupru, însă duritatea sa scade din cauza aceluiaşi metal; ea variază între 2 1/2 şi 3 pe scara Mohs.
Calcozina este asociată în filoanele hidrotermale cu alte minerale de cupru, precum: malachitul, azuritul, covellina, cupritul şi bornitul.
Mineralul este important datorită conţinutului de cupru şi a proprietăţii sale că poate fi extras din minereu cu uşurinţă, dar şi pentru faptul că este abundent.

Utilizări - cuprul, metalul minune din calcozină

După ce este extras din minereuri (de asemenea, şi calcozina intră în discuţie), cuprul este unul dintre cele mai ductile (poate fi tras extrem de uşor în fire) şi maleabile metale (poate fi tras în foi subţiri). Este un metal care conduce curentul electric extrem de bine, deci este folosit pe scară largă pentru fabricarea firelor şi cablurilor electrice. De asemenea, este folosit şi la fabricarea ţevilor, nu numai pentru că poate conduce uşor căldura, dar poate fi modelat sau îndoit uşor.
O altă utilizare pe scară largă a cuprului sunt aliajele pe care le constituie, printre care se numără alama, cositorul şi bronzul.

Testare

Caclozina se dizolvă în acidul azotic, lăsând în urmă reziduu de sulf (nemetal). La testul în flacăra deschisă, calcozina se topeşte cu uşurinţă şi emană vapori ai dioxidului de sulf. Flacăra se colorează în verde datorită cuprului metalic din mineral.

Caracteristici

Calcozina este o sulfură de cupru, deci aparţine clasei sulfurilor. Cristalele sale sunt monoclinice, cu habitus prismatic, psudohexagonal. Este relativ moale şi densitate ridicată. Cristalele sale sunt rare în natură, mineralul fiind găsit sub formă de agregate minerale granulare sau de eşantioane masive. Spărtura sa este concoidală.

Origini şi răspândire

Calcozina se găseşte în filoane hidrotermale sau în zăcăminte asociate skarnelor. Mineralele asociate calcozinei sunt cele cu conţinut principal de cupru, ca malachitulazuritulcovellinacupritul, calcopirită şi bornitul.
Printre cele mai importante zone de răspândire ale calcozinei se numără: Camborne, Redruth, St. Ives şi St. Just (Cornwall, Anglia), Tsumeb (Namibia), Kongsberg (Norvegia), Arizona, Connecticut, Montana şi Nevada (Statele Unite ale Americii); 
În România se găseşte în zona Sasca Montană.

Cristale de calcozină


Fişă de caracterizare
Calcozină
Clasă Sulfuri
Sistem de cristalizare Monoclinic, pseudohexagonal
Habitus Prismatic
Formulă chimică Cu2S (sulfură-de-cupru)
Duritate 1/ -> 3
Densitate 5,5 - 5,8
Clivaj Slab
Spărtură Concoidală
Culoare Gri-închis, negru
Urmă Gri-închisă
Luciu Metalic
Luminescenţă Inexistentă

(*) Pentru informaţii specializate şi profesionale despre acest mineral, vizitaţi pagina sa pe mindat.org.

marți, 9 aprilie 2013

Colecţia personală de minerale I

Încep seria de postări Colecţia personală prin a vă arăta cele mai frumoase minerale de metale (şi nu numai) pe care le am în colecţie. Nu o să mă pierd cu vorbitul, aşa că puteţi mai bine să priviţi:

Blendă, cuarţ şi pirită

Cuarţ, covellină şi pirită

Blendă, sfalerit, pirită şi calcit

Sulfosărurile din colecţie

Cuarţ cu pirită

Calcopirită

Sfalerit, calcit, cuarţ şi pirită
Câţiva carbonaţi

Smarald
Crisocola 
Cobaltocalcitul (carbonat de cobalt)

Ceruzitul (carbonat de plumb)

Aragonitul (carbonat de calciu)

Barita

Celestina

Halitul

Gipsul
Fluorina

luni, 8 aprilie 2013

Mineralele colorate în alb sau incolore

Nu totdeauna un mineral este alb din cauza raportului său de metale, iar grupa mineralelor albe sau incolore numără printre cele mai multe minerale. De exemplu, calcitul, sau talcul, sunt unele dintre cele mai comune minerale. Un altul este boraxul (dar şi colemanitul, care conţine mult bor).

Bineînţeles că majoritatea cristalelor sunt incolore, însă sunt unele care nu pot alte culori.

O mare importanţă pe care o aduc mineralele albe este aportul mare al acestora în roci. Calcitul este mineralul primar din marmura metamorfică, alcătuind mari depozite de rocile calcaroase. Nu este totdeauna alb sau incolor, însă culoarea sa generală este aceasta.

Un alt mineral alb, dar şi incolor, este albitul, un feldspat plagioclaz de sodiu şi aluminiu; intră în alcătuirea granitelor şi pegmatitelor. 

Din grupa zeoliţilor (unde întâlnim multe minerale albe sau incolore), cele mai reprezentative sunt natrolitul, mezolitul, apofilitul şi scolecitul

Merită menţionat şi cuarţul cu unele impurităţi care îi conferă culoare albă. Acesta este denumit şi cuarţ lăptos

Alt mineral care este în genera alb sau incolor aparţine grupului filosilicaţilor, şi se numeşte muscovit. Putem considera şi mica având o astfel de proprietate, însă ea îşi poate schimba mai uşor culoarea din cauza impurităţilor.

Galerie

Calcit
Boraxul

Natrolitul

Apofilitul

joi, 4 aprilie 2013

Mineralele colorate în albastru

După cum ştiţi, mineralele pot avea toate culorile. Am început seria de postări "Mineralele colorate" ca să pot face o diferenţiere din punctul de vedere al coloristicii unor minerale;
Turcoaza

Am ales albastrul, de altfel culoarea mea preferată, ca prima postare din serie; să vedem acum câteva caracteristici ale acestei culori minunate: albastrul este calmant, reprezintă împreună cu verdele NATURA, este culoarea cerului şi în unele culturi reprezintă o culoare ce ţine departe spiritele.

Din punct de vedere geologic şi chimic, majoritatea mineralelor colorate în albastru conţin metale (sunt săruri ale acestora) ca: cuprul, nichelul (cu uşoare nuanţe de verde) şi  altele asemănătoare.

Din punctul meu de vedere, cele mai frumoase minerale colorate în albastre sunt azuritul, crisocola, distenul (sau kyanitul) şi apatitul.

Iată alte exemple (click pe minerale pentru date suplimentare şi poze)

Amazonitul
Crisocola



Iată câteva exemple de minerale de regulă incolore, dar care în prezenţa impurităţilor au nuanţe de albastru: barita, berilul, cuarţul (varietatea de cuarţ albastru), brucitul, calcitul, corindonul, fluoritul, jadeitul, sillimanitul, spinelul, topazul, turmalina şi zirconul.


Galerie


Azuritul














Kyanitul (distenul)