Activitate practică 7-8 EXPLORARE ŞI EXCAVARE

Căutarea de minerale, sau VÂNĂTOAREA DE ROCI, cum i se mai spune, presupune o muncă asidue, dar în acelaşi timp minunată şi plăcută, deoarece poţi explora şi vedea minunile naturii.

De acum, trebuie să-ţi decizi zona sau locul unde să-ţi începi activitatea practică. Recomandat este, să începi ecplorarea în locuri apropiate şi cunoscute. Sigur vei găsi eşantioane minunate la ţărmul mării sau lângă faleze, dar trebuie să ai grijă, deoarece sunt uneori locuri periculoase.
Trebuie să ai în vedere două obiective atunci când cauţi roci la ţărm: că fenomenul de eroziune al ţărmului este în desfăşurare, aşa că trebuie să ai grijă la căderea de pietre şi de fenomenul flux-reflux.
Dar şi dealurile sau munţii pot fi locuri periculoase, aşa că, dacă eşti mai mic, lasă aceste detalii în seama unui adult. NU UITA! Siguranţa este pe primul loc!

GĂSIREA ŞI ADUNAREA EŞANTIOANELOR
Poţi aduna eşantioane de pe plajă sau din cariere. Poţi găsi eşantioane de cuarţ pe plajă sau pietriş, sau eventual în râuri. Vei observa, după ce prinzi mai multă experienţă, cristale fixate pe rocă, în zonele cu roci granitice.
Nisipul şi pietrişul au constituit mereu un mediu propice pentru minerale, de exemplu, aurul poate fi găsit prin spălarea de nisip.
Multe alte minerale pot fi găsite în depozite aluvionare, în râuri. Aceste depozite naturale sunt rezultatul eroziunii şi depunerii de roci bogate în minerale.

ROCI SEDIMENTARE
Aceste tipuri de roci-formate prin aducerea de sedimente formate prin ruperea şi fragmentarea altor tipuri de roci de către agenţi naturali şi sedimentarea acestora- sunt excelente pentru găsirea de fosile. Dar nu numai! mai pot fi găsite diamante, aur, casiterit, zircon, granat, topaz, etc., dar există şi condiţia ca rocile sedimentare să fie formate şi depuse în apropierea de roci magmatice sau metamorfice propice mineralelor de mai de sus.
Multe minerale se formează în mometul de depozitarea al rocilor sedimentare, cum ar fi calcedonia, opalul- în şisturi silicioase- şi magnetitul cu hematitiul-în calcare.

CAVITĂŢI-ROCILE MAGMATICE
Rocile magmatice pot conţine nişte cavităţi -găuri de anumite mărimi în care se găsesc minerale sau cristale. Tipurile de cavităţi sunt:

• GEODA- Cavitate rotundă, bordată cu agat, presărată sau plină cu cristale
• DRUZA- Cavitate neregulată

Aceste cavităţi sunt exploatate în minele din toată lumea şi nu pot fi găsite la suprafaţă. Acestea se găsesc pe matricea lor, iar minerii le scot. Fiecare mineral este folosit la ceva pe lumea asta, iar unele sunt şlefuite pentru frumuseţea şi raritatea lor.
VA URMA...

INTERESANT...pentru vânători de roci!
REGULILE VÂNĂTORULUI DE ROCI

1. Începe exploatarea într-un loc cunoscut, de unde poţi găsi informaţii suplimentare, hărţi, etc
2. Acordă prioritate maximă siguranţei tale şi nu te aventura în locuri periculoase, cum ar fi mlaştinile, versanţii, stâncile, carierele sau ţărmurile periculoase, etc
3. Trebuie mereu să întrebi proprietarul în cazul în care locul ales pentru vânătoarea de roci este proprietate privată sau este un loc închis
4. Nu distruge alte forme de viaţă şi nu lua foarte multe eşantioane din acelaşi loc
5. NU lăsa în urma ta gropi sau bucăţi de roci, se pot răni alţii sau animalele; vor mai fii şi alţii care vor să caute minerale după tine
6. Respectă peisajul natural: nu arunca gunoaiele pe jos şi fii civilizat
7. NU lua mai multe minerale decât este nevoie
8. Mai degrabă ia bucăţi de minerale deja căzute decât să le spargi tu
   

Dioptazul

Dioptazul este un frumos şi un rar mineral de culoare verde-închis. El nu este destul de dur pentru a fi purtat ca bijuterie.
Acest mineral, dioptazul, este transparent şi, denumirea sa vine din grecescul dia (prin) şi optomai (a vedea), deoarece pe acest mineral sunt vizibile foarte bine planurile de clivaj. Cele mai frumoase eşantioane pot fi confundate cu smaraldul, la prima vedere.
Deşi dioptazul nu este folosit la bijuterii, deoarece este foarte moale, este totuşi tăiat pentru ca lumea să-i vadă frumuseţea. De obicei, este tăiat briliant sau caboşon, iar acestea la un unghi de 40°. Atunci când este tăiat astfel, are un aspect uimitor.

MINERAL SPECIAL PENTRU...A FI ŢINUT ÎN COLECŢII!
Dioptazul tinde să arate mai bine în grupuri de cristale mari, într-o colecţie, decât în grupuri mici sau cristale individuale. Unele grupuri mari pot fi foarte scumpe, dar cele mici mai ieftine, luate de la comercianţi.
Culoarea verde foarte frumoasă îţi dă senzaţia că cristalul îşi pierde transparenţa şi că este opac, de fapt!!!

RECOMANDĂRI PENTRU COLECŢIONARI
În caz că faceţi rost de un eşantion de dioptaz, trebuie să ştiţi:
1)Nu trebuie adus niciodată în contact cu acidul clorhidric, azotic sau amoniacul
2)În cazul în care eşantionul se găseşte pe o matrice de calcit, ea poate fi îndepărtată cu acid acetic
3)Pentru a curăţa matricea de calcit, poţi folosi chiar unpic de oţet de bucătărie, o variantă de acid acetic

Dioptaz în România se găseşte la Băiţa Bihor, prima ocurenţă de dioptaz din Europa.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DIOPTAZUL

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: CuSiO2(OH)2
• Duritate: 5
• Densitate: 3,28-3,35
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: verde-închis
• Urmă: albastru, verzui pal
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă
  

Mercurul şi cinabrul

Vezi postarea pe larg despre cinabru, făcând clic aici.

Mercurul este un metal foarte interesant; este singurul metal care este lichid la temperatura camerei, adică dacă este ţinut la căldură. Are o foarte largă gamă de utilizări industriale şi este otrăvitor.
Culoarea sa este argintie, strălucitoare.

Uneori, se găseşte şi în natură, dar sub formă de compus mineral; cinabrul este mineralul format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial.
O caracteristică interesantă a cinabrului este că atunci când este încăzit sau prăjit în flacără deschisă, oxigenul din aer se combină cu sulful, iar mercurul este eliminat sub formă de metal. În acest mod uşor se face rost de mercur din cinabru.

Numele provine de la romanul vechi ,,hydrargyrum'', adică argint de apă. De la acest cuvânt provine simbolul elementului din Tabelul Periodic mercur, anume Hg.

UTILIZĂRI

Mercurul este un metal lichid la temperatura camerei, dar poate fi şi solid, la -38,9 grade Celsius, iar temperatura de fierbere este de 357 grade. Tocmai de aceea, mercurul la temperaturi atmosferice va fi folosit pentru termometre, întrucât se dilată şi se contractă vizibil. Mai este folosit la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu ultraviolete.
Un alt lucru interesant este capacitatea mercurului de a dizolva multe alte metale şi de a forma multe alte amalgame (compuşi). Un exemplu bun de amalgam al mercurului poate fi mineralul alb, moschellandsbergitul, care este un amalgam de argint şi mercur.

PLOMBE DENTARE

Amalgamele sintetice de mercur sunt folosite pentru plombarea cariilor dentare. Unii oameni cred că acestea sunt dăunătoare pentru organism, dar medicii dentişti spun că înlăturarea lor este mai dăunătoare decât păstrarea.

Picături de mercur pe cinabru

OTRAVĂ MORTALĂ

Oricare ar fi, până la urmă, adevărul legat de plombele dentare, mercurul este o otravă mortală. Orice cantitate, oricât de mică, ingerată, poate produce afecţiuni grave ale rinichilor şi a ficatului. Înainte de 1972, o mare cantitate de mercur a ajuns în peştele mâncat de oameni, din cauza deversării metalului în mări şi oceane. După 1972, aproape 100 de ţări au interzis această deversare, după ce foarte multă lume s-a îmbolnăvit.
Mercurul trebuie tratat cu foarte mare grijă, pentru că este otrăvitor.

RECOMANDĂRI

Deoarece vaporii de mercur sunt şi ei periculoşi, cercetarea mineralului trebuie făcută într-o cameră ventilată, iar eşantioanele trebuie păstrate într-o cutie de plastic sau de sticlă ermetic închisă.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE

Deşi mercur nativ se găseşte foarte rar, el se găseşte la marginea zăcămintelor de cinabru. Se mai găseşte în anumite cavtăţi de roci vulcanice.
Dar, cu toate acestea, mercurul se găseşte în multe locuri din lume, inclusiv România:

• Landsberg, Germania
• Muntele Avala, Serbia
• Idrija şi Almaden, Slovenia
• Ciudad Real, Spania
• Arizona, Texas, California, Washington şi Utah, din SUA
• Valea Ampoiului, Munţii Metalifieri, din România.

Fişă de caracterizare
Mercurul
Clasă	Elemente native
Sistem de cristalizare	Trigonal (t. mai mici de la -40°C )
Habitus	Sfere lichide metalice
Formulă chimică	Hg
Duritate	-
Densitate	13,6-14,5
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Inexistent
Culoare	Argintie
Urmă	Inexistentă
Luciu	Metalic
Luminescenţă	Inexistentă

Marcasita

<(Măriţi fotografia şi observaţi mici ,,picături'' de marcasită)
<(În fotografie cuarţ cu pirită)
Marcasita este foarte asemănătoare cu pirita şi au aceeaşi formulă chimică. Deşi amândouă sunt minerale compune şi răspândite, marcasita este mai puţin frecventă. În ciuda formulei chimice la fel, sistemele de cristalizare sunt diferite.
Culoarea marcasitei este, de obicei, galben-arămiu-pal. A fost denumită de sine stătătoare în 1845 de către Wilhelm von Haidinger, un mineralog austriac. Denumirea pe care i-a dat-o provine de la marqashita, un cuvânt arab cu semnificaţie incertă, folosit anterior pentru a desemna pirita.

Pentru a vedea postarea cu pirita, click aici!

FORME CRISTALINE
Diferenţa crucială dintre pirită şi marcasită este sistemul de cristalizare şi forma cristalelor sale. De fapt, din punct de vedere chimic, pirita şi marcasita sunt identice, fiecare mineral conţinând fier şi sulf în aceleaşi proporţii.
Pirita are cristale cubice, în timp ce marcasita are, de obicei, forme tabulare -care arată asemănător cu forma blatului de masă. Din acest motiv este dificil pentru mineralogii amatori să afle dacă eşantionul este ori pirită ori marcasită, şi de multe ori necesită teste cristaline amănunţite.
Din fericire, există teste mai simple pentru a diferenţia cele două minerale:

• Marcasita se descompune destul de uşor şi de repede atunci când este expusă la aer, transformându-se în sulfaţi feroşi. Marcasita se dizolvă în acid azotic cu o oarecare dificultate.
  
• Pirita suferă uneori aceeaşi reacţie, dar foarte lent.
  

RECOMANDĂRI
Pirita este uneori şlefuită pentru confecţionarea unor bijuterii ieftine, de obicei faţetată sau în caboşon, şi comercializată sub numele de ,,marcasită''.
Marcasita este un mineral relativ instabil care se descompune destul de uşor. Prin urmare, un eşantion de marcasită nu trebuie curăţat, şi trebuie ţinut într-o cutiuţă cu un săculeţ cu gel de silice.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Marcasita se formează, de obicei, din soluţii acide care s-au infiltrat prin rocile sedimentare, precum argila, marna, creta şi calcarul. Se mai găseşte în filoane hidrotermale uşor alterate.
Cele mai frumoase eşantioane au fost descoperite la:

• Karlovy Vary, din Cehia
• Calais, din Franţa
• Clausthal, Freiberg şi Annaberg-Buchholz, din Germania
• Veneţia, Lazio şi Toscana, din Italia
• Galena, Illinois, Kansas, Missouri, Oklahoma, din SUA
• Kent, între Dover şi Folkstone, Tavistock în Devon, din Marea Britanie

În România, sunt celebre pseudomorfozele de marcasită după trandafirii de pirotină de la Herja. Stalactitele de marcasită formate pe pereţii vechilor galerii sunt cunoscute la Băiuţ, zona Baia Mare.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MARCASITA

• Clasă: sulfuri
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: FeS2
• Duritate: 6-6 jumătate
• Densitate: 4,87-4,92
• Clivaj: distinct
• Spărtură: neregulată
• Culoare: galben-arămiu-pal
• Urmă: neagră-verzuie
• Luciu: metalic
• Luminescenţă: inexistentă

MALACHITUL

Miercuri, 2 martie 2011, a apărut nr. 24 din colecţia Comorile Pământului, unde unii au avut, sau nu au avut norocul de a găsi un frumos eşantion de malachit. Poza cu malachitul nu am s-o pun, pentru că ar fi afară din tema; eşantionul nu are decât o scurtă dungă verde, şi nu pre aveţi ce vedea. În schimb, am pus poza cu azuritul meu, unde am avut mai mult malachit decât azurit :).
Pentru cei care vor să ştie mai multe, ...

Malachitul are ca criteriu de identificare principal culoarea sa verde-strălucitoare. Aceasta, împreună cu structura sa rubanată, îl fac o nestemată foarte populară.
Malachitul este cunoscut de mii de ani, iar civilizaţiile timpurii purtau amulete din malachit pentru a se feri de boli şi de pericole.

NESTEMATĂ FRAGILĂ
Cu toate că malachitul este moale şi nu prea este potrivit pentru fabricarea de bijuterii (cu toate că se foloseşte la bijuterii), se foloseşte ca piatră ornamentală. Obictele tipice de artizanat sunt scrumierele şi cutiile de casete din malachit.

TĂIETURA
Atunci când este folosit la bijuterii, malachitul este tăiat în stil caboşon. Faţetarea nu este posibila la această piatră semipreţioasă, deoarece materialul folosit nu este cristalin. Într-adevăr, cristalele de malachit sunt foarte rare. Marele avantaj al caboşonului este că scoate în evidenţa luminii frumuseţea pietrei, precum şi alternanţa de benzi verzi-deschise; verzi-închise.

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Malachitul este o sursă de cupru, dar în ciuda răspândirii sale este o sursă minoră. Tinde să apară în asociaţie cu cupritul, un mineral important de cupru, precum şi cu cuprul nativ. Deseori, malachitul este extras întâmplător, prin extragerea de cupritului sau cuprului, rareori existând exploatări numai pentru malachit.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Malachitul este solubil în acid clorhidric, iar atunci când se dizolvă prezintă un puternic efect de efervescenţă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MALACHITUL

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu2CO3(OH)2
• Duritatea: 3 jumătatea-4
• Densitate: 3,5-4
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală spre neregulată
• Culoare: verde
• Urmă: verde
• Luciu: adamantin, mătăsos sau mat
• Luminescenţă: inexistentă