Spodumen

LiAlSi₂O₆ - silicat de aluminiu şi litiu

Spodumen din Minas Gerais

• Germană: Spodumen
• Engleză: Spodumene
• Spaniolă: Espodumena
• Franceză: Spodumene
• Olandeză: Spodumeen

Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.

De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 

După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 ¹/₂ şi 7 ¹/₂.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.

Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 

În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic, striat
Formulă chimică	LiAlSi2O6
Duritate	6 1/2  -> 7 1/2
Densitate	3,00 ->3,02
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, verde, gri, roz, alb, violet (liliachiu)
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Rodocrozit

MnCO₃ - carbonat de mangan

• Germană: Rhodochrosit
• Engleză: Rhodochrosite
• Italiană: Rodocrosite
• Spaniolă: Rodocrosita (idem portugheză)
• Franceză: Rhodochrosite
• Poloneză: Rodochrozyt
• Olandeză: Rhodochrosiet

Rodocrozitul este unul dintre cele mai importante minerale care conţin metalul mangan. În ciuda faptului că are în structura sa acest metal destul de important, rodocrozitul este considerat de cele mai multe ori prea frumos pentru a fi folosit pe cale industrială, fiind astfel o piatră semipreţioasă.

Date generale

Denumirea sa provine din greacă, unde cuvintele "rhodos" şi "khros" înseamnă trandafir şi respectiv culoare. Deşi majoritatea eşantioanelor şi cristalelor de rodocrozit au această culoare specifică roz-roşiatică, sunt şi unele mai rare care pot fi maronii sau gri.

Rodocrozitul a fost cunoscut încă din timpuri străvechi şi folosit la bijuterii, însă a fost identificat ca mineral de sine stătător în 1813, pe baza eşantioanelor descoperite la noi în ţară, la Cavnic.

După cum am menţionat şi mai sus, rodocrozitul este unul dintre sursele principale de mangan. Un altul care conţine mangan este piroluzitul. Manganul este un metal important, fiind folosit în aliaje feromagnetice şi în diverse tipuri de oţel.

Rodocrozit din Cavnic, România

Serie de minerale

Fiind un carbonat, rodocrozitul formează o serie de soluţie solidă cu unii carbonaţi, cum ar fi calcitul (carbonat de calciu) şi sideritul (carbonat de fier). Asta înseamnă că fiecare mineral poate fi creat prin înlocuirea metalului din compoziţia sa (cum ar fi manganul) cu un altul (calciu, fier, zinc, etc.). Astfel, din grupa calcitului mai face parte: magnezitul (carbonatul de magneziu) şi smithsonitul (carbonatul de zinc). Una dintre primele metode de a deosebi rodocrozitul de celelalte minerale din grupa sa este aspectul său (culoarea).

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

În primul rând, eşantioanele de rodocrozit de la noi din ţară au un aspect unic şi o culoare roz specifică (vezi imaginea de mai sus). Aspectul mineralului este factorul care îl diferenţiază de celelalte minerale din seria calcitului. 

Aspectul său este asemănător cu al mineralului rodonit, însă un simplu test de duritate poate face diferenţa între acestea două; în timp ce rodonitul are o duritate mai mare, de la 5 ¹/₂ până la 6 ¹/₂ pe scara lui Mohs, rodocrozitul o are mai mică, de la 3 ¹/₂ până la 4. Astfel, rodocrozitul poate fi zgâriat cu lama unui cuţit, dar nu şi cu o monedă. 

Dacă o bucată mică de eşantion este expusă acidului clorhidric încălzit, aceasta de dizolvă efervescent. 

Caracteristici

Rodocrozitul este un carbonat de mangan, deci face parte din clasa minerală a carbonaţilor. Culoarea specific-roşiatică este datorată conţinutului de mangan.Cristalele sale aparţin sistemului cristalin trigonal, şi în majoritatea cazurilor au un habitus prismatic sau tabular. Un alt alt aspect al acestora este sub formă de mase nodulare, globulare sau botroidale, iar în interiorul cristalelor se pot găsi adesea benzi de nuanţe diferite de roz şi roşu. 

Duritatea sa este mai mică decât jumătate, adică 3 ¹/₂ până la 4 pe scara Mohs, însă densitatea sa este peste medie, cu o valoare de 3,7. Luciul său este perlat sau sticlos. 

Origini şi răspândire

Locurile în care se găseşte rodocrozitul sunt: filoanele hidrotermale conţinătoare de minerale de cupru, plumb şi argint, şi zăcămintele de oxizi de mangan (ca mineral secundar).
Cele mai importante surse de rodocrozit sunt: Catamarca (Argentina), Cavnic (România), Hotazel (Africa de Sud) şi Butte (Montana, Statele Unite ale Americii).

Fişă de caracterizare
Rodocrozit
Clasă	Carbonaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	MnCO3
Duritate	3 1/2 -> 4
Densitate	3,4 ->3,7
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Roz, roşu, maroniu sau gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Cinabru

HgS - sulfură de mercur

• Germană: Zinnober (Cinnabarit)
• Engleză: Cinnabar
• Italiană: Cinabro
• Spaniolă: Cinabrio (idem portugheză)
• Rusă: Kинobapь, Cynober (poloneză)
• Norvegiană: Sinober
• Olandeză: Cinnaber

Cinabrul este un mineral format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial. Mercurul este un element metalic destul de valoros, deci acest mineral poate fi considerat un mineral industrial.

Utilizări industriale

Fiind nu chiar atât de comun, mercurul poate fi considerat oarecum valoros. Cinabrul este cel mai comun mineral care conţine acest element metalic, fiind astfel utilizat pe scară largă în industrie.

Procedeul este unul simplu: cinabrul este tratat termic. Oxigenul din aer se combină cu sulful din cinabru şi produc dioxid de sulf, iar mercurul se depune sub formă metalică.

Caracteristici

Cinabrul este o sulfură de mercur, deci face parte din clasa sulfurilor. Cristalele sale cristalizează în sistemul trigonal, şi au adesea un aspect acicular, sau prismatic. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral. 

Are o densitate peste medie, şi cântăreşte destul de mult, adică de aproximativ opt ori mai mult decât volumul echivalent de apă la temperatura camerei,

Origini şi răspândire

De obicei, cinabrul se formează prin depunerea şi răcirea lichidelor de temperaturi joase, cunoscute de asemenea şi ca fluide hidrotermale. Câteva dintre aceste lichide sunt mineralele topite, gazele vulcanice şi apa. Printre mineralele care se asociază adesea cu cinabrul se numără: baritina, calcitul, calcedonia, marcasita, mercurul nativ, opalul, pirita, cuarţul, stibina şi realgarul. (click pe ele pentru detalii)

Cele mai mari zăcăminte se află lângă Almaden, Ciudad Real, Spania, iar cele mai importante zone de extracţie ale cinabrului sunt China, Moschellandsberg (Germania), Monte Amiata (Toscana, Italia), Huancavelica (Peru), Muntele Avala (Serbia), Idria (Slovenia), Arkansas şi California (Statele Unite ale Americii). 

În România, s-au găsit eşantioane de cinabru la Izvorul Ampoiului din Valea Dosului, Munţii Apuseni.

Fişă de caracterizare
Cinabru
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	HgS
Duritate	2 -> 2 1/2
Densitate	8,0 -> 8,2
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală spre neregulată
Culoare	Roşu sau brun-roşiatic
Urmă	Roşie
Luciu	Adamantin sau submetalic
Luminescenţă	Inexistentă

Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Brochantit

Cu4SO4(OH)6-hidroxid-sulfat de cupru

Brochantitul nu numai că este o sursă importantă de cupru, dar este şi un superb mineral verde, ce se prezintă adesea sub forme aciculare.

Brochantitul se găseşte adesea în culoarea verde de smarald, însă, unele eşantioane pot fi negre-verzui. Aceasta a fost identificat în 1824 şi denumit în onoarea profesorului Andre Jean-Francois Marie Brochant de Villers.
Culoarea specifică este datorată conţinutului de cupru.

SISTEM DE CRISTALIZARE
Brochantitul cristalizează în sistemul de cristalizare monoclinic. De obicei, habitusul său este tabular sau acicular, aspect care conferă mineralului un aspect foarte plăcut, asemănător cu cel al auricalcitului (vezi aici postarea respectivă).
În plus, brochantitul este foarte dens, ceea ce-i atribuie o greutate mare.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Brochantitul prezintă o mare solubilitate în acizi ( clorhidric HCl şi azotic HNO3). Eşantioanele merită o mare atenţie şi trebuie curăţate cu apă distilată.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brochantitul este un mineral secundar, format prin alterarea mineralelor primare de cupru. În anumite condiţii de alterare şi oxidare a filoanelor de cupru din zonele aride se formează brochantitul.
Ocurenţele notabile ale brochantitului reprezintă: Ain Barbar (Algeria), deşertul Atacama (Chile), Nassau (Germania), Krisuvik (Islanda), insulele Elba şi Sardinia (Italia), Tsumeb (Namibia), Rio Tinto (Spania), Arizona şi New Mexico (SUA). În Marea Britanie, el se găseşte în Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BROCHANTIT

• Clasa: sulfaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu4SO4(OH)66
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 3,97-4,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: verde de smarald spre negru-verzui
• Urmă: verde-pal
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Dumortierit

Al7(BO3)(SiO4)3O3-Borosilicat de aluminiu

Dumortieritul este un mineral rar, găsindu-i-se cristale la fel de arar. Culoarea sa este, de regulă, albastră, deşi poate avea şi nuanţe ca violet, roz, sau brun spre roşiatic. Etimologia provine de la descoperitorul mineralului, anume Eugene Dumortier, un paleontolog francez, în 1881.
De obicei, mineralul nu se găseşte sub forma cristalină, ci, mai degrabă ca mase fibroase, granulare sau columnare.
Ca multe minerale rare şi cu aspect plăcut, dumortieritul este adesea tăiat în caboşon.

DURITATE MARE
Dumortieritul are o duritate destul de mare, aproximativ cu jumătate de punct mai mult decât cuarţul, deci, acesta poate zgâria cu greutate un cristal de cuarţ. Densitatea este 3,41.
Aspectul dumortieritului este asemănător cu cel al distenului, un alt silicat de aluminiu. Totuşi, ele pot fi diferenţiate printr-un test de duritate (distenul prezintă o proprietate specială numită ,,anzitropism").

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Rezistenţa la căldură mare şi infuzibilitatea fac dumortieritul un mineral perfect pentru căptuşirea cuptoarelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
(din rev. Comorile Pământului):
,,Dumortieritul se formează mai ales în roci metamorfice cu conţinut de aluminiu, printre care gneissele şi şisturile, precum şi unele pegmatite.
Dumortieritul se găseşte în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, India, Italia, Madagascar, Norvegia, Polonia, Rusia, Sri Lanka şi Surinam. În SUA, se întâlneşte în Arizona , California (sursă de material ceramic), Colorado şi Nevada."

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DUMORTIERIT

• Clasă: silicaţi, borosilicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al7(BO3)(SiO4)3O3
• Duritate: 7-7 şi jumătate
• Densitate: 3,41
• Clivaj: bun
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albastră, brun-roşiatică, violet, roz
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre tern
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Lepidolit

K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2-silicat de aluminiu, litiu, potasiu flor şi urme de rubidiu.

Lepidolitul-numit şi mică de litiu datorită conţinutului său de litiu, un element rar- este un filosilicat de culoare roz, galbenă, gri, mov sau albă.
Lepidolitul este unul dintre puţinele minerale cu urme de rubidiu în compoziţia sa, deci este folosit la datarea radioactivă.

Ca la majoritatea mineralelor, numele său provine din limba greacă, unde ,,lepis" înseamnă ,,solz", şi face referire la aspectul lepidolitului, prea cunoscut la toate micele.

UTILIZAREA LITIULUI
Litiul este un element metalic rar, fiind cel de-al treilea element din Sistemul Periodic.
După ce este extras din lepidolit (lepidolitul este o sursă foarte importantă a acestui element, ceea ce îl clasifică în grupa ,,mineralelor industriale"), litiul foloseşte la fabricarea bateriilor, a sticlei, a diferitelor aliaje, dar şi a obiectele ceramice.



VALOARE CA BIJUTERIE
Deoarece este un mineral şi cu un deosib aspect, lepidoliul este uneori şlefuit în forme decorative, cu toate că duritatea sa este prea scăzută pentru a putea fi folosit la bijuterii.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Lepidolitul conţine litiu, după cum ştim deja, deci, va colora o flacără în culoarea roşie.
O proprietate interesantă a lepidolitului este insolubilitatea în acizi, ceea ce poate ajuta la curăţarea sa de alte impurităţi minerale.

MINERALE ASOCIATE
Mineralele cu care se asociază lepidolitul sunt ambligonitul, spodumenul şi varietăţile din grupa turmalinei, sau pe lângă filoane de staniu.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Lepidolitul provine din rocile magmatice de adâncime, fiind întâlnit des în rocile acide, precum granite şi pegmatite.
Surse mari de exploatare a lepidolitului, în lume, sunt: Manitoba (Canada), Rozna (Cehia), Livorto (Italia), Uto (Suedia) şi în ţări ca Japonia, Madagascar, Mozambic şi SUA (în acest caz, la Pala- California, Brown Derby- Colorado, Connecticut, Maine şi New Mexico.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
LEPIDOLIT

• Clasă: silicaţi, filosilicaţi, mice
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: K(Li, Al)3(Si, Al)4O10(F,OH)2 cu urme de rubidiu
• Duritate: 2 jumătate-3
• Densitate: 2,8-3,3
• Clivaj: perfect
• Spărtură:neregulată
• Culoare: incolor, alb, gri, galben, roz, purpuriu
• Urmă: incoloră
• Luciu: perlat
• Luminescenţă: inexistentă

[în imagini (poze din colecţia proprie): în cea de sus este lepidolit purpuriu, iar în cea de jos acelaşi lepidolit cu alt eşantion de culoare galbenă]

Xenotim

YPO4;YbPO4-fosfat de ytriu sau de yterbiu

Xenotimul este un mineral răspândit, şi este extras atât pentru conţinutul său de metale rare, cât şi pentru colecţionarea sa. Acesta este un fosfat de ytriu (xenotim-Y) sau de yterbiu (xenotim-Yb);

Culoarea sa poate fi brună, verde, galbenă sau roşiatică. În limba greacă, cuvântul înseamnă ,,străin", şi are legătură cu faptul că, la descoperirea mineralului xenotim, în jurul anului 1800, s-a crezut că conţine un element nou.

ASPECT ŞI DEOSEBIRE
Ca aspect, xenotimul seamănă cu zirconul, dar poate fi diferenţiat de acesta chiar prin testul preliminar de identificare: testul de duritate; duritatea xenotimului este de 4 sau de 5, în timp ce duritatea zirconului este de 4 şi jumătate.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Testele pentru identificarea acestui mineral sunt cele de duritate şi de densitate.
Ca la multe alte minerale, acesta trebuie manevrat cu grijă ŞI NU TREBUIE SPĂLAT CU APĂ DE LA CHIUVETĂ, ci cu apă distilată, deoarece se pot deteriora cristalele.
Mai ales, în cazul în care aveţi un exemplar de xenotim, manipulaţi-l cu grijă, deoarece este o piesă inedită şi rară.

ELEMENTE RARE
Ytriul (Z=39, metal secundar) şi yterbiul (Z=70, grupa lantanidelor) sunt două elemente rare.
Yterbiul se găseşte, din punct de vedere mineralogic, în mineralele xenotim, monazit şi gadolinit.
Ytriul se găseşte în bastnasit, monazit şi xenotim.


ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Xenotimul se găseşte în rocile alcaline, şi granitice.
Alte locuri unde se găseşte xenotim: Brazilia, India, Japonia, Italia, Madagascar, Polonia, Norvegia, Africa de Sud, Suedia, Elveţia, SUA (Alabama, California, Colorado, Georgia, New York şi Carolina de Nord.

RĂSÂPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
Xenotimul, în România, se găseşte în Masivul alcalin din Ditrău, în apropiere de Gheorghieni.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
XENOTIM

• Clasă: fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: YPO4;YbPO4
• Duritate:4-5
• Densitate: 4,4-5,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: aşchioasă spre neregulată
• Culoare: brună, verde, galbenă, roşiatică, gri
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Hübnerit

MnWO4- tungstenat(wolframat) de mangan
Hübneritul este un mineral ce conţine wolfram, element numit şi tungsten.
Acest mineral este cea de a treia sursă industrială de wolfram. Celelalte două surse sunt wolframitul şi scheelitul. Denumirea mineralului provine de la inginerul geran Adolph Hübner.

UTILIZĂRILE WOLFRAMULUI
Wolframul este un metal greu, cu cea mai ridicată temperatură de topire dintre metale. A fost descoperit şi izolat în 1783.
Acesta este folosit în principal pentru filamentele becurilor; odată încălzite, aceste filamente încep să lumineze; astfel, noi primim lumină de la un bec. În afară de aer, în balon ce conţine filamentul sunt introduse gaze rare sau inerte, cum ar fi neonul şi argonul, pentru a spori puterea de emitere de lumină.
Tot wolframul este folosit la un aliaj de wolfram şi carbon. Acesta este utilizat la fabricarea instrumentelor de tăiere de mare viteză.
O altă utilizare este pentru sursă de raze X.

SERIE MINERALĂ
Hübneritul este membrul unei serii minerale, Hübnerit-ferberit; Hübneritul conţine cea mai mare cantitate de mangan, wolframitul conţine mangan şi fier, iar ferberitul conţine fier.
RECOMANDĂRIHübneritul trebuie curăţat doar cu apă distilată, deoarece apa de la chiuvetă poate deteriora cristalele fine sau suprafaţa eşantioanelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE,,Hübneritul se găseşte în filoane asociate cu granite sau pegmatite. Se găseşte adesea în filoane de cuarţ , în ascoiaţie cu casiteiritul şi scheelitul. Mai poate fi întâlnit în depozite aluvionare, formate prin erodarea, transportul şi depunerea mineralelor din sursele primare."(Revista Comorile Pământului-Hübneritul)
Eşantioanele de cea mai bună calitate provin din: Morococha, Peru; Panasqueira, Portugalia; Bolivia; China; Franţa; Birmania; Spania; Colorado, Idaho, Nevada şi New Mexico, SUA; Cornwall şi Cumbria, Marea Britanie.

FIŞĂ DE CARACTERIZAREHUBNERITUL

• Clasă: oxizi-tungstenaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: MnWO4
• Duritate: 4-4 jumătate
• Densitate: 7,18
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică spre brun-gălbui
• Urmă: brun-roşiatică, gri-verzuie sau galbenă
• Luciu: submetalic
• Luminescenţă: inexistentă