Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Opal

SiO2·nH2O-bioxid de siliciu hidratat

Opalul este un cuarţ cu molecule de apă în compoziţia sa. Un lucru spectaculos la acest mineral este faptul că culoarea sa se schimbă, ţinut în palmă, sau lângă corp, datorită căldurii acestuia.

Totodată, opalul este o piatră semipreţioasă fără sistem de cristalizare, adică este amorf. În industrie, acesta este folosit ca material abraziv sau la fabricarea ceramicii.

PARTEA PREŢIOASĂ A OPALULUI
Opalul poate fi însă şi preţios. Acesta poate avea multe culori, şi tocmai de aceea, sclipirile sale sunt foarte frumoase. Piatra este mai valoroasă, cu cât aceste sclipiri sunt mi diverse;
Dar, în ciuda acestor fapte, pot exista şi opale comune, care nu sunt nici preţioase, dar sunt opace, şi nu prezintă nicio sclipire.
Aceste sclipiri, numire focuri, sunt determinate de bucăţelele de silice pe care le conţine opalul.
După cum am zis mai sus, opalul îşi poate schimba culoarea, stând la căldura unui corp.

VARIETĂŢI
Opalul de foc, este o varietate superbă de opal, a cărui sclipire este asemănătoare cu un foc, hidrofanul este o varietate care, pusă în apă, devine transparentă, hialitul, ce conţine bule de aer sau de apă, opalul de lemn, o varietate a lemnului transformat în opal prin opalizare, şi varietăţi de cuarţ formate la temperaturi foarte mari, ca tridimitul sau cristobalitul.

TĂIETURI
Ca la majoritatea pietrelor, este folosită o tăietură sub formă de dom, numit caboşon (cabochon).

TESTE
Opalul este uşor de deosebit de alţi silicaţi şi oxizi, deoarece are foarte multe proprietăţi distincte de acestea;
Opalul sclipeşte mult mai frumos decât cuarţul sau calcedonia, şi este mai puţin dur şi mai dens decât acestea.
Mai ales, acesta nu se găseşte niciodată cristalizat, spre deosebire de cuarţ, iar lipsa dungilor îl deosebeşte de agat.
În lumină UV, opalul prezintă o luminescenţă galebnă sau verde, spre deosebire de alţi silicaţi. Totodată, este insolubil în acizi, şi se descompune la cald.
În plus, acesta devine cuarţ sau calcedonie, când pierde apa de cristalizare.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Opalul se găseşte în principal în multe contexte, dar se formează între roci sedimentare, la temperaturi joase, în apropierea de izvoare termale.
Opalele preţioase se găsesc în statele americane Idaho, Nevada şi Oregon. Opalele de foc provin din Mexic, iar opalul negru din New South Wales, Australia. Geyseritul, o altă varietate, se găseşte în Islanda şi în Parcul Naţional Yellowstone, din Wyoming, SUA.
Lemnul opalizat se găseşte în Parcul Naţional Pădurea Pietrificată din Arizona, SUA.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
OPAL

• Clasă: oxizi
• Habitus: reniform, botroidal, stalactitic, globular şi coraloid
• Sistem de cristalizare: amorf
• Formulă chimică: SiO2·nH2O
• Duritate: între 5 jumătate şi 6 jumătate
• Densitate: 2,0-2,25
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concoidală
• Culoare: incoloră, albă, galbenă, cenuşie, roşie, verde, albastră, brună sau neagră
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos-perlat sau răşinos
• Luminescenţă: galbenă sau verde

Agat

SiO2-bioxid de siliciu

Agatul este destul de neatrăgător în stare pură, naturală, neprelucrată de mâna omului. Dar, după o şlefuire sau o tăiere a acestuia, agatul arată foarte bine. Agatul este compus din straturi de culori diferite, de la alb sau galben şi chiar până la negru.
Datorită coloritului său bogat este şi o piatră semipreţioasă, şi prezintă interes nu numai pentru colecţionari, dar şi pentru bijutieri. Principala deosebire între agat şi calcedonie este faptul că agatul conţine alternanţe de culori, iar calcedonia este omogenă.

VARIETĂŢI
Cu toate acestea, agatul este o varietate de calcedonie. Şi calcedonia este o varietate de cuarţ compact. Dar, după cum am spus, agatul se distinge de cuarţul compact prin faptul că conţine benzi colorate concentrice.
Printre importantele tipuri de agat notăm:

1. Moss agatul: numit şi agatul muşchi, sau piatră moha, este de culoare albă sau transparent, dar ce conţine incluziuni de culori închise. Incluziunile sunt cauzate de apariţia oxizilor de fier sau de mangan.
2. Onixul: formă de agat negru cu dungi drepte sau paralele. Este folosit la camee sau broşe, întrucât şi pentru produse decorative; altă varietate de acest gen este sardonixul, sau carneolul.
3. Agatul crenelat: conţine benzi ce pot semăna cu un castel văzut din aer.
4. Lemnul agatizat: ca şi lemnul opalizat, acesta este un lemn înlocuit în mii de ani de agat.

UTILIZĂRI
Agatul este folosit la bijuterii, la broşee, la camee, la mărgele, dar apare şi în colecţiile de mineralogie. Pentru a i se mări frumuseţea, şi ţinând cont de faptul că agatul este poros, agatele sunt băgate în vopsea, adesea.
Ca utilizare industrială, agatul foloseşte ca material abraziv, pentru a tăia sau zgâria diferite lucruri, mai slabe în duritate ca el. Agatele mai folosesc ca material de şlefuire, pentru a creea mojare şi pistile.

FORMARE ŞI ORIGINI
Agatul se găseşte în geode formate în mase bazaltice. După multă vreme, bazaltul este erodat iar agatul, fiind mai dur, rămâne întreg. De aceea, astăzi putem găsi agate în râuri.

RĂSPÂNDIRE
Cele mai multe agate se găsesc în Brazilia şi Uruguay, China, Egipt, Alpii Italieni, Madagascar şi Mexic. În India se găseşte moss agat, în regiunea Hindustan, iar lemnul agatizat se găseşte în Pădurile Pietrificate din Arizona, SUA.
În România, agatul apare în Munţii Metaliferi sau Carpaţii Orientali şi mai rar în depozite aluvionare fluviale.



FIŞĂ DE CARACTERIZARE
AGATUL

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: SiO2
• Duritate: 7
• Densitate: 2,58-2,65
• Spărtură: concoidală
• Culoare: poate apărea în toate culorile
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre gras
• Luminescenţă: inexistentă

GALERIE DE IMAGINI

Prehnit

Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH) -silicat hidroxil de calciu şi aluminiu

Prehnitul este un silicat răspândit ce conţine gruparea hidroxil-OH.
În 1788, colonelul H. Von Prehn a adus eşantioane de acest mineral de la Capul Bunei Speranţe, din Africa de Sud. Denumirea i-a fost dată mineralului tocmai după acest colonel.
Prima dată, când a fost văzut, lumea credea că prehnitul este un tip de cuarţ. Abia apoi a fost identificat ca mineral nou. În trecut, scopul acestui mineral era de a imita jadul, şi era folosit în scop ornamental.

HABITUSUL ESTE...VARIAT!
Habitusul cristalelor de prehnit pot varia în foarte multe forme; pot fi tabulare, lamelare, prismatice, piramidale alungite, sau se găseşte adesea sub forma unor agregate microcristaline, sub formă de butoi. Formele de agregare pot şi ele varia: de la stalactitice, reniforme sau botrioidale, până la granulare.

CONFUNDARE
Prehnitul este adesea confundat cu alte minerale, datorită culorii şi varietăţii prea mari de forme. Printre aceste minerale se numără smithsonitul şi hemimorfitul (confundate între ele din cauza aspectului) şi girolitul.
Dar, cu toate acestea, exsită o metodă de a testare: prehnitul este cel mai dur.

TESTE
Prehnitul este casant şi se dizolvă încet în acid clorhidric HCl.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Prehnitul se formează în lave bazaltice răcite, pegmatite, marmure şi gnaise. Se mai formează în filoane hidrotermale. În acestea, el poate fi asociat cu calcitul, pectolitul şi zeoliţii.
Zonele de răspândire sunt: Australia, Canada, China, Cehia, Franţa, Germania, Noua Zeelandă, Pakistan, Rusia, Scoţia, Africa de Sud, California, Colorado, Connecticut, Michigan şi Virginia.

În România, prehnitul se întâlneşte în Munţii Ţibleş şi Munţii Făgăraş.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PREHNITUL

• Clasa: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Habitus: tabular, lamelar, prismatic, piramidal alungit, stalactitic, reniform, botrioidal, granular
• Formulă chimică: Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH)
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 2,9-2,95
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: verde, gri, albă, galbenă sau incoloră
• Urmă: incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Corindon

Corindonul este a doua cea mai dură substanţă de pe Pământ, clasându-se cu ,,nota" 9 pe scara ilustrului Mohs. Doar diamantul este mai dur. Datorită acestui fapt, are o gamă foarte largă de utilizări industriale.
UTILIZĂRI INDUSTRIALE
În industrie, corindonul este folosit fie sub formă de fragmente obţinute prin spargerea bucăţilor masive, fie în forma lui nepurificată(numită şmirghel). Şmirghelul este o rocă neagră, dură, compusă dintr-un amestec de corindon, hematită şi magnetit. Acesta este folosit pentru frecare şi lustuire, precum şi ca agent de şlefuire.
Corindonul este utilizat la scară largă, chiar dacă astăzi există alternative artificiale mai ieftine, precum carborundum-ul.
Corindonul mai poi poate fi folosit la fabricare lagărelor sau a altor instrumente de precizie.
CULORI
Poate avea foarte multe culori, ca roşu, albastru, galben, roz, etc. Diferitele culori ale corindonului se datorează altor elemente aflate în interiorul compoziţiei mineralului. Prezenţa cromului în corindon determină rubinul, iar cea a titanului culoarea albastră, adică safirul.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
În România, corindonul se găseşte la: Dognecea, Pietroasa, Poeni, Sasar, Borsa şi Căprioara.

Fişă de carcterizareCORINDON

• Clasă: oxizi
• Habitus: formă de butoaie sau fusuri, granule sau mase
• Sistem de cristalizare: hexagonal
• Formulă chimică: Al2O3
• Duritate: 9
• Densitate: 4- 4, 1
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: o gama foarte mare de culori
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre adamantin
• Luminescenţă: roz, roşu sau portocaliu

Casiterit

Casiteritul este un mineral-metal moale şi lucios şi foarte maleabil; poate fi tras în fire sau poate fi rulat.

UTILIZĂRI
Printre multiplele sale utilizări se numără protejarea fierului, a cuprului, oţelului şi a altor minerale împotriva coroziunii. Aceste efect se realizează acoperirea metalului cu staniu, în procesul numit placare electrică.
Tot staniul şi compuşii săi sunt folosiţi pentru fixarea culorii în procesul de vopsire, dar şi pentru prepararea sticlei float (un tip de sticlă folosit pentru geamuri).Printr-un procedeu realizat de Alastair Pilkington în anii 1950, sticla topită este lăsată să plutească într-o baie de staniu topit. Când sticla se topeşte, ea formează un strat perfect plat.

Cuvântul casiterit provine din grecescul kassiteros, care înseamnă cositor, cositorul fiind un aliaj cu staniu. Totuşi, termenul de casiterit a intrat în uz abia în anul 1832, când a fost introdus de omul de ştiinţă francez F. S. Beudant. Piatra de cositor, cum i se mai spunea, a fost folosită încă din Epoca de Bronz, acum 5000 de ani.
Grecii avea o sursă foarte importantă de staniu, pe care au numit-o Insula Casiterit. Astăzi nu se ştie unde se află această insulă, dar s-ar părea că este vorba de Marea Britanie sau Irlanda, întrucât se găseşte destul casiterit în Cornwall.

RĂSPÂNDIRE
În trecut, Marea Britanie a fost foarte bogată în zăcăminte de casiterit. Dar se găseşte şi în multe alte ţări europene, în Malaezia, Mexic, Namibia şi Portugalia. Mineralele asociate sunt arsenopirita, calcopirita şi bismutina.

Fişă de caracterizare
CASITERITUL

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: tetragonal
• Formulă chimică: SnO2
• Duritate: 6-7
• Densitate: 7, 0
• Clivaj: nedefinit
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: brun spre negru
• Urmă: albă, gri sau brună
• Luciu: adamantin
• Fluorescenţă: inexistentă

Demantoidul

Demantoidul este un mineral extraordinar din familia granaţilor, având culoarea verde lucioasă, cu nuanţe între uşor gălbui şi verde de smarald. Datorită valorii sale ridicate şi a rarităţii, el este foarte apreciat de colecţionari şi bijutieri şi se confecţionează din acesta bijuterii. El se găseşte în muntele Ural, fiind supranumit ,,Smaraldul Uralilor".
Ele nu sunt destul de dure pentru a fi folosite în industrie, şi nu sunt incluse în ,,grupa" pietrelor preţioase, care, cu duritatea lor mare, pot rezista mai bine ca bijuterii.
Culoarea verde specifică se datorează urmelor de crom pe care mineralul le conţine.

RAR CA DIAMANTUL...DAR DUR CA ŞI CUARŢUL
Demantoidul este un mineral foarte rar şi foarte apreciat de colecţionari, dar nu la fel ca şi diamantele, smaraldele, ca şi rubinele, etc. Motivul este duritatea ceva mai scăzută a acestuia, ce îi scade din valoare, în timp ce celelalte nestemate au duritatea 9 sau 10.

CELEBRE...
În general, cele mai mari au în jur de 1 carat, dar a fost găsit un demantoid care are 10,4 carate, ce este expus acum în Washington DC.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Demantoidul este un mineral descoperit în a doua jumătatea a secolului XIX, în vestul Muntelui Ural. Alte zăcăminte se află în Italia, Elveţia, Kenya şi Zair. Se găsesc cu precădere în roci metamorfice, sau în nisipuri ce pot conţine urme de aur. Mineralele asociate sunt crisolitul şi tremolitul.

CARACTERISTICI
Demantoidul face parte din grupa silicaţilor, având formula chimică Ca3Fe2(Sio4)3. Sistemul de cristalizare este cubic, şi are duritatea între 61/2 şi 7, iar densitatea 3,86. Clivajul şi luminescenţa sunt inexistente, iar culoarea este verde, ce lasă o urmă albă. Luciul este sub damantin-lucios.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DEMANTOID

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Ca3Fe2(Sio4)3
• Duritate: 6 jumătate-7
• Densitate: 3,86
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concidală
• Culoare: verde-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sub adamantin sau sticlos
• Luminescenţă: absentă
  

Diamantul

C - carbon elementar

Diamantul este cea mai dură substanţă găsită în natură, respectiv cel mai dur mineral din natură. Este cea mai valoroasă piatră preţioasă, fiind folosită în industrie pentru tăiere şi şlefuire, datorită durităţii sale de 10 pe scara Mohs (cea mai mare valoare posibilă).

Doar eşantioanele naturale de calitate mai scăzută sunt folosite pentru tăiere, iar cele de calitate superioară în bijuterii. Sunt cele mai preţioase nestemate nu numai pentru frumuseţea lor, ci şi pentru răspândirea lor foarte mică.

TĂIETURA. CARATELE

Inel cu diamant

Diamantele sunt evaluate, atât înainte cât şi după tăiere, în funcţie de ,,CEI PATRU C", ce reprezintă calităţile sale: claritatea, culoarea, tăietura (vine din engleză: cut) şi caratele. Caratul este unitatea de măsură principală pentru măsurarea masei unor pietre preţioase. Astăzi, diamantul este standardizat la 0,2 carate.
Dacă diamantul este tăiat corespunzător, el va prezenta ,,focul său", fenomen ce reprezintă dispersia luminii în în interiorul pietrei. Acesta cauzează lumini colorate în interiorul pietrei.
Cele mai importante tăieturi sunt briliantul şi para.

ÎN INDUSTRIE...

Principala utilizare industrială a diamantului este confecţionarea de instrumente de tăiat şi găurit. El este atât de dur, aşa că poate tăia sau găuri orice.
În trecut, a fost folosit la fabricarea pick-up-urilor de calitate. Cuţitele de diamant sunt folosite de chirurgi pentru tăierea de ţesut uman şi pentru probe. De asemenea, frezele stomatologice conţin praf de diamant.
Bineînţeles, există şi diamant artificial, creat de om, care a fost folosit în industrie începând cu anul 1955.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE

Diamantele se găsesc în kimberlite, roci a căror denumire provine de la Kimberley, Africa de Sud, se formeaza că intruziuni în formă de pipă, ce s-au ridicat de la adâncimi de peste 100 de km.
Continentul african este producătorul principal de diamante pe scară mondială.

Principalele zăcăminte: Brazilia, Africa de Sud, Zair, Siberia, Angola, Botswana, Ghana, Guineea, Namibia, Rusia, Sierra Leone, Tanzania şi Venezuela. Recent, au fost găsite în Canada şi Finlanda. În România, se găsesc acele diamante de Maramureş.

Fişă de caracterizare
Diamantul
Clasă	Elemente native
Sistem de cristalizare	Cubic
Habitus	-
Formulă chimică	C
Duritate	10
Densitate	3,31,-> 3,52
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incoloră, dar se mai găseşte cu nuanţe de alb, albastru, maro, verde, gri, portocaliu, roz, roşu, galben sau chiar negru
Urmă	Albă
Luciu	Adamantin, iar cristalele  netăiate au luciu gras
Luminescenţă	Albastră, roz, galbenă sau verde

Scara Mohs a durităţii

Duritatea mineralelor este măsurată pe scara Mohs, numită atfel după mineralogul german care a inventat-o. Ceea ce vroia el să facă era un tabel în care se aranjează zece minerale numerotate de la 1 la 10, astfel încât fiecare mineral să le poată zgâria pe cele de mai jos, adică să aibă o duritate mai mare. Iar această idee de tabel a fost o idee realizată, astfel astăzi geologii şi mineralogii folosesc această scară a durităţii pentru a putea caracteriza fiecare mineral. Cu alte cuvinte, punte spune că fiecare mineral are duritatea lui.

Aceasta este scara Mohs a durităţii:
1.TALC- Foarte uşor de zgâriat cu unghia.
2.GHIPS-Poate fi zgârit cu unghia doar insistent.
3.CALCITUL-Foarte uşor de zgâriat cu un cuţit sau cu o monedă.
4-FLUORINA-Uşor de zgâriat cu cuţitul.
5.APATITUL-Poate fi zgâriată cu cuţitul doar insistent.
6.ORTOZA-Nu poate fi zgârit cu cuţitul, taie sticla.
7.CUARŢUL-Taie sticla foarte uşor.
8.BERILUL SAU TOPAZUL-Taie sticla mai bine ca cuarţul.
9.CORINDONUL-Zgârie sticla foarte bine.
10.DIAMANTUL-Poate zgâria orice. Este folosit la tăierea corindonului şi a topazului.
Aceasta este scara Mohs a durităţii mai detaliată (puteţi da click pe numele fiecărui mineral pentru informaţii suplimentare şi pentru fişele de caracterizare):

Scara de duritate Mohs	Mineral Etalon	Duritate absolută	Imagine	Prelucrare	Alte minerale cu duritate analogică
1	Talc (Mg3Si4O10(OH)2)	1		poate fi zgâriat cu unghia; cel mai moale minerale	Grafitul
2	Gips (CaSO4·2H2O)	3		poate fi zgâriat cu unghia	Galit, Hlorit
3	Calcit (CaCO3)	9		poate fi zgâriat cu o monedă din bronz	Biotit, Aur, Argint
4	Fluorină (CaF2)	21		poate fi zgâriat cu cuțitul, sticla	Dolomit, Sfalerit
5	Apatit (Ca5(PO4)3(OH-,Cl-,F-))	48		poate fi zgâriat cu cuțitul, sticla	Hematit, Lapis lazuli
6	Ortoza/ortoclaza (KAlSi3O8)	72		poate fi zgâriat cu	Opal, Rutil
7	Cuarț (SiO2)	100		poate fi zgâriat cu cu diamantul, zgârie sticla	Granat, Turmalină
8	Topaz (Al2SiO4(OH-,F-)2)	200		se prelucrează cu diamantul, zgârie sticla	Beril, Spinel
9	Corindon (Al2O3)	400		se prelucrează cu diamantul, zgîrie sticla
10	Diamant (C)	1600		Taie orice