Anhidrit

Anhidrit din Toscana, Italia

Vezi postarea despre gips, un mineral asemănător anhidritului

CaSO₄ - sulfat de calciu

• Germană: Anhydrit
• Engleză: Anhydrite
• Italiană: Anidrite
• Spaniolă: Anhidrita (idem portugheză)
• Franceză: Anhydrite
• Poloneză: Anhydryt
• Olandeză: Anhydriet

Anhidritul are aproape aceeaşi formulă chimică cu gipsul, fiind un sulfat de calciu. Deosebirea stă în apa de cristalizare, pe care anhidritul nu o are. De aici derivă şi denumirea sa, anhydros însemnând în greacă "lipsit de apă" sau "fără apă". Are o gamă largă de culori, unele eşantioane putând să aibă o culoare albăstruie, maronie, roşiatică sau gri.

Anhidritul poate fi considerat un mineral industrial, deoarece are multe aplicaţii practice în industrie. Este folosit în principal la fabricarea acidului sulfuric, a ipsosului şi a cimentului. De asemenea, anhidritul mai este folosit în îngrăşăminte şi ca agent de uscare.

Anhidrit din Chihuahua, Mexic

Lipsa apei

Din punct de vedere chimic, gipsul este un cristalohidrat, adică are în componenţa sa, pe lângă moleculele de sulfat de calciu, şi două molecule de apă de cristalizare. Pe de altă parte, anhidritul, după cum sugerează şi denumirea sa, nu are nicio moleculă de apă în structura chimică. Din cauza acestei diferenţe, mineralele au proprietăţi diferite şi respectiv utilizări diverse.

Teste şi recomandări

După cum am menţionat, proprietăţile gipsului şi ale anhidritului sunt diferite, aşadar o primă metodă de recunoaştere ar fi duritatea şi densitatea. Gipsul are duritatea 2, pe când anhidritul are 3 ¹/₂ pe scara Mohs (aceeaşi cu a unei monede). Densitatea anhidritului este de aproximativ 3, iar cea a gipsului este de 2,32.
Atunci când este încălzit, anhidritul se topeşte uşor, adică este fuzibil. Datorită conţinutului de calciu, un eşantion de anhidrit colorează flacăra în roşu.
De asemenea, dacă nu este păstrat în condiţii optime ci într-o atmosferă umedă, anhidritul va absorbi apa din atmosferă şi se va transforma în gips. Prin urmare, se recomandă păstrarea unor eşantioane de anhidrit deosebite în cutii ermetice speciale.

Carcteristici

Anhidritul este un sulfat de calciu, deci aparţine clasei minerale a sulfaţilor. Cristalele sale sunt ortorombice, dar sunt rare, în majoritatea cazurilor eşantioanele fiind compacte, fibroase, granulare sau masive. Are o densitate de aproximativ 3, adică cântăreşte de trei ori mai mult decât volumul echivalent de apă, în condiţii normale. Poate fi considerat un mineral moale, având doar 3 ¹/₂ pe scara Mohs a durităţii.

Origini şi răspândire

Anhidritul se găseşte în rocile evaporitice, dar şi în roci dolomitice şi calcaroase. De asemenea, poate fi întâlnit şi în filoanele de minereu, iar mineralele cele mai desc asociate cu acesta sunt calcitul, gipsul, halitul, galena şi calcopirita.

Printre cele mai importante zone care conţin zăcăminte de anhidrit se numără: Innsbruck (Austria), Bancroft (Ontario, Canada), Cumbria şi Durham (Anglia), Stassfurt (Germania), Wieliczka (Polonia), Vaud (Elveţia) şi Louisiana, Dakota, New Mexico şi Texas (Statele Unite ale Americii).

La noi în ţară se găseşte la Pucioasa, Aghireş şi Gălăşeni.

Fişă de caracterizare
Anhidrit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	CaSO4
Duritate	3 1/2
Densitate	2,98 ->3,00
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, alb, albăstrui, roşiatic, maroniu, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Cornetit

Cu₃(PO₄)(OH)₃-fosfat hidratat de cupru

• Germană: Cornetit
• Engleză: Cornetite  (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Cornetita (idem portugheză)
• Rusă: Корнетит

Cornetitul, acest mineral de cupru, are o culoare foarte frumoasă, albastru-închis sau verde-închis. Fiind denumit după geologul belgian Jules Cornet, mineralul a fost confirmat ca fiind de sine stătător în anul 1917.

Câteva caracteristici

Din punct de vedere chimic, este un fosfat hidratat de cupru, deci aparţine grupului fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. Cristalele sale sunt prismatice, ortorombice, prezente sub formă de cruste microcristaline. Spre deosebire de multe alte minerale, acesta nu prezintă deloc clivaj.

După acelaşi model respectat de majoritatea mineralelor de cupru, cornetitul se află în asociere cu mineralele ce conţin acest metal, cum ar fi brochantitul, malachitul şi crisocola. (click pe ele pentru informaţii detaliate)

Origini şi răspândire

Cornetitul nu numai că este un mineral rar, dar este şi unul secundar. Format prin alterarea zăcămintelor preexistente de cupru, se găseşte exclusiv în Africa şi Statele Unite ale Americii.

Cea mai importantă locaţie de extragere a mineralului este mina de cupru L'Etoile du Congo, Katanga, Republica Democrată Congo. În Africa, se mai găseşte la Bwana Mkubwa, Zambia.

În Statele Unite, este prezent în mai multe locuri: minele Blue Jay şi Empire, Yerrington (Nevada) şi Tucson (Arizona).

Fişă de caracterizare
Cornetit
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, cruste
Formulă chimică	Cu3(PO4)(OH)3
Duritate	4 1/2 -> 5
Densitate	4,1
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Neregulată
Culoare	Albastru-închis Albastru-verzui
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre cornetit la mindat.org.

Anglezit

PbSO₄-sulfat de plumb

• Germană: Anglesit
• Engleză: Anglesite (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Anglesita (idem portugheză)

Anglezitul este un mineral moale, fragil, cu cristale frumoase şi strălucitoare.
El este exploatat pentru conţinutul său de plumb, un metal folosit pe scară largă, la echipamente cu raze X şi reactoare nucleare.
Anglezitul este apreciat de către colecţionari din cauza cristalelor sare frumoase, însă anglezitul este adesea fluorescent, iar culoarea sa este de un galben-aprins sub lumina ultravioletă.
După ce este extras, plumbul poate avea o mulţime de utilizări. De asemenea el absoarbe radiaţiile, astfel încât poate fi utilizat la reactoare nucleare şi echipamente cu raze X sofisticate. O altă utilizare a sa este protejarea ţevilor şi a caburilor subterane.
Anglezitul a fost descoperit în anul 1832 de mineralogul francez Francois Sulpice Beudant.

Formarea naturală

Pentru a se forma anglezitul, galena reacţionează cu oxigenul din aer. Chiar şi astăzi, insula Anglesey din din ţara galilor este cea mai bogată în conţinut de anglezit din toate insulele Britanice.

Testare

Testul pentru anglezit este examinarea lui la lumina ultravioletă, unde fluorescenţa sa prezintă o culoare galben-aprinsă. Duritatea sa este mică, între 2 şi 3.
Un alt test este cel cu acid azotic, cu ajutorul căruia el poate fi diferenţiat de mineralul numit ceruzit; ceruzitul se dizolvă în acid azotic, în timp ce anglezitul nu.
Deşi anglezitul se aseamănă cu baritina, aceasta arde cu dificultate, în timp ce anglezitul arde uşor.
Când e ars pe cărbune, anglezitul lasă un grăunte de plumb.

Caracteristici

Anglesitul este sulfat de plumb, cu duritate redusă pe scara lui Mohs (2 ¹/2 - ₃). Deşi fragil, mineralul este foarte greu, iar, caracteristic mineralelor de plumb, cristalele sale sunt strălucitoare. Ele sunt adesea incolore, limpezi şi transparente, dar pot fi şi albe, gri, verzi, galbene sau albastre-pal.

Origini şi răspândire

Anglezitul se formează în zonele cu zăcăminte de plumb, deci este un mineral secundar. Mai rar este asociat cu galena, un mineral gri ce reprezintă principala sursă de plumb. Alte minerale asociate sunt cerusitul sau smithsonitul. Mineralul poate fi prezent în masele de limonit. Cele mai faimoase mine de unde este extras acest mineral se găsesc la Tsumeb, Namibia şi Oujda, Maroc.

Fişă de caracterizare
Anglezit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	-
Formulă chimică	PbSO4
Duritate	2 1/2 -> 3
Densitate	6,3 -> 6,4
Clivaj	Bun, depinde de bază
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incoloră spre alb; uneori galben, gri, verde sau albastru-pal
Urmă	Albă
Luciu	Adamantin, sticlos,  răşinos
Luminescenţă	Galbenă

Conicalcit

CuCa(AsO₄)(OH)-arseniat hidratat de cupru şi calciu

• Germană: Konichalcit
• Engleză: Conichalcite
• Spaniolă: Conicalcita
• Italiană: Conicalcite
• Olandeză: Conichalciet

Conicalcitul este un mineral de colecţie, nefiind folosit pentru conţinutul său infim de cupru. Culoarea sa este de un verde-smarald până la verde-gălbui, iar denumirea sa provine din combinarea cuvintelor greceşti konia ("var") şi chalcos (cupru). Cristalele sale prismatice sunt apreciate de colecţionari, deoarece aduc un plus de culoare colecţiilor.

Serie de minerale

Conicalcit cu arhbarit

Conicalcitul formează o serie de minerale cu austinitul (care este un arseniat de calciu şi zinc), cobaltoaustinitul (arseniat de calciu şi cobalt), tangeitul (arseniat de calciu şi cupru) şi dufitul (arseniat de plumb şi cupru). Toate aceste minerale din serie au cristalele ortorombice.

Sursa clasică

Localitatea tip pentru extragerea acestui mineral este Hinojosa de Cordoba, din Andaluzia, Spania, toate eşantioanele care sunt descoperite fiind testate pentru autenticitate în acest loc.

Teste

Una dintre proprietăţile importante ale conicalcitului este fuzibilitatea sa (adică se topeşte cu uşurinţă într-o flacără deschisă) şi că este solubil în acid clorhidric şi acid azotic (se dizolvă în aceştia). Dacă este încălzit într-o eprubetă de teste, radicalul OH din moleculă este eliberat în eprubetă sub forma apei.

Caracteristici

Conicalcitul este un arseniat hidratat de cupru şi calciu şi, de aceea, face parte din grupa de minerale fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. El cristalizează în sistemul de cristalizare ortorombic. Habitusul lor este, adesea, cel prismatic, dar câteodată şi botroidal pe alte minerale sau roci (asemănător unui ciorchine de struguri).

Duritatea mineralului este medie (4 şi jumătate pe scara lui Mohs) şi are un luciu sticlos sau gras.

Conicalcit pe limonit din  Mapimí, Durango, Mexic

Origini şi răspânidre

Conicalcitul este un mineral secundar, deci se formează în zonele de oxidare şi alterare ale zăcămintelor de cupru. Mineralele asociate lui sunt cele care conţin cupru şi limonitul (hidroxidul de fier).

Cele mai bune eşantioane provin din Mapimi, Durango (Mexic) [vezi imagine] şi Tsumeb (Namibia). De asemenea, ele se mai găsesc şi în Statele Unite ale Americii în Bisbee şi Globe (Arizona), Nevada şi în districtul Tintic (Utah). Alte surse se găsesc în următoarele ţări: Chile, Franţa, Germania, Maroc, Polonia, Rusia şi Spania.

Fişă de caracterizare
Conicalcitul
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, botroidal
Formulă chimică	CuCa(AsO4)(OH)
Duritate	4 1/2
Densitate	4,3
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde-smarald; verde-gălbui
Urmă	Verde
Luciu	Sitclos spre gras
Luminescenţă	Inexistentă

Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Dumortierit

Al7(BO3)(SiO4)3O3-Borosilicat de aluminiu

Dumortieritul este un mineral rar, găsindu-i-se cristale la fel de arar. Culoarea sa este, de regulă, albastră, deşi poate avea şi nuanţe ca violet, roz, sau brun spre roşiatic. Etimologia provine de la descoperitorul mineralului, anume Eugene Dumortier, un paleontolog francez, în 1881.
De obicei, mineralul nu se găseşte sub forma cristalină, ci, mai degrabă ca mase fibroase, granulare sau columnare.
Ca multe minerale rare şi cu aspect plăcut, dumortieritul este adesea tăiat în caboşon.

DURITATE MARE
Dumortieritul are o duritate destul de mare, aproximativ cu jumătate de punct mai mult decât cuarţul, deci, acesta poate zgâria cu greutate un cristal de cuarţ. Densitatea este 3,41.
Aspectul dumortieritului este asemănător cu cel al distenului, un alt silicat de aluminiu. Totuşi, ele pot fi diferenţiate printr-un test de duritate (distenul prezintă o proprietate specială numită ,,anzitropism").

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Rezistenţa la căldură mare şi infuzibilitatea fac dumortieritul un mineral perfect pentru căptuşirea cuptoarelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
(din rev. Comorile Pământului):
,,Dumortieritul se formează mai ales în roci metamorfice cu conţinut de aluminiu, printre care gneissele şi şisturile, precum şi unele pegmatite.
Dumortieritul se găseşte în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, India, Italia, Madagascar, Norvegia, Polonia, Rusia, Sri Lanka şi Surinam. În SUA, se întâlneşte în Arizona , California (sursă de material ceramic), Colorado şi Nevada."

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DUMORTIERIT

• Clasă: silicaţi, borosilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al7(BO3)(SiO4)3O3
• Duritate: 7-7 şi jumătate
• Densitate: 3,41
• Clivaj: bun
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, brun-roşiatică, violet, roz
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre tern
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Prehnit

Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH) -silicat hidroxil de calciu şi aluminiu

Prehnitul este un silicat răspândit ce conţine gruparea hidroxil-OH.
În 1788, colonelul H. Von Prehn a adus eşantioane de acest mineral de la Capul Bunei Speranţe, din Africa de Sud. Denumirea i-a fost dată mineralului tocmai după acest colonel.
Prima dată, când a fost văzut, lumea credea că prehnitul este un tip de cuarţ. Abia apoi a fost identificat ca mineral nou. În trecut, scopul acestui mineral era de a imita jadul, şi era folosit în scop ornamental.

HABITUSUL ESTE...VARIAT!
Habitusul cristalelor de prehnit pot varia în foarte multe forme; pot fi tabulare, lamelare, prismatice, piramidale alungite, sau se găseşte adesea sub forma unor agregate microcristaline, sub formă de butoi. Formele de agregare pot şi ele varia: de la stalactitice, reniforme sau botrioidale, până la granulare.

CONFUNDARE
Prehnitul este adesea confundat cu alte minerale, datorită culorii şi varietăţii prea mari de forme. Printre aceste minerale se numără smithsonitul şi hemimorfitul (confundate între ele din cauza aspectului) şi girolitul.
Dar, cu toate acestea, exsită o metodă de a testare: prehnitul este cel mai dur.

TESTE
Prehnitul este casant şi se dizolvă încet în acid clorhidric HCl.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Prehnitul se formează în lave bazaltice răcite, pegmatite, marmure şi gnaise. Se mai formează în filoane hidrotermale. În acestea, el poate fi asociat cu calcitul, pectolitul şi zeoliţii.
Zonele de răspândire sunt: Australia, Canada, China, Cehia, Franţa, Germania, Noua Zeelandă, Pakistan, Rusia, Scoţia, Africa de Sud, California, Colorado, Connecticut, Michigan şi Virginia.

În România, prehnitul se întâlneşte în Munţii Ţibleş şi Munţii Făgăraş.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PREHNITUL

• Clasa: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Habitus: tabular, lamelar, prismatic, piramidal alungit, stalactitic, reniform, botrioidal, granular
• Formulă chimică: Ca₂Al₂Si₃O₁₀(OH)
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 2,9-2,95
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: verde, gri, albă, galbenă sau incoloră
• Urmă: incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Libethenit

Libethenitul este un mineral rar, nu are nicio valoare industrială şi încă se mai găseşte în zăcăminte importante, ca exemplu în Slovacia, şi anume în zona oraşului Libethen, sau Lubietova, de unde provine şi numele mineralului.
MINERALE ASEMĂNĂTOARE
Aspectul libethenitului este asemănător cu cel al olivenitului, ceea ce face dificilă diferenţierea celor două minerale. Cu toate acestea, cele două minerale pot fi diferenţiate, deoarece olivenitul este solubil în acizi şi emană un miros asemănător cu cel al usturoiului, pe când libethenitul nu reacţionează în acest acid şi nici nu reacţionează ca olivenitul.
FORMARE
Libethenitul se formează prin alterarea altor minerale de cupru, şi din punct de vedere chimic este un hidroxid fosfat de cupru.
FIŞĂ DE CARACTERIZARE
LIBETHENIT

• Clasă: fosfaţi
• Habitus: ace, granule, globule şi druze
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Cu2(PO)4(OH)
• Duritate: 4
• Densitate: 3, 9- 3, 97
• Clivaj: nedefinit
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: vere- închis spre negru
• Urmă: verde- măsliniu
• Luciu: sticlos spre răşinos
• Fluorescenţă: inexistentă

Bournonit

Bournonitul este un mineral cu un aspect atrăgător, de culoare gri, asemănător oţelului, ce apare sub formă de cristele groase şi scurte. Mineralele asociate sunt cuarţul şi pirita. Acesta a fost denumit după contele de J. P. Bournon (1751- 1825), mineralogul francez care l-a identificat ca mineral de sine stărător.

ALTE DATE
Bournonitul mai este cunoscut sub numele de Edellionit, de la St Edellion, satul unde a fost descoperit de Bournon, sau Raderelz (roata dinţată) din germană. Primul bournonit sub formă de Raderelz a fost găsit la Cavnic, în România.

RĂSPÂNDIRE
Bournonitul este destul de răspândit; el se găseşte în continuare în jurul satului St Edellion, din Cornwall, Marea Britanie, dar şi în SUA, Australia, Bolivia, Canada, Chile, Cehia, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Mexic, Peru, România, Spania şi Serbia.

RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Ca răspândire în ţara noastră, România, bournonitul ,,se ascunde" la: Baia Sprie, Rodna, Sacarâmb, Hondol şi în alte locuri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BOURNONIT

• Clasă: sulfuri şi sulfosăruri
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: PbCuSbS3
• Duritate: 2 1/2- 3
• Densitate: 5, 7- 5, 9
• Clivaj: imperfect
• Spărtură: sub concoidală spre neregulată
• Culoare: gri, negru
• Luciu: metalic sau strălucitor
• Fluorescenţă: inexistentă

Auricalcit

Auricalcitul, un mineral superb şi fragil, foarte întâlnit şi răspândit în natură, este foarte moale pentru a folosi în industrie. Cu toate acestea, este foarte apreciat de colecţionari, având o culoare foarte frumoasă, verde-pal sau albastră-deschisă.

Este un mineral foarte delicat, ce poate fi găsit oriunde în lume. Ca alcătuire chimică, este un hidroxid carbonat de cupru şi zinc. El mai formează cruste de cristale fragile şi subţiri. Are o duritate foarte mică, şi nu are întrebuinţări practice sau industriale.
Despre răspândire nu putem spune decât că auricalcitul este un mineral comun, foarte răspândit. Dintre cele mai importante locuri unde găsim auricalcit în România sunt: Dognecea, Ocna De Fier, Moldova Nouă, Băiţa Bihor, etc.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Auricalcitul se curăţă cu apă distilată. În cazul în care el nu poate fi descoperit după culoare, puteţi folosi acid clorhidric, în care auricalcitul se dizolvă cu efervescenţă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
AURICALCIT

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: (Zn, Cu)5(CO3)2(OH)6
• Duritate: 1-2
• Densitate: 3,9-4,0
• Clivaj: perfect
• Spărută: neregulată-sfărâmicioasă
• Culoare: bleu, albastru-verzui, verde-pal
• Urmă: turcoaz-pal
• Luciu: mătăsos spre perlat
• Fluorescenţă: inexistentă

HOWLITUL ŞI TURKENITUL

Revista Comorile Pământului nr. 28, howlitul;

Postez aici poze cu: turkenitul de la revistă (cel albastru) şi un howlit din colecţia proprie (cel alb).


Howlitul, un mineral aşa-zis semipreţios, apare în comerţ sub forma colorată în albastru a sa, ce imită foarte bine turcoazul. Denumirea varietăţii albastre este, ca aluzie tocmai la asemănarea cu azuritul, turkenit.
Formează rareori cristale, fiind în mod compact cu aspect de porţelan, uneori de dimensiuni foarte mari, de 100 de kg.
Ocurenţa cea mai mare se află în următoarele zone: Canada (Nova Scotia) şi SUA (Los Angeles, San Bernardino, California). După ce howlitul este extras de aici, el este trimis în China pentru prelucrarea gemologică.
Numele său provine de la naturalistul canadian Henry How (1828-1979), care l-a descris prima oară în 1868.
În stare naturală, howlitul nu are putere de circulaţie gemologică, fiind colorat în albastru de turcoaz când poartă denumirea de turkenit.
Howlitul este poros şi prin urmare absoarbe foarte bine coloranţii. Turkenitul se prelucrează în forme similare turcoazei, adică caboşon, mărgele, camee sau intalii.

Bineînţeles, există şi mai multe varietăţi ce pot testa, prin duritatea specifică a fiecăruia, dacă este sau nu turcoaz: (pe scara Mohs, turcoazul are duritatea 5-6)
-datolitul-5 şi 5 jumătate
-magnezitul: 4 şi 4 jumătate
-howlitul-3 sau 4
Toate aceste varietăţi se dizolvă în acid clorhidric, ca şi turcoaza.

ORIGINI ŞI RĂSPÂDIRE
Howlitul apare în formaţiuni cu evaporite, şi se asociază de obicei cu boraţi, ca ulexitul şi boraxul.
Este caracteristic zonelor aride: se găseşte în deşertul Mojave, şi în ocurenţele din California.
Totodată, se găseşte şi în Canada, în Nova Scotia, şi localitatea Windsor, unde a fost descoperit de How.
Alte ocurenţe se mai găsesc în Germania, Mexic, Serbia, Slovacia şi Turcia.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
HOWLIT

• Clasă: silcaţi, grupul borsilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic sau monoclinic
• Formulă chimică: Ca₂B₅SiO₉(OH)₅
• Duritate: 3-4
• Densitate: 2,53-2,58-2,59
• Clivaj: absent
• Spărtură: concoidală şi neregulată
• Culoare: alb, alb-cenuşie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Fluorescenţă: azurie, în special pentru eşantioanele provenite din California
  

ANDALUZITUL

Pe data de 16 martie 2011 a apărut revista cu numărul 26 din colecţia Comorile Pământului, cu date despre andaluzit şi alte lucruri interesante. Fac un mic rezumat a celor scrise în revistă:

Datorită proprităţilor sale termorezistente, andaluzitul are anumite proprietăţi industriale. Cel de bună calitate este, bineînţeles, tăiat ca piatră preţioasă.

Denumirea sa provine de la regiunea spaniolă de unde a fost luat şi descoperit prima oară, anume Andaluzia. Este exploatat industrial pentru rezistenţa sa la foc şi acizi, şi se foloseşte în general la bijuterii, şi la producerea mullitului sintetic, o substanţă ce rezistă la căldură şi coroziune.
Andaluzitul este o nestemată atrăgătoare dacă este şlefuit şi tăiat, dar arată foarte bine şi în colecţiile de minerale.
O varietate de andaluzit se numeşte chiastolit, adică andaluzit cu impurităţi dispuse zonar, ce reprezintă clar imaginea definită a unei cruci. În trecut, chiastolitul a fost purtat ca amuletă pentru a-l proteja pe purtător de spirite rele şi necazuri. Prima atestare a acestui lucru provine din Spania, din secolul al XVI-lea.
Andaluzitul face parte din clasa minerală a silicaţilor. Este dur dur şi sfărâmicios, nu foarte greu, iar cristalele sunt translucide spre transparente. Eşantioane de bună calitate provin din ţări ca SUA, Australia, Anglia, Franţa, Rusia, Spania şi alte locuri.

PROPRIETĂŢI INDUSTRIALE
Deoarece andaluzitul este rezistant la căldură şi acizi, este folosit la fabricarea bujiilor pentru autovehicule, la tipurile de porţelan rezistente la căldură şi foc, precum şi la amteriale anticorozive.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al2SiO5
• Duritate: 6 jumătate-7 jumătate
• Densitate: 3,13-3,16
• Clivaj; distinct
• Spărtură: neregulată
• Culoare: roz sau roşu, de asemenea brun, verde sau gri, deseori transparent
• Urmă; incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă
  

Marcasita

<(Măriţi fotografia şi observaţi mici ,,picături'' de marcasită)
<(În fotografie cuarţ cu pirită)
Marcasita este foarte asemănătoare cu pirita şi au aceeaşi formulă chimică. Deşi amândouă sunt minerale compune şi răspândite, marcasita este mai puţin frecventă. În ciuda formulei chimice la fel, sistemele de cristalizare sunt diferite.
Culoarea marcasitei este, de obicei, galben-arămiu-pal. A fost denumită de sine stătătoare în 1845 de către Wilhelm von Haidinger, un mineralog austriac. Denumirea pe care i-a dat-o provine de la marqashita, un cuvânt arab cu semnificaţie incertă, folosit anterior pentru a desemna pirita.

Pentru a vedea postarea cu pirita, click aici!

FORME CRISTALINE
Diferenţa crucială dintre pirită şi marcasită este sistemul de cristalizare şi forma cristalelor sale. De fapt, din punct de vedere chimic, pirita şi marcasita sunt identice, fiecare mineral conţinând fier şi sulf în aceleaşi proporţii.
Pirita are cristale cubice, în timp ce marcasita are, de obicei, forme tabulare -care arată asemănător cu forma blatului de masă. Din acest motiv este dificil pentru mineralogii amatori să afle dacă eşantionul este ori pirită ori marcasită, şi de multe ori necesită teste cristaline amănunţite.
Din fericire, există teste mai simple pentru a diferenţia cele două minerale:

• Marcasita se descompune destul de uşor şi de repede atunci când este expusă la aer, transformându-se în sulfaţi feroşi. Marcasita se dizolvă în acid azotic cu o oarecare dificultate.
  
• Pirita suferă uneori aceeaşi reacţie, dar foarte lent.
  

RECOMANDĂRI
Pirita este uneori şlefuită pentru confecţionarea unor bijuterii ieftine, de obicei faţetată sau în caboşon, şi comercializată sub numele de ,,marcasită''.
Marcasita este un mineral relativ instabil care se descompune destul de uşor. Prin urmare, un eşantion de marcasită nu trebuie curăţat, şi trebuie ţinut într-o cutiuţă cu un săculeţ cu gel de silice.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Marcasita se formează, de obicei, din soluţii acide care s-au infiltrat prin rocile sedimentare, precum argila, marna, creta şi calcarul. Se mai găseşte în filoane hidrotermale uşor alterate.
Cele mai frumoase eşantioane au fost descoperite la:

• Karlovy Vary, din Cehia
• Calais, din Franţa
• Clausthal, Freiberg şi Annaberg-Buchholz, din Germania
• Veneţia, Lazio şi Toscana, din Italia
• Galena, Illinois, Kansas, Missouri, Oklahoma, din SUA
• Kent, între Dover şi Folkstone, Tavistock în Devon, din Marea Britanie

În România, sunt celebre pseudomorfozele de marcasită după trandafirii de pirotină de la Herja. Stalactitele de marcasită formate pe pereţii vechilor galerii sunt cunoscute la Băiuţ, zona Baia Mare.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MARCASITA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: FeS2
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 4,87-4,92
• Clivaj: distinct
• Spărtură: neregulată
• Culoare: galben-arămiu-pal
• Urmă: neagră-verzuie
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

Natrolit

Natrolitul este unul dintre cele mai răspândite minerale sin grupa zeoliţilor; agregatele cristaline spectaculoase, dispuse radiar, se găsesc în multe părţi ale lumii.
De obicei, el este alb, gri, galben sau incolor, dar poate avea uneori şi o nunanţă rozalie. Denumirea sa provine de la natrium, care înseamnă sodiu. Această denumire i-a fost atribuită în 1803 de către Heinrich Martin Klaproth (1743-1817), un chimist german, care a descoperit elementele metalice ceriu şi uraniu. În 1879, Klaproch a identificat zirconiul, izolat ulterior de Jakob Berzelius în 1824.
Unele eşantioane de natrolit sunt extrem de frumoase. De asemenea, sunt şi destul de frecvente, constituind piese fumoase în orice colecţie de minerale. Cristalele dispuse radiar, sunt foarte delicate şi nu pot fi curăţate decât atent, cu apă distilată aplicată cu o pensulă mică.
În mod normal, mineralogii nu vor să deterioreze cristalele frumoase pentru teste, astfel se foloseşte natrolit masiv.

UN SILICAT
Natrolitul este un mineral din clasa silicaţilor. Conţine mai multe elemente: sodiu, aluminiu, siliciu, oxigen şi, caracteristic zeoliţilor, are araşate molecule de apă. Acestea pot fi eliminate prin încălzire, dar când temperatura scade din nou, ele sunt reataşate. Acest proces se numeşte deshidratare reversibilă.
Ca duritate, natrolitul se clasează bine: poate fi zgâriat de cuarţ, dar zgârie apatitul şi fluorina. În concluzie, duritatea sa este de 5-5 şi jumătate pe scara Mohs. Prezintă clivaj perfect şi spărtură neregulată.

RĂSPÂNDIRE
Natrolitul se găseşte în cavităţile de bazalt. Cristalele frumoase se găsesc la muntele St Hilaire, Canada, Bay of Fund, Nova Scoţia. Alte locuri sunt Puy-de-dome, din Franţa; Mumbay, şi Poona din India; Vicenza, din Italia; Groenlanda, Islanda, Insulele Feroe, Norvegia, Germania, Cehia, România, iar în SUA se găseşte în districtele Oregon, Washington, Montana, Colorado,New Jersey, Pennsilvanya, San Benito-California. În Insulele Britanice el apare în Scoţia şi Irlanda de Nord.
În România, natrolit se găseşte la Vorţa, Munţii Metalifieri.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
NATROLITUL

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Na2Al2Si3O10·2H2O
• Duritate: 5-5 jumătate
• Densitate: 2,20-2,26
• Clivaj: perfect
• Spărtură neregulată
• Culoare: incolor, gri, alb, roşiatic, gălbui
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: uneori portocalie

Litiofilitul

Cristalele de litiofilit sunt mari, frumoase şi rare. Atunci când se găseşte în cantităţi destul de mari pentru o exploatare industrială, ele este extras pentru conţinutul său de LITIU.

El cristalizează în sistemul de cristalizare ortorombic, dar cristalele se găsesc foarte rar.
Litiofilitul se găseşte adesea sub forme de agregate masive.
Numele provine de la metalul litiu, pe care-l conţine şi de la grecescul philos, care înseamnă prieten sau iubit. Primul eşantion a fost găsit în 1978, în Dakota de Sud.

CARACTERISTICI
Litiofilitul este un fosfat. Conţine fosfor şi oxigen (denumită şi gruparea PO4), legate chimic cu metalele litiu, mangan şi fier.
Cristalele de litiofilit aparţin sistemului ortorombic, şi, deşi sunt foarte rare, unele cristale ajung la lungimea de 15 cm.
Duritatea sa este de 4-5 pe scara Mohs a durităţii.

MINERAL SIMILAR
Litiofilitul formează o serie izomorfă împreună cu trifilinul; ele au formule chimice similare, dar, în timp ce litiofilitul conţine mai mult mangan decât fier, trifilinul conţine mai mult fier decât mangan. Şi trifilinul are o culoarea albăstruie, în timp ce a litiofilitului este brun-roşiatic sau gălbuie.

PRINCIPALELE LOCURI DE RĂSPÂNDIRE SUNT:

• [aici au fost găsite cele mai bune eşantioane]: Pala-San Diego County, California; Branchville-Connecticut; M-ţii Kings-Carolina de Sud; Portland-Oregon; Black Hills-Dakota de sud;
  

• [alte locuri unde se găseşte litiofilit]: Argentina, Sukula-Finlanda; Haute-Vienne-Franţa; Bavaria-Germania; Piona şi lacul Como-Italia; Mangulade şi Bendada-Portugalia; Namaqualand-Africa de Sud; şi regiunea Boliden-Suedia.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
LITIOFILIT

• Clasă: fosfaţi; fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Li(Mn+₂,Fe+₂)PO₄
• _{Duritate: 4-5}
• _{Densitate: 3,34-3,54}
• _{Clivaj: perfect}
• _{Spărtură: subconcoidală spre neregulată}
• _{Culoare: brun-roşcat, gălbui}
• _{Urmă: incoloră, albă sau cenuşie}
• _{Luciu: răşinos spre sticlos}
• _{Luminescenţă: inexistentă}
  

Hemimorfitul

Hemimorfitul este un mineral comun, cu largă arie de răspândire. Atunci când apare în zăcăminte de mari dimensiuni, este extras pentru cantitatea sa de zinc.

HEMIMORFISMUL
Hemimorfitul este un mineral secundar ce se formează când alte minereuri de zinc se oxidează de către aer sau apă la suprafaţă. De asemenea, mai poate fi găsit în depozitele de calcar.
Este foarte frecvent asociat cu minerale precum anglezitul, cerusitul, galena, smitsonitul şi sfaleritul.
Cristalele de hemimorfit au forme diferite la capete, iar el nu este singurul mineral hemimorfic.

RĂSPÂNDIRE
Este larg răspândit pe glob, mai ales în Mexic. În România se găseşte la Băiţa Bihor.
Se găseşte şi în Insulele Britanice.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
HEMIMORFIT
Clasă: silicaţi
Sistem de cristalizare: ortorombic
Formulă chimică: Zn4Si2O7(OH)2H2O
Duritate: 5
Densitate: 3,5
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: incoloră, alb, albastru-pal, verzui sau gri
Urmă: albă
Luciu: sticlos sau mătăsos
Luminescanţă: inexistentă

Alexandritul

Alexandritul a fost descoperit în Rusia, în 1842. Are o capacitate uimitoare de a-şi schimba culoarea, în funcţie de lumină, şi poate fi utilizat pentru a filtra razele ultraviolete şi radiaţiile cosmice periculoase. Este o piatră preţioasă considerată magică, întrucât îşi poate schimba culoarea de la verde gălbui la roşu. În trecut, această piatră era deosebit de căutată, ceea ce a dus la terminarea zăcămintelor.
Alexandritul este o varietate rară a crisoberilului, un mineral de culoare galbenă sau verde. Mai există câteva zăcăminte de alexandrit în Rusia; el mai poate fi găsit în cantităţi mici în Insula Sri Lanka, Zimbabwe şi Brazilia.
Fenomenul de schimbare a culorii, specific alexandritul, este dată de prezenţa cromului în structura cristalelor sale.

NOI FRONTIERE
În prima parte a secolului al XIX-lea, exploratoii ruşi au început să se deplaseze spre est, peste munţii Ural, spre Siberia. A fost o epocă a explorărilor, plină de aventuri şi fărădelegi, cu pionieri aflaţi în căutare de zăcăminte de aur şi pietre preţioase, dornici să se îmbogăţească peste noapte. În 1842, când a fost descoperit alexandritul, s-a crezut iniţial că este smarald, din cauza culorii sale verzi. Totuşi, la lumină artificială, s-a observat că el îşi schimbă culoarea în roşu.
Se credea că această nouă piatră a fost denumită alexandrit din cauza faptului că în aceea zi în care a fost descoperit a fost şi ziua de naştere a prinţului Alexandru.
Alexandritul este o piatră foarte valoroasă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: ortorombic
Habitus: tabular
Formulă chimică: BeAl2O4
Duritate: 8 jumătate
Densitate: 3,75
Clivaj: distinct
Spărtură: concoidală
Culoare: pleocroic verde sau roşu
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

Atacamitul

Atacamitul conţine cupru, iar atunci când se găseşte într-o cantitate mare este extras pentru a fi folosit în industrie. Astfel, culoarea verde pe care o conţine, provine de la cuprul pe care atacamitul îl conţine. El a fost denumit astfel după zona unde se află cel mai mult din lume, anume deşertul Atacama din Chile.

HALOGENI
Atacamitul este un mineral din clasa halogenurilor. Toate halogenurile conţin unul din elemntele din grupa halogenurilor- care sunt brom, clor, fluor şi iod- iar unele halogenuri se mai formează prin evaporarea apelor din lacurile şi mările sărate. Cele mai cunoscute halogenuri sunt fluorina, folosită şa fabricarea oţelului şi halitul, folosită la sarea de bucătărie.

UTILIZĂRILE ATACAMITULUI
Atacamitul poate fi folositor în industrie, însă numai dacă se găseşte în cantităţi suficiente pentru a face extracţia cuprului rentabilă din punct de vedere economic.
În prezent, el este exploatat doar în zăcămintele bogate care se găsesc în regiunile deşertice din Chile.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ATACAMIT
Clasa: halogenuri
Sistem de cristalizare: ortorombic
Formulă chimică: CU2Cl(OH)3
Duritate: 3, 3 jumătate
Densitate: 3, 76
Clivaj: perfect
Spărtură: concoidală
Culoare: verde închis, verde strălucitor
Urmă: verde-măr
Luciu: sticlos spre adamantin
Luminescenţă: inexistentă