Spodumen

LiAlSi₂O₆ - silicat de aluminiu şi litiu

Spodumen din Minas Gerais

• Germană: Spodumen
• Engleză: Spodumene
• Spaniolă: Espodumena
• Franceză: Spodumene
• Olandeză: Spodumeen

Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.

De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 

După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 ¹/₂ şi 7 ¹/₂.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.

Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 

În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic, striat
Formulă chimică	LiAlSi2O6
Duritate	6 1/2  -> 7 1/2
Densitate	3,00 ->3,02
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, verde, gri, roz, alb, violet (liliachiu)
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Dumortierit

Al7(BO3)(SiO4)3O3-Borosilicat de aluminiu

Dumortieritul este un mineral rar, găsindu-i-se cristale la fel de arar. Culoarea sa este, de regulă, albastră, deşi poate avea şi nuanţe ca violet, roz, sau brun spre roşiatic. Etimologia provine de la descoperitorul mineralului, anume Eugene Dumortier, un paleontolog francez, în 1881.
De obicei, mineralul nu se găseşte sub forma cristalină, ci, mai degrabă ca mase fibroase, granulare sau columnare.
Ca multe minerale rare şi cu aspect plăcut, dumortieritul este adesea tăiat în caboşon.

DURITATE MARE
Dumortieritul are o duritate destul de mare, aproximativ cu jumătate de punct mai mult decât cuarţul, deci, acesta poate zgâria cu greutate un cristal de cuarţ. Densitatea este 3,41.
Aspectul dumortieritului este asemănător cu cel al distenului, un alt silicat de aluminiu. Totuşi, ele pot fi diferenţiate printr-un test de duritate (distenul prezintă o proprietate specială numită ,,anzitropism").

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Rezistenţa la căldură mare şi infuzibilitatea fac dumortieritul un mineral perfect pentru căptuşirea cuptoarelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
(din rev. Comorile Pământului):
,,Dumortieritul se formează mai ales în roci metamorfice cu conţinut de aluminiu, printre care gneissele şi şisturile, precum şi unele pegmatite.
Dumortieritul se găseşte în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, India, Italia, Madagascar, Norvegia, Polonia, Rusia, Sri Lanka şi Surinam. În SUA, se întâlneşte în Arizona , California (sursă de material ceramic), Colorado şi Nevada."

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DUMORTIERIT

• Clasă: silicaţi, borosilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al7(BO3)(SiO4)3O3
• Duritate: 7-7 şi jumătate
• Densitate: 3,41
• Clivaj: bun
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, brun-roşiatică, violet, roz
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre tern
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Lepidolit

K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2-silicat de aluminiu, litiu, potasiu flor şi urme de rubidiu.

Lepidolitul-numit şi mică de litiu datorită conţinutului său de litiu, un element rar- este un filosilicat de culoare roz, galbenă, gri, mov sau albă.
Lepidolitul este unul dintre puţinele minerale cu urme de rubidiu în compoziţia sa, deci este folosit la datarea radioactivă.

Ca la majoritatea mineralelor, numele său provine din limba greacă, unde ,,lepis" înseamnă ,,solz", şi face referire la aspectul lepidolitului, prea cunoscut la toate micele.

UTILIZAREA LITIULUI
Litiul este un element metalic rar, fiind cel de-al treilea element din Sistemul Periodic.
După ce este extras din lepidolit (lepidolitul este o sursă foarte importantă a acestui element, ceea ce îl clasifică în grupa ,,mineralelor industriale"), litiul foloseşte la fabricarea bateriilor, a sticlei, a diferitelor aliaje, dar şi a obiectele ceramice.



VALOARE CA BIJUTERIE
Deoarece este un mineral şi cu un deosib aspect, lepidoliul este uneori şlefuit în forme decorative, cu toate că duritatea sa este prea scăzută pentru a putea fi folosit la bijuterii.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Lepidolitul conţine litiu, după cum ştim deja, deci, va colora o flacără în culoarea roşie.
O proprietate interesantă a lepidolitului este insolubilitatea în acizi, ceea ce poate ajuta la curăţarea sa de alte impurităţi minerale.

MINERALE ASOCIATE
Mineralele cu care se asociază lepidolitul sunt ambligonitul, spodumenul şi varietăţile din grupa turmalinei, sau pe lângă filoane de staniu.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Lepidolitul provine din rocile magmatice de adâncime, fiind întâlnit des în rocile acide, precum granite şi pegmatite.
Surse mari de exploatare a lepidolitului, în lume, sunt: Manitoba (Canada), Rozna (Cehia), Livorto (Italia), Uto (Suedia) şi în ţări ca Japonia, Madagascar, Mozambic şi SUA (în acest caz, la Pala- California, Brown Derby- Colorado, Connecticut, Maine şi New Mexico.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
LEPIDOLIT

• Clasă: silicaţi, filosilicaţi, mice
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2 cu urme de rubidiu
• Duritate: 2 jumătate-3
• Densitate: 2,8-3,3
• Clivaj: perfect
• Spărtură:neregulată
• Culoare: incolor, alb, gri, galben, roz, purpuriu
• Urmă: incoloră
• Luciu: perlat
• Luminescenţă: inexistentă

[în imagini (poze din colecţia proprie): în cea de sus este lepidolit purpuriu, iar în cea de jos acelaşi lepidolit cu alt eşantion de culoare galbenă]

Prehnit

Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH) -silicat hidroxil de calciu şi aluminiu

Prehnitul este un silicat răspândit ce conţine gruparea hidroxil-OH.
În 1788, colonelul H. Von Prehn a adus eşantioane de acest mineral de la Capul Bunei Speranţe, din Africa de Sud. Denumirea i-a fost dată mineralului tocmai după acest colonel.
Prima dată, când a fost văzut, lumea credea că prehnitul este un tip de cuarţ. Abia apoi a fost identificat ca mineral nou. În trecut, scopul acestui mineral era de a imita jadul, şi era folosit în scop ornamental.

HABITUSUL ESTE...VARIAT!
Habitusul cristalelor de prehnit pot varia în foarte multe forme; pot fi tabulare, lamelare, prismatice, piramidale alungite, sau se găseşte adesea sub forma unor agregate microcristaline, sub formă de butoi. Formele de agregare pot şi ele varia: de la stalactitice, reniforme sau botrioidale, până la granulare.

CONFUNDARE
Prehnitul este adesea confundat cu alte minerale, datorită culorii şi varietăţii prea mari de forme. Printre aceste minerale se numără smithsonitul şi hemimorfitul (confundate între ele din cauza aspectului) şi girolitul.
Dar, cu toate acestea, exsită o metodă de a testare: prehnitul este cel mai dur.

TESTE
Prehnitul este casant şi se dizolvă încet în acid clorhidric HCl.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Prehnitul se formează în lave bazaltice răcite, pegmatite, marmure şi gnaise. Se mai formează în filoane hidrotermale. În acestea, el poate fi asociat cu calcitul, pectolitul şi zeoliţii.
Zonele de răspândire sunt: Australia, Canada, China, Cehia, Franţa, Germania, Noua Zeelandă, Pakistan, Rusia, Scoţia, Africa de Sud, California, Colorado, Connecticut, Michigan şi Virginia.

În România, prehnitul se întâlneşte în Munţii Ţibleş şi Munţii Făgăraş.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PREHNITUL

• Clasa: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Habitus: tabular, lamelar, prismatic, piramidal alungit, stalactitic, reniform, botrioidal, granular
• Formulă chimică: Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH)
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 2,9-2,95
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: verde, gri, albă, galbenă sau incoloră
• Urmă: incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Disten

silicatul de aluminiu-Al2SiO5

Distenul, denumit şi kyanit, se găseşte adesea sub formă de cristale lungi şi, duritatea acestuia variază între 4 şi 7 jumate şi depinde de direcţia cristalelor.
De obicei culoarea sa este albastră, dar poate avea şi accente cenuşii, albe, verzui, sau negricioase. În greacă, kyanos înseamnă albastru, deci de acolo provine şi numele mineralului.

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Adeseori, distenul nu are calitate gemologică, deci nu poate fi şlefuit sau făcut piatră preţioasă. Însă, datorită proprietăţii că este foarte rezistent la căldură, este folosit ca materie primă la fabricarea bujiilor şi a altor materiale refractare.
POLIMORFI
Distenul are doi polimorfi: sillimanitul şi andaluzitul. Aceste trei minerale au aceeaşi formulă chimică, dar au densitatea şi sistemul de cristalizare diferit. Atunci, ele se formează şi în medii diferite. De exemplu, andaluzitul se formează la presiunea cea mai scăzută, iar distenul se formează la presiunea cea mai înaltă.
DURITATEA POATE VARIA DE LA 4 PÂNĂ LA 7 JUMĂTATE!
O proprietate foarte interesantă a distenului, menţionată mai sus, este aceea că duritatea sa este variabilă! Această proprietate este în funcţie de direcţia în care este testat sau zgâriat; de-a lungul planelor de clivaj, distenul are duritatea între 4 şi 5, iar peste planele de clivaj, între 6 şi 7 jumătate.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Formarea distenului are loc în rocile modificate la căldură şi presiune, adică în unele roci metamorfice, şi uneori, în roci magmatice. Se găseşte în şisturi, gnaise şi pegmatite granitice.
Se găseşte abundent la: Tirol şi Carintia (Austria), Minas Gerais (Brazilia), Morbihan (Franţa), Bolzano şi Como (Italia), munţii Ural (Rusia), Kenya, Zair, India, Australia, Canada, Islanda, Scoţia,şi din SUA: Connecticut, Massachusetts, Nex York, Carolina de Nord şi Virginia.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
În România, distenul este relativ răspândit:se găseşte înaluviunile Dunării în sectorul Dobrogean, în Munţii Făgăraş, în Muţtii Lotrului, în Muntii Gilău şi în Munţii Sebeşului.

FIŞĂ DE CARACTERIZAREDISTEN

• Casă: silicaţi
• Habitus: lamele plate şi forme masive granulare
• Sistem de cristalizare: triclinic
• Formulă chimică: Al2SiO5
• Duritate: 4-7 jumătate
• Densitate: 3,53-3,67
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, gri, albă, verzuie, negricioasă
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă

Corindon

Corindonul este a doua cea mai dură substanţă de pe Pământ, clasându-se cu ,,nota" 9 pe scara ilustrului Mohs. Doar diamantul este mai dur. Datorită acestui fapt, are o gamă foarte largă de utilizări industriale.
UTILIZĂRI INDUSTRIALE
În industrie, corindonul este folosit fie sub formă de fragmente obţinute prin spargerea bucăţilor masive, fie în forma lui nepurificată(numită şmirghel). Şmirghelul este o rocă neagră, dură, compusă dintr-un amestec de corindon, hematită şi magnetit. Acesta este folosit pentru frecare şi lustuire, precum şi ca agent de şlefuire.
Corindonul este utilizat la scară largă, chiar dacă astăzi există alternative artificiale mai ieftine, precum carborundum-ul.
Corindonul mai poi poate fi folosit la fabricare lagărelor sau a altor instrumente de precizie.
CULORI
Poate avea foarte multe culori, ca roşu, albastru, galben, roz, etc. Diferitele culori ale corindonului se datorează altor elemente aflate în interiorul compoziţiei mineralului. Prezenţa cromului în corindon determină rubinul, iar cea a titanului culoarea albastră, adică safirul.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
În România, corindonul se găseşte la: Dognecea, Pietroasa, Poeni, Sasar, Borsa şi Căprioara.

Fişă de carcterizareCORINDON

• Clasă: oxizi
• Habitus: formă de butoaie sau fusuri, granule sau mase
• Sistem de cristalizare: hexagonal
• Formulă chimică: Al2O3
• Duritate: 9
• Densitate: 4- 4, 1
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: o gama foarte mare de culori
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre adamantin
• Luminescenţă: roz, roşu sau portocaliu

SODALITUL

În poză sodalit din colectia proprie...
Sodalitul este un mineral ce aparţine sistemului de cristalizare cubic, însă, aceste cristale sunt foarte rare. În consecinţă, cristalele se găsesc doar în agregate de cristale foarte mici sau de granule, ori eşantioane cu forme neregulate.
Sodalitul prezintă o culoare albastră în cele mai multe cazuri, dar poate fi şi verde, galben, gri sau incolor. Denumirea face referire la faptul că mineralul conţine sodiu.
Din aceaşi grupă a sodalitului mai sunt mineralele: lazulitul (lapis lazuli), hauynul şi noseanul. Ei sunt, printre toate, nişte feldspatoizi şi cristalizează cubic.

ASEMĂNĂTORI...
Dintre toate mineralele din aceeaşi grupă cu sodalitul, cel mai mult se aseamănă între ei: lazulitul, hauynul şi sodalitul. Cu toate acestea, există metode pentru a le deosebi: lazulitul conţine incluziuni arămii de pirită, ce conferă un aspect caracteristic. Sodalitul este un mineral sfărâmicios care nu prezintă un clivaj bun.

NESTEMATĂ???
Sodalitul este folosit, oarecum, ca piatră ornamentală, iar eşantioanele de calitate gemologică sunt foarte rare. Cele mai mari sunt tăiate în mărgele şi caboşon.

RECOMANDĂRI
Dacă sodalitul este scufundat în acid clorhidric, el se transformă într-o gelatină, deci suferă un proces de gelatinizare. Se mai poate deosebi de lazulit prin faptul că, lazulitul, în unele contexte geologice, este asociat cu pirita.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Sodalitul este abundent în masivul alcalin de la Ditrău, din Carpaţii Orientali.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SODALIT

• Clasă: silicaţi (tectosilicaţi)
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Na8Al6Si6O24
• Duritate: 5 jumătate-6
• Densitate: 2,14-2,40
• Clivaj: slab
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: albastră, incoloră, albă, gri, gălbuie, roşiatică, verzuie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre gras
• Luminescenţă: roşie-portocalie
  

Rubinul

Rubinul este o piatră foarte frumoasă, dar în acelaşi timp o piatră preţioasă preţuită de mii de ani. În afară de aceste avantaje, rubinul mai este şi unul dintre cele mai dure materiale de pe Pământ şi este folosit în industrie pentru fabricarea ceasurilor şi instrumentelor de precizie, a lasărelor- prezenţa sa fiind dată de un fascicul de lumină roşie puternică.
Rubinul şi safirul sunt varietăţi colorate ale mineralului corindon.
Culoarea roşie specifică rubinului provine de la prezenţa cromului în compoziţia cristalului.

RUBINELE CELEBRE ALE LUMII
Un rubin celebru din Myanmar, aflat la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, cântăreşte 167 de carate. Cunoscut ca Rubinul lui Edward, a fost donat muzeului de către scriitorul şi criticul de artă John Ruskin (1819-1900) în 1887.
Un alt rubin impresionant, cântărind 140 de carate, este rubinul Rooser Reeves, care poate fi admirat la Institutul Smithsonian din Washington DC, SUA.

CRACATERISTICI
Rubinul aparţine clasei oxizilor, cu formula chimică Al3O3. Duritatea, foarte mare, este 9, iar densitatea este între 4,0 şi 4,1.Clivajul este inexistent, spărtura este concoidală spre neregulată, iar culoarea specifică este roşie. Spre deosebire de culoare, urma lăsată de rubin este albă, luciul este sticlos spre diamantin, iar lumineşcenţa este adesea roşie.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Rubinele se găsesc de obicei în roci magmatice (lavă sau magmă topită, răcită şi solidificată) şi metamorfice (roci transformate de căldură şi presiune la mare adâncime).
De obicei, rubinul este adunat din depozite aluvionare, unde a fost depusă de mult în urma eroziunii apei.
Printre ţările care produc cel mai mult rubin se află în Asia de Sud-Est. În Myanmar, cele mai frumoase rubine se găsesc tocmai în valea râului Irawaddy, la nord de capitala statului. Un alt mare producător, Sry Lanka, îşi are centrul de exploatare la Ratnapura, Oraşul nestematelor. Altele se găsesc în Tailanda şi Cambodgia, dar şi în râurile din nordul Tanzaniei şi în Kenya. Cantităţi mici de rubine se mai găsesc şi în Afghanistan, Pakistan, China, Montana (SUA) şi Norvegia.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
RUBIN

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: Al3O3
• Duritate: 9
• Densitate: 4,0-4,1
• Clivaj: absent
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: roşie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre adamantin
• Luminescenţă: roşie (adesea)