Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Nefelin

(Na,K)AlSiO4-alumosilicat de sodiu şi potasiu

Nefelin crescut în jurul unor cristale de hematit

• Germană: Nephelin
• Engleză: Nepheline (idem franceză)
• Spaniolă: Nefelina (idem portugheză)
• Rusă: Heфeлин, Nefelin (poloneză)
• Olandeză: Nefelien

Nefelinul este un mineral răspândit ce aparţine clasei silicaţilor, fiind un feldspatoid. În ciuda răspândirii sale, sunt foarte puţine zăcămintele care sunt suficient de bogate astfel încât extragerea mineralului să fie rentabilă comercial. Denumirea mineralului vine din grecescul nephele, care înseamnă nor (face referire la aspectul pe care îl iau cristalele când mineralele sunt scufundate în acid azotic; vezi secţiunea Teste şi recomandări). Se mai cunoaşte şi denumirea alternativă de nefelit. 

Feldspatoizii

Mineralul face parte din grupa feldspatoizilor, care se aseamănă foarte mult cu feldspaţii. Diferenţa dintre cele două este că feldspatoitzii conţin mai puţin siliciu şi mai mult sodiu şi potasiu.Grupa feldpatoizilor mai conţine şi alte minerale, printre care se numără sodalitul, cancrinitul, leucitul, etc. Mineralele din grupa feldspatoizilor sunt importante din punct de vedere geologic, deoarece sunt folosite pentru definirea şi clasificarea altor roci.

Nefelin cu schorlomit

Rocile alcaline plutonice

O caracteristică interesantă a nefelinului este faptul că reprezintă un mineral caracteristic pentru rocile alcaline plutonice. După cum sugerează şi denumirea lor, acestea sunt roci cu concentraţii foarte mari de metale alcaline (în special sodiu) şi care provin din magma care s-a răcit şi s-a întărit sub suprafaţa terestră. În geologie, sunt relativ întâlnite expresiile sienit cu nefelin, nefelinit şi gnais cu nefelin, acestea indicând faptul că nefelinul este unul dintre mineralele principale care constituie roca respectivă.

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

Una dintre metodele cele mai folosite pentru testarea nefelinului este scufundarea unui eşantion mic în acid azotic. Nefelinul reacţionează, transformându-se într-o gelatină, de unde şi denumirea sa (vezi mai sus). De asemenea, prezenţa sodiului din mineral poate fi pusă în evidenţă prin testul cu flacăra deschisă, metalul colorând flacăra în galben. 

Dacă aveţi un eşantion de nefelin în colecţie, luaţi în calcul necesitatea curăţării acestuia cu apă distilată. Altfel, cristalele sale delicate pot fi deteriorate.

Caracteristici

Nefelinul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Din punct de vedere chimic, este un alumosilicat de sodiu şi potasiu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare hexagonal, şi adesea au şase feţe şi sunt prismatice. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral.

Origini şi răspândire

Nefelinul se formează în cadrul rocilor magmatice alcaline, sărace în silice, fiind foarte răspândit în pegmatite şi sienite (sienite cu nefelin), dar şi în gnais-uri şi şisturi. 

Fiind un mineral răspândit, se găseşte în destul de multe locuri. Cele mai importante surse sunt: Bancroft (Canada), Julianehab (Groenlanda), Langesundfjord (Norvegia), Peninsula Kola şi Munţii Ural (Rusia) şi Transvaal (Africa de Sud).

În România, mineralul se găseşte la Ditrău (în masivul alcalin, unde sunt sienite cu nefelin), din Carpaţii Orientali.

Fişă de caracterizare
Nefelin
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Hexagonal
Habitus	Prismatic cu şase feţe
Formulă chimică	(Na,K)AlSiO4
Duritate	5 1/2 -> 6
Densitate	2,6 + 2,7
Clivaj	Slab
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incolor, alb, gri, gălbui, roşu-maroniu, verzui
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre gras
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifie, vizitaţi pagina despre nefelin de la mindat.org.

Egirin

NaFeSi₂O₆-silicat de fier şi sodiu

Egirin cu albit

• Germană: Aegirin
• Engleză: Aegirine  (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Egirina (idem portugheză)
• Rusă: Эгирин, Egiryn (poloneză)
• Norvegiană: Ægirin
• Olandeză: Aegirien

Egirinul a fost denumit în anul 1835 de către mineralogul Hans Morten Thrane Esmark, după Aegir, zeul mării în mitologia nordică, deoarece locaţia descoperirii sale se afla pe malul mării, pe coasta norvegiană. Locaţia mai exactă a descoperirii mineralului este Låven, Langesundsfjorden, iar anul este 1834. În prezent mai este folosită şi denumirea de acmit.

Component al rocilor

Din punct de vedere chimic şi geologic, acest mineral este un clinopiroxen, adică este un piroxen care cristalizează în sistemul monoclinic. Fiind un clinopiroxen, mineralul intră în alcătuirea rocilor, fiind adesea întâlnit în rocile magmatice formate prin răcirea magmei la adâncimi adânci, dar şi în cadrul rocilor metamorfice.

Când este component al rocilor, egirinul este dispersat sub forma unor cristale mici, de culoare închisă, acesta conferindu-le un aspect pestriţ. În aceleaşi roci se mai găsesc feldspaţii plagioclazi, cuarţul, biotitul şi unii amfiboli (cum ar fi hornblenda). (click pe ele pentru detalii)

Egirin cu ortoclază

Teste

Egirinul este fuzibil într-o flacără deschisă, acesta colorând flacăra în galben. Culoarea galbenă provine de la sodiul care intră în alcătuirea mineralului. De asemenea, o altă metodă de testare este duritatea, egirinul având 6 pe scara lui Mohs. Astfel, acesta nu poate fi zgâriat de lama unui cuţit (din oţel).

Caracteristici

După cum aţi văzut şi mai sus, egirinul este un silicat, care mai conţine şi metalele fier şi sodiu.

El cristalizează în sistemul monoclinic, cristalele având formă prismatică alungită cu striaţii de-a lungul feţelor. Comun acestui mineral, cristalele se pot macla (una dintre feţele unui cristal este comună cu alta a unui cristal de acelaşi tip).

Împreună cu egirinul mai pot fi găsite unele minerale asociate: riebeckitul, nefelinul şi apofilitul.

Origini şi răspândire

Egirinul se găseşte în rocile magmatice cu cantităţi mari de sodiu, dar şi în cele metamorfice. Printre acestea (cele magmatice) se numără granodioritele, sienitele şi pegmatitele.

Localitatea tip a mineralului (sursa tipică) este localitatea Skaadoe, Brevig din Norvegia. Mai există şi alte câteva locuri în care egirinul a fost descoperit, printre care se numărăr Mont Saint Hilaire (Quebec, Canada), Groenlanda, India, Kenya, Nigeria, peninsula Kola (din Rusia), Magnet Cove (Arkansas şi Libby, Montana, Statele Unite ale Americii).

La noi în România se găseşte la Ditrău (Comăneşti, Dobrogea).

Fişă de caracterizare
Egirin
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic cu striaţii
Formulă chimică	NaFeSi2O6
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	3,5 + 3,6
Clivaj	Bun
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde, negru, negru-verzui, brun-roşiatic
Urmă	Cenuşie-galbenă, pală
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre egirin de la mindat.org.

SODALITUL

În poză sodalit din colectia proprie...
Sodalitul este un mineral ce aparţine sistemului de cristalizare cubic, însă, aceste cristale sunt foarte rare. În consecinţă, cristalele se găsesc doar în agregate de cristale foarte mici sau de granule, ori eşantioane cu forme neregulate.
Sodalitul prezintă o culoare albastră în cele mai multe cazuri, dar poate fi şi verde, galben, gri sau incolor. Denumirea face referire la faptul că mineralul conţine sodiu.
Din aceaşi grupă a sodalitului mai sunt mineralele: lazulitul (lapis lazuli), hauynul şi noseanul. Ei sunt, printre toate, nişte feldspatoizi şi cristalizează cubic.

ASEMĂNĂTORI...
Dintre toate mineralele din aceeaşi grupă cu sodalitul, cel mai mult se aseamănă între ei: lazulitul, hauynul şi sodalitul. Cu toate acestea, există metode pentru a le deosebi: lazulitul conţine incluziuni arămii de pirită, ce conferă un aspect caracteristic. Sodalitul este un mineral sfărâmicios care nu prezintă un clivaj bun.

NESTEMATĂ???
Sodalitul este folosit, oarecum, ca piatră ornamentală, iar eşantioanele de calitate gemologică sunt foarte rare. Cele mai mari sunt tăiate în mărgele şi caboşon.

RECOMANDĂRI
Dacă sodalitul este scufundat în acid clorhidric, el se transformă într-o gelatină, deci suferă un proces de gelatinizare. Se mai poate deosebi de lazulit prin faptul că, lazulitul, în unele contexte geologice, este asociat cu pirita.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Sodalitul este abundent în masivul alcalin de la Ditrău, din Carpaţii Orientali.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SODALIT

• Clasă: silicaţi (tectosilicaţi)
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Na8Al6Si6O24
• Duritate: 5 jumătate-6
• Densitate: 2,14-2,40
• Clivaj: slab
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: albastră, incoloră, albă, gri, gălbuie, roşiatică, verzuie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre gras
• Luminescenţă: roşie-portocalie
  

Natrolit

Natrolitul este unul dintre cele mai răspândite minerale sin grupa zeoliţilor; agregatele cristaline spectaculoase, dispuse radiar, se găsesc în multe părţi ale lumii.
De obicei, el este alb, gri, galben sau incolor, dar poate avea uneori şi o nunanţă rozalie. Denumirea sa provine de la natrium, care înseamnă sodiu. Această denumire i-a fost atribuită în 1803 de către Heinrich Martin Klaproth (1743-1817), un chimist german, care a descoperit elementele metalice ceriu şi uraniu. În 1879, Klaproch a identificat zirconiul, izolat ulterior de Jakob Berzelius în 1824.
Unele eşantioane de natrolit sunt extrem de frumoase. De asemenea, sunt şi destul de frecvente, constituind piese fumoase în orice colecţie de minerale. Cristalele dispuse radiar, sunt foarte delicate şi nu pot fi curăţate decât atent, cu apă distilată aplicată cu o pensulă mică.
În mod normal, mineralogii nu vor să deterioreze cristalele frumoase pentru teste, astfel se foloseşte natrolit masiv.

UN SILICAT
Natrolitul este un mineral din clasa silicaţilor. Conţine mai multe elemente: sodiu, aluminiu, siliciu, oxigen şi, caracteristic zeoliţilor, are araşate molecule de apă. Acestea pot fi eliminate prin încălzire, dar când temperatura scade din nou, ele sunt reataşate. Acest proces se numeşte deshidratare reversibilă.
Ca duritate, natrolitul se clasează bine: poate fi zgâriat de cuarţ, dar zgârie apatitul şi fluorina. În concluzie, duritatea sa este de 5-5 şi jumătate pe scara Mohs. Prezintă clivaj perfect şi spărtură neregulată.

RĂSPÂNDIRE
Natrolitul se găseşte în cavităţile de bazalt. Cristalele frumoase se găsesc la muntele St Hilaire, Canada, Bay of Fund, Nova Scoţia. Alte locuri sunt Puy-de-dome, din Franţa; Mumbay, şi Poona din India; Vicenza, din Italia; Groenlanda, Islanda, Insulele Feroe, Norvegia, Germania, Cehia, România, iar în SUA se găseşte în districtele Oregon, Washington, Montana, Colorado,New Jersey, Pennsilvanya, San Benito-California. În Insulele Britanice el apare în Scoţia şi Irlanda de Nord.
În România, natrolit se găseşte la Vorţa, Munţii Metalifieri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
NATROLITUL

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Na2Al2Si3O10·2H2O
• Duritate: 5-5 jumătate
• Densitate: 2,20-2,26
• Clivaj: perfect
• Spărtură neregulată
• Culoare: incolor, gri, alb, roşiatic, gălbui
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: uneori portocalie