Spodumen

LiAlSi₂O₆ - silicat de aluminiu şi litiu

Spodumen din Minas Gerais

• Germană: Spodumen
• Engleză: Spodumene
• Spaniolă: Espodumena
• Franceză: Spodumene
• Olandeză: Spodumeen

Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.

De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 

După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 ¹/₂ şi 7 ¹/₂.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.

Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 

În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic, striat
Formulă chimică	LiAlSi2O6
Duritate	6 1/2  -> 7 1/2
Densitate	3,00 ->3,02
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, verde, gri, roz, alb, violet (liliachiu)
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Egirin

NaFeSi₂O₆-silicat de fier şi sodiu

Egirin cu albit

• Germană: Aegirin
• Engleză: Aegirine  (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Egirina (idem portugheză)
• Rusă: Эгирин, Egiryn (poloneză)
• Norvegiană: Ægirin
• Olandeză: Aegirien

Egirinul a fost denumit în anul 1835 de către mineralogul Hans Morten Thrane Esmark, după Aegir, zeul mării în mitologia nordică, deoarece locaţia descoperirii sale se afla pe malul mării, pe coasta norvegiană. Locaţia mai exactă a descoperirii mineralului este Låven, Langesundsfjorden, iar anul este 1834. În prezent mai este folosită şi denumirea de acmit.

Component al rocilor

Din punct de vedere chimic şi geologic, acest mineral este un clinopiroxen, adică este un piroxen care cristalizează în sistemul monoclinic. Fiind un clinopiroxen, mineralul intră în alcătuirea rocilor, fiind adesea întâlnit în rocile magmatice formate prin răcirea magmei la adâncimi adânci, dar şi în cadrul rocilor metamorfice.

Când este component al rocilor, egirinul este dispersat sub forma unor cristale mici, de culoare închisă, acesta conferindu-le un aspect pestriţ. În aceleaşi roci se mai găsesc feldspaţii plagioclazi, cuarţul, biotitul şi unii amfiboli (cum ar fi hornblenda). (click pe ele pentru detalii)

Egirin cu ortoclază

Teste

Egirinul este fuzibil într-o flacără deschisă, acesta colorând flacăra în galben. Culoarea galbenă provine de la sodiul care intră în alcătuirea mineralului. De asemenea, o altă metodă de testare este duritatea, egirinul având 6 pe scara lui Mohs. Astfel, acesta nu poate fi zgâriat de lama unui cuţit (din oţel).

Caracteristici

După cum aţi văzut şi mai sus, egirinul este un silicat, care mai conţine şi metalele fier şi sodiu.

El cristalizează în sistemul monoclinic, cristalele având formă prismatică alungită cu striaţii de-a lungul feţelor. Comun acestui mineral, cristalele se pot macla (una dintre feţele unui cristal este comună cu alta a unui cristal de acelaşi tip).

Împreună cu egirinul mai pot fi găsite unele minerale asociate: riebeckitul, nefelinul şi apofilitul.

Origini şi răspândire

Egirinul se găseşte în rocile magmatice cu cantităţi mari de sodiu, dar şi în cele metamorfice. Printre acestea (cele magmatice) se numără granodioritele, sienitele şi pegmatitele.

Localitatea tip a mineralului (sursa tipică) este localitatea Skaadoe, Brevig din Norvegia. Mai există şi alte câteva locuri în care egirinul a fost descoperit, printre care se numărăr Mont Saint Hilaire (Quebec, Canada), Groenlanda, India, Kenya, Nigeria, peninsula Kola (din Rusia), Magnet Cove (Arkansas şi Libby, Montana, Statele Unite ale Americii).

La noi în România se găseşte la Ditrău (Comăneşti, Dobrogea).

Fişă de caracterizare
Egirin
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic cu striaţii
Formulă chimică	NaFeSi2O6
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	3,5 + 3,6
Clivaj	Bun
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde, negru, negru-verzui, brun-roşiatic
Urmă	Cenuşie-galbenă, pală
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre egirin de la mindat.org.

Annabergit

Ni₃(AsO₄)₂·8H₂O - arsen(i)at de nichel octahidratat

• Germană: Annabergit
• Engleză: Annabergite (idem. franceză şi italiană)
• Spaniolă: Annabergita

Cristale de annabergit din Laurion, Attiki, Grecia

Annabergitul este un mineral de regulă verde (mai poate fi gri, alb sau galben-verzui), plăcut vederii, a cărui cristale se găsesc foarte rar; mineralul se găseşte sub forma unor cruste sau învelişuri pulvurente în preajma sau pe alte minerale pe bază de nichel (de asemenea, şi pe minereurile acestui metal).

Confirmat prima dată ca mineral în 1852, annabergitul nu reprezintă un mineral important din punct vedere economic. Numele său provine de la sursa sa principală, Annaberg, Saxonia, Germania.

Mineralele înrudite şi vechia poreclă

Annabergitul se înrudeşte cu alţi arseniaţi, cum ar fi eritrina (de cobalt) şi vivianitul (de fier). Un mineral asemănător annabergitului este cabreritul, care conţine în plus metalul alcalin magneziu.

În trecut, acest mineral era cunoscut sub denumirea de floare de nichel, datorită metalului pe care îl conţinea, dar şi aparenţei sale; cristalele, aşa cum am mai zis, sunt prismatice şi au adesea striaţii.

Testare

Specimenul provine tot din Laurion, Grecia

Din punct de vedere chimic, annabergitul este un arseniat hidratat. Poate fi testat prin evaporare; o bucăţică de eşantion se poziţionează în eprubeta pentru experiment, iar vaporii de apă evaporaţi din molecula mineralului se vor depune pe pereţii din sticlă ai eprubetei.

Este aproape la fel de moale ca talcul; duritatea sa rar depăşeşte 2 şi jumătate pe Scara lui Mohs, deci cristalele annabergitului pot fi zgâriate cu unghia.

Întreţinere

Ca la majoritatea mineralelor cu cristale diafane (ca să zic aşa), pentru cele ale annabergitului recomand numai apă distilată în cazul curăţării. Niciodată nu folosiţi apa de la robinet pentru astfel de operaţiuni de întreţinere, deoarece suprafeţele frumoase, plane, ale cristalelor vor fi deteriorate.

Origine şi răspândire

Annabergitul este rar şi se formează în zonele de alterare sau oxidare ale zăcămintelor de nichel. Adesea, este sub formă de crustă pe suprafaţa unor minerale de nichel, dar cel mai des caz este skutteruditul (tot o arseniură de nichel).

După locul unde a fost descoperit (Annaberg, Saxonia, Germania), următoarele cele mai importante zone de extracţie ale mineralului sunt: Cobalt, Ontario (Canada); Allemont (Franţa); Laurion (Grecia; vezi prima imagine de sus, de acolo provine mineralul); Valsassina, Como şi Gonnosfanadiga, Sardinia (Italia); Sierra Cabrera (Spania); California şi Nevada (Statele Unite ale Americii).

Caracteristici

Annabergitul aparţine clasei fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. Din punct de vedere chimic este un arseniat octahidratat de nichel (fiecare moleculă de arseniat de nichel înglobează opt molecule de apă). Cristalele sale sunt monoclinice, iar mineralul apare adesea sub formă de cruste sau pelicule pulverulente.

Fişă de caracterizare
Annabergit
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic
Formulă chimică	Ni3(AsO4)2·8H2O  (arseniat-octahidratat-de-nichel)
Duritate	11/2 -> 21/2
Densitate	3,07
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde, cenuşiu, alb, galben-verzui
Urmă	Verde-pală
Luciu	Sticlos - pământos
Luminescenţă	Inexistentă

Calcozină

Cu₂S - sulfură de cupru

În alte limbi:

• Germană: Kupferglanz/Chalkosin
• Engleză: Chalcocite/Chalcosine

Denumirea mineralului ne duce cu gândul la metalul cupru. Denumirea de calcozină are ca origine cuvântul grecesc chalkos, care reprezintă acest metal (de la acelaşi termen provine şi numele mineralului calcopirită). Culoarea sa variază între gri-închis şi negru, un aspect important fiind şi irizaţiile pe care le poate prelua câteodată mineralul sau petele, care pot fi de culoare verzi sau albastre.

Proprietăţi

Densitatea mare a calcozinei este cuprinsă între 5,5 şi 5,8, şi se datorează conţinutului de cupru, însă duritatea sa scade din cauza aceluiaşi metal; ea variază între 2 ¹/₂ şi 3 pe scara Mohs.
Calcozina este asociată în filoanele hidrotermale cu alte minerale de cupru, precum: malachitul, azuritul, covellina, cupritul şi bornitul.
Mineralul este important datorită conţinutului de cupru şi a proprietăţii sale că poate fi extras din minereu cu uşurinţă, dar şi pentru faptul că este abundent.

Utilizări - cuprul, metalul minune din calcozină

După ce este extras din minereuri (de asemenea, şi calcozina intră în discuţie), cuprul este unul dintre cele mai ductile (poate fi tras extrem de uşor în fire) şi maleabile metale (poate fi tras în foi subţiri). Este un metal care conduce curentul electric extrem de bine, deci este folosit pe scară largă pentru fabricarea firelor şi cablurilor electrice. De asemenea, este folosit şi la fabricarea ţevilor, nu numai pentru că poate conduce uşor căldura, dar poate fi modelat sau îndoit uşor.

O altă utilizare pe scară largă a cuprului sunt aliajele pe care le constituie, printre care se numără alama, cositorul şi bronzul.

Testare

Caclozina se dizolvă în acidul azotic, lăsând în urmă reziduu de sulf (nemetal). La testul în flacăra deschisă, calcozina se topeşte cu uşurinţă şi emană vapori ai dioxidului de sulf. Flacăra se colorează în verde datorită cuprului metalic din mineral.

Caracteristici

Calcozina este o sulfură de cupru, deci aparţine clasei sulfurilor. Cristalele sale sunt monoclinice, cu habitus prismatic, psudohexagonal. Este relativ moale şi densitate ridicată. Cristalele sale sunt rare în natură, mineralul fiind găsit sub formă de agregate minerale granulare sau de eşantioane masive. Spărtura sa este concoidală.

Origini şi răspândire

Calcozina se găseşte în filoane hidrotermale sau în zăcăminte asociate skarnelor. Mineralele asociate calcozinei sunt cele cu conţinut principal de cupru, ca malachitul, azuritul, covellina, cupritul, calcopirită şi bornitul.

Printre cele mai importante zone de răspândire ale calcozinei se numără: Camborne, Redruth, St. Ives şi St. Just (Cornwall, Anglia), Tsumeb (Namibia), Kongsberg (Norvegia), Arizona, Connecticut, Montana şi Nevada (Statele Unite ale Americii); 

În România se găseşte în zona Sasca Montană.

Cristale de calcozină

Fişă de caracterizare
Calcozină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Monoclinic, pseudohexagonal
Habitus	Prismatic
Formulă chimică	Cu2S (sulfură-de-cupru)
Duritate	2 1/2  -> 3
Densitate	5,5 - 5,8
Clivaj	Slab
Spărtură	Concoidală
Culoare	Gri-închis, negru
Urmă	Gri-închisă
Luciu	Metalic
Luminescenţă	Inexistentă

(*) Pentru informaţii specializate şi profesionale despre acest mineral, vizitaţi pagina sa pe mindat.org.

Brochantit

Cu4SO4(OH)6-hidroxid-sulfat de cupru

Brochantitul nu numai că este o sursă importantă de cupru, dar este şi un superb mineral verde, ce se prezintă adesea sub forme aciculare.

Brochantitul se găseşte adesea în culoarea verde de smarald, însă, unele eşantioane pot fi negre-verzui. Aceasta a fost identificat în 1824 şi denumit în onoarea profesorului Andre Jean-Francois Marie Brochant de Villers.
Culoarea specifică este datorată conţinutului de cupru.

SISTEM DE CRISTALIZARE
Brochantitul cristalizează în sistemul de cristalizare monoclinic. De obicei, habitusul său este tabular sau acicular, aspect care conferă mineralului un aspect foarte plăcut, asemănător cu cel al auricalcitului (vezi aici postarea respectivă).
În plus, brochantitul este foarte dens, ceea ce-i atribuie o greutate mare.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Brochantitul prezintă o mare solubilitate în acizi ( clorhidric HCl şi azotic HNO3). Eşantioanele merită o mare atenţie şi trebuie curăţate cu apă distilată.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brochantitul este un mineral secundar, format prin alterarea mineralelor primare de cupru. În anumite condiţii de alterare şi oxidare a filoanelor de cupru din zonele aride se formează brochantitul.
Ocurenţele notabile ale brochantitului reprezintă: Ain Barbar (Algeria), deşertul Atacama (Chile), Nassau (Germania), Krisuvik (Islanda), insulele Elba şi Sardinia (Italia), Tsumeb (Namibia), Rio Tinto (Spania), Arizona şi New Mexico (SUA). În Marea Britanie, el se găseşte în Cornwall.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
BROCHANTIT

• Clasa: sulfaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu4SO4(OH)66
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 3,97-4,1
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: verde de smarald spre negru-verzui
• Urmă: verde-pal
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Staurolit

(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2-hidroxid oxid de siliciu, aluminiu şi zinc, magneziu, fier (silicat hidratat de fier, aluminiu, zinc şi magneziu)

Staurolitul este un mineral special, deoarece cristalele sale au o maclă caracteristică foarte cunoscută şi apreciată sub formă de cruce.
Culoarea sa este brună sau roşiatică, ori neagră-maronie. Maclele spectaculoase stau la originea numelui staurolitului, anume din limba greacă, unde stauros înseamnă ,,cruce''.
A fost identificat pentru prima dată ca mineral de sine stătător în anul 1792.

FORMULA CHIMICĂ COMPLEXĂ
Staurolitul aparţine celui mai mare grup de minerale, anume grupa silicaţilor. Din punct de vedere chimic, acesta este un silicat hidratat ( sau un hidroxid oxid) de mai multe metale, printre care aluminiu, fier, zinc şi magneziu.

FRUMOASELE CRISTALE MACLATE
Cu toată că ştim că staurolitul poate face macle minunate, aceasta nu este o regulă. ,,Braţele" crucii se pot afla şi sub alt unghi în afară de cel de 90°, ca de exemplu, de 60°.
Bineînţeles, datorită formelor cristalelor maclate, lumea a folosit mereu staurolitul ca un ornament pentru credincioşi; fiind şlefuite, cristalele maclate par a fi cruci perfecte. Totuşi, astăzi staurolitul nu este folosit la ornamente, decât în cazul descoperirii unui cristal rar, ce poate arăta bine şlefuit.
În ciuda maclelor frecvente, staurolitul se găseşte ca şi restul mineralelor, ,,singur'', sau în agregate masive formate din granule compacte sau forme neregulate.

DURITATE MARE: ELEMENT DE RECUNOAŞTERE
Staurolitul poate fi recunoscut foarte uşor, în primul rând după cristalele maclate. O altă proprietate, prezentă la silicaţi, dar nu în toate cazurile, este duritatea, care, la mineralul cu pricina, este ca a cuarţului sau mai mare cu jumătate de grad pe scara Mohs. Bineînţeles, el poate fi zgâriat de minerale mai dure.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Staurolitul este recunoscut uşor după macle, după duritate, dar şi după culoare. Brunul său specific îi poate da de gol identitatea de cele mai multe ori. Acesta este infuzibil ( nu se topeşte într-o flacără deschisă) şi insolubil în acizi. Totuşi, acidul sulfuric îi poate afecta suprafaţa, lăsându-i urme uşoare. Recomand curăţarea cu apă distilată sau acizi uşori.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Staurolitul se găseşte în roci sedimentare, în gnaise şi şisturi de mică. Mineralele asociate ale acestuia sunt: granatul, paragonitul, kynitul (distenul), muscovitul şi cuarţul. Mai poate fi găsit în nisipuri aluvionare.
Răspândire: Minas Gerais (Brazilia), Moravia (Cehia), Morbihan, peninsula Bretagne (Franţa), Como şi Sandrio (Italia), Loch Ness (Scoţia), Pizzo Forno, Ticino (Elveţia), Georgia; New Mexico; Carolina de Nord şi Virginia (SUA), plus foarte multe alte locuri.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
Cele mai frumoase cristale se găsesc la Baia de Arieş, în munţii Metaliferi, însă, staurolit se mai găseşte în multe alte locuri: Munţii Făgăraşului şi Munţii Lotrului (în depozite aluvionare pe râul Lotru, în zona oraşului Brezoi), Munţii Sebeş, Munţii Rodnei, Munţii Semenic, Munţii Poiana Rusca, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
STAUROLIT

• Clasă: silicaţi, sub-clasa nezosilicaţilor
• Sistem de cristalizare: monoclinic sau pseudo-ortorombic
• Formulă chimică:(Fe,Mg,Zn)2Al9(Si,Al)4O22(OH)2
• Duritate: 7-7 jumătate
• Densitate: 3,7-3,8
• Clivaj: definit
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică sau negru-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos sau răşinos
• Luminescenţă: inexistentă

Psilomelan

(Ba,H2O)4Mn10O20- Hidroxid oxid de mangan şi bariu

Psilomelanul, este, din punct de vedere chimic, un ansamblu de oxizi şi hidroxizi de mangan.
    Geologii l-au descris mai degrabă ca fiind un amestec de mai multe minerale, printre care şi romanechitul, un mineral cu compoziţie asemănătoare.
    Psilomelanul are un habitus extrem de variat; cristalele sale pot fi reniforme, mamelonare, botroidale, etc.
    Mai rar, mineralul este folosit la podoabe.


ALTE DENUMIRI
    Psilomelanul este cunoscut şi sub trei alte denumiri: manganomelanul, hematitul negru, sau oxidul de mangan dur.
    Denumirea nemţească este de schwarzer Glaskopf, ceea ce înseamnă ,,chelie neagră'', sau ,,cap de sticlă negru''.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
    Compuşii asemănători psilomelanului se formează de obicei în depozite sedimentare, dar şi în zonele unde zăcămintele de mangan se oxidează sau se alterează.
    Psilomelanul este folosit în industrie pentru conţinutul său de mangan, de aceea locurile cu concentraţii notabile de psilomelan sunt foarte favorabile; norocul face că aceste locuri există, cu toate că mai sporadic, dar există.
    Ocurenţele notabile ale psilomelanului sunt: Ucraina şi Georgia, Eisenbach (Pădurea Neagră, Germania), India, Brazilia, Africa de  Sud, SUA, Marea Britanie (Cornwall- Lostwithiel;Somerset- Brendon Hills; arhipelagul Orkney- insula Hoy, etc).
    Psilomelanul se găseşte asociat cu: baritina, goethitul şi se mai găseşte alături de cuarţ.


RĂSPÂNDIRE ÎN ROMÂNIA
    În România, psilomelanul se găseşte în toate zăcămintele de mangan din Carpaţii Meridionali- Delineşti, Prăvăţ, etc.-, munţii Preluca, munţii Bistriţei.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
PSILOMELANUL

• Clasă: oxizi-hidroxizi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: (Ba,H2O)4Mn10O20
• Duritate: 5-6
• Densitate: variază între 3,7 sau 4,7, datorită diferitelor incluziuni de oxizi-hidroxizi de mangan
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: neregulată sau concoidală
• Culoare: neagră-cenuşie
• Urmă:neagră-brună
• Luciu: metalic, submetalic sau tern- de granulaţie fină
• Luminescenţă: inexistentă

Hübnerit

MnWO4- tungstenat(wolframat) de mangan
Hübneritul este un mineral ce conţine wolfram, element numit şi tungsten.
Acest mineral este cea de a treia sursă industrială de wolfram. Celelalte două surse sunt wolframitul şi scheelitul. Denumirea mineralului provine de la inginerul geran Adolph Hübner.

UTILIZĂRILE WOLFRAMULUI
Wolframul este un metal greu, cu cea mai ridicată temperatură de topire dintre metale. A fost descoperit şi izolat în 1783.
Acesta este folosit în principal pentru filamentele becurilor; odată încălzite, aceste filamente încep să lumineze; astfel, noi primim lumină de la un bec. În afară de aer, în balon ce conţine filamentul sunt introduse gaze rare sau inerte, cum ar fi neonul şi argonul, pentru a spori puterea de emitere de lumină.
Tot wolframul este folosit la un aliaj de wolfram şi carbon. Acesta este utilizat la fabricarea instrumentelor de tăiere de mare viteză.
O altă utilizare este pentru sursă de raze X.

SERIE MINERALĂ
Hübneritul este membrul unei serii minerale, Hübnerit-ferberit; Hübneritul conţine cea mai mare cantitate de mangan, wolframitul conţine mangan şi fier, iar ferberitul conţine fier.
RECOMANDĂRIHübneritul trebuie curăţat doar cu apă distilată, deoarece apa de la chiuvetă poate deteriora cristalele fine sau suprafaţa eşantioanelor.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE,,Hübneritul se găseşte în filoane asociate cu granite sau pegmatite. Se găseşte adesea în filoane de cuarţ , în ascoiaţie cu casiteiritul şi scheelitul. Mai poate fi întâlnit în depozite aluvionare, formate prin erodarea, transportul şi depunerea mineralelor din sursele primare."(Revista Comorile Pământului-Hübneritul)
Eşantioanele de cea mai bună calitate provin din: Morococha, Peru; Panasqueira, Portugalia; Bolivia; China; Franţa; Birmania; Spania; Colorado, Idaho, Nevada şi New Mexico, SUA; Cornwall şi Cumbria, Marea Britanie.

FIŞĂ DE CARACTERIZAREHUBNERITUL

• Clasă: oxizi-tungstenaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: MnWO4
• Duritate: 4-4 jumătate
• Densitate: 7,18
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată
• Culoare: brun-roşiatică spre brun-gălbui
• Urmă: brun-roşiatică, gri-verzuie sau galbenă
• Luciu: submetalic
• Luminescenţă: inexistentă