Parisit

Parisit-(Ce) cu calcit

Ca(Ce,La)₂(CO₃)₃F₂-fluoro-carbonat de calciu, cu incluziuni de ceriu/neodim şi lantan

• Engleză: Parisite
• Italiană: Parisite
• Olandeză: Parisiet

Parisitul este un mineral care se găseşte foarte rar în natură. În structura sa sunt prezente două elemente aparţinând grupei lantanidelor, acestea fiind lantan şi ceriu. În ciuda rarităţii sale, acest mineral este foarte interesant şi în acest articol vom vedea câteva dintre caracteristicile sale.

Mineralul a fost identificat pentru prima dată în 1845 de către mineralogul J.J. Paris (de unde provine şi numele acestuia), fiind descoperit într-o mină de smaralde din Muzo, Columbia, America de Sud.

Caracteristici importante

Pe lângă aceste elemente mai rare, întâlnim în cadrul mineralului şi calciu, fluor şi radicali de carbonat . De asemenea, există o varietate a acestui mineral, cunoscut ca parisit-(Nd), doar că acesta din urmă conţine elementul neodim în loc de ceriu. Elementele rare îi conferă mineralului o culoare brună sau galben-maronie. Parisitul de neodim este albastru-cenuşiu.

Există şi alte minerale rare cu o compoziţie chimică asemănătoare; printre acestea se numără bastnäsitul, röntgenitul şi synchysitul. Parisitul poate fi găsit uneori în asociaţie cu acestea.

Habitusul cristalelor

Mineralul este foarte rar, însă de cele mai multe ori acesta se găseşte sub formă cristalină. Cristalele sale sunt adesea mici, cu un habitus mai puţin cunoscut; ele au o formă bipiramidală, fiecare piramidă având şase feţe. În acelaşi timp, şi cristalele prismatice sau romboedrice pot apărea.

Recomandări

Un eşantion din acest mineral, în cazul în care ajunge într-o colecţie de minerale, trebuie păstrat în cele mai bune condiţii; raritatea sa îi conferă o oarecare valoare financiară (însă nu foarte mare); acest mineral nu se găseşte de cumpărat de la orice comerciant de minerale, iar în cazul în care o persoană nu este sigură dacă un eşantion ar putea conţine cristale de parisit, ar trebui să apeleze numai la testele specializate.

Caracteristici

Parisitul este o combinaţie dintre carbonat şi fluorură, deci este din punct de vedere chimic un fluoro-carbonat. În funcţie de varietate, poate conţine calciu, plus pământurile rare lantan, ceriu sau/şi neodim. Cristalele sale sunt adesea trigonale (vezi Habitusul cristalelor pentru mai multe date). Parisitul are duritatea puţin sub jumătate pe Scara Mohs (4¹/₂), iar urma sa este albă (în ciuda culorii galben-maronie, brună sau albăstruie). Are spărtură concoidală şi prezintă un clivaj uşor de observat (definit).

Origini şi răspândire

Parisitul se găseşte în marne, pegmatite şi unele roci vulcanice alterate. Sursele cele mai importante ale mineralului sunt Hopfeldboden şi Salzburg, Austria; Muzo, Columbia (unde a fost descoperit); Mont Saint-Hilaire, Canada; Narsak, Groenlanda; Novara şi Piemont, Italia; San Gotthard, Elveţia. Se găseşte şi în SUA, în Montana şi Massachusetts.
"În România, parisitul se găseşte în masivul alcalin de la Ditrău, lângă Gheorgheni." Conform Revistei Comorile Pământului (DeAgostini, versiunea în română)

Parisit, smarald şi calcit

Fişă de caracterizare
Parisit
Clasă	Carbonaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Bipiramidal, cu şase feţe pentru fiecare piramidă; prismatic; romboedric;
Formulă chimică	Ca(Ce,La)2(CO3)3F2
Duritate	4 1/2
Densitate	4,36
Clivaj	Definit
Spărtură	Concoidală spre aşchioasă
Culoare	Brună, galben-maronie (Ce) albăstrui (parisit-(Nd))
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre răşinos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifie, vizitaţi pagina despre parisit-ce şi parisit-nd de la mindat.org.

Rodocrozit

MnCO₃ - carbonat de mangan

• Germană: Rhodochrosit
• Engleză: Rhodochrosite
• Italiană: Rodocrosite
• Spaniolă: Rodocrosita (idem portugheză)
• Franceză: Rhodochrosite
• Poloneză: Rodochrozyt
• Olandeză: Rhodochrosiet

Rodocrozitul este unul dintre cele mai importante minerale care conţin metalul mangan. În ciuda faptului că are în structura sa acest metal destul de important, rodocrozitul este considerat de cele mai multe ori prea frumos pentru a fi folosit pe cale industrială, fiind astfel o piatră semipreţioasă.

Date generale

Denumirea sa provine din greacă, unde cuvintele "rhodos" şi "khros" înseamnă trandafir şi respectiv culoare. Deşi majoritatea eşantioanelor şi cristalelor de rodocrozit au această culoare specifică roz-roşiatică, sunt şi unele mai rare care pot fi maronii sau gri.

Rodocrozitul a fost cunoscut încă din timpuri străvechi şi folosit la bijuterii, însă a fost identificat ca mineral de sine stătător în 1813, pe baza eşantioanelor descoperite la noi în ţară, la Cavnic.

După cum am menţionat şi mai sus, rodocrozitul este unul dintre sursele principale de mangan. Un altul care conţine mangan este piroluzitul. Manganul este un metal important, fiind folosit în aliaje feromagnetice şi în diverse tipuri de oţel.

Rodocrozit din Cavnic, România

Serie de minerale

Fiind un carbonat, rodocrozitul formează o serie de soluţie solidă cu unii carbonaţi, cum ar fi calcitul (carbonat de calciu) şi sideritul (carbonat de fier). Asta înseamnă că fiecare mineral poate fi creat prin înlocuirea metalului din compoziţia sa (cum ar fi manganul) cu un altul (calciu, fier, zinc, etc.). Astfel, din grupa calcitului mai face parte: magnezitul (carbonatul de magneziu) şi smithsonitul (carbonatul de zinc). Una dintre primele metode de a deosebi rodocrozitul de celelalte minerale din grupa sa este aspectul său (culoarea).

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

În primul rând, eşantioanele de rodocrozit de la noi din ţară au un aspect unic şi o culoare roz specifică (vezi imaginea de mai sus). Aspectul mineralului este factorul care îl diferenţiază de celelalte minerale din seria calcitului. 

Aspectul său este asemănător cu al mineralului rodonit, însă un simplu test de duritate poate face diferenţa între acestea două; în timp ce rodonitul are o duritate mai mare, de la 5 ¹/₂ până la 6 ¹/₂ pe scara lui Mohs, rodocrozitul o are mai mică, de la 3 ¹/₂ până la 4. Astfel, rodocrozitul poate fi zgâriat cu lama unui cuţit, dar nu şi cu o monedă. 

Dacă o bucată mică de eşantion este expusă acidului clorhidric încălzit, aceasta de dizolvă efervescent. 

Caracteristici

Rodocrozitul este un carbonat de mangan, deci face parte din clasa minerală a carbonaţilor. Culoarea specific-roşiatică este datorată conţinutului de mangan.Cristalele sale aparţin sistemului cristalin trigonal, şi în majoritatea cazurilor au un habitus prismatic sau tabular. Un alt alt aspect al acestora este sub formă de mase nodulare, globulare sau botroidale, iar în interiorul cristalelor se pot găsi adesea benzi de nuanţe diferite de roz şi roşu. 

Duritatea sa este mai mică decât jumătate, adică 3 ¹/₂ până la 4 pe scara Mohs, însă densitatea sa este peste medie, cu o valoare de 3,7. Luciul său este perlat sau sticlos. 

Origini şi răspândire

Locurile în care se găseşte rodocrozitul sunt: filoanele hidrotermale conţinătoare de minerale de cupru, plumb şi argint, şi zăcămintele de oxizi de mangan (ca mineral secundar).
Cele mai importante surse de rodocrozit sunt: Catamarca (Argentina), Cavnic (România), Hotazel (Africa de Sud) şi Butte (Montana, Statele Unite ale Americii).

Fişă de caracterizare
Rodocrozit
Clasă	Carbonaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	MnCO3
Duritate	3 1/2 -> 4
Densitate	3,4 ->3,7
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Roz, roşu, maroniu sau gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Sferocobaltit

CoCO3-Carbonat de cobalt

Sferocobaltitul este o varietate rară minerală. Tocmai de aceea, cristalele şi eşantioanele de sferocobaltit sunt la mare căutare între printre colecţionari.

Culoarea sa este roşie sau rozalie, deşi unele eşantioane pot fi gri sau negre. O altă denumire a acestui superb mineral este cea de cobaltocalcit, car este un nume ce face comfuzii, deoarece duce cu gândul la elementul chimic calciu, inexistent în acest mineral.
TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Sferocobaltitul prezintă efervescenţă în momentul în care reacţionează cu acidul clorhidric. De asemenea, eşantioanele trebuie curăţate cu mare grijă, folosindu-se doar apă distilată. Deoarece unele cristale pot fi foarte fine şi subţiri, această curăţare trebuie să fie făcută cu foarte mare grijă.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Sferocobaltit este un mineral secundar, care se formează numai prin alterarea şi modificarea altor varietăţi minerale preexistente. El se găseşte împreună cu alte minerale de cobalt, cât şi cu annabergitul, un arseniat de nichel.
Resursele de sferocobaltit sunt foarte rare, şi puţine, şi se găsesc în: Australia, Republica Democrată Congo, Livuria şi Savona din Italia, Baja California din Mexic şi în Maroc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SFEROCOBALTITUL

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: CoCO3
• Duritate: 4
• Densitate: 4,13
• Clivaj: perfect
• Spărtură: neregulată spre concoidală
• Culoare: roşie-rozalie, neagră, brună-cenuşie
• Urmă: roşie
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

Dolomitul şi pietrele dolomitice

CaMg(CO3)2-carbonat de calciu şi magneziu

Dolomitul, este atât mineral, cât şi rocă, întrucât este mineralul constitutiv al rocilor dolomitice. Acestea sunt roci carbonatice, şi se mai întâlnesc şi sub denumirea de dolomite. Culoarea lor este de regeulă crem, gri sau albă, dar aceste culori se întâlnesc doar în cazul lipsei alterării mineralului. Aproape mereu, aceste roci conţin fosile, dar sunt distruse prin dolomitizare (vezi FORMARE).

FORMARE
Formarea rocilor dolomitice constă în ,,scăldarea" rocilor bogate în carbonat de calciu (ce conţin mineralul numit calcit) prin ape bogate în magneziu. Acest proces poartă denumirea ştiinţifică de dolomitizare.
În momentul în care are loc această transformare, rocile sunt supuse unei reduceri de volum de 12 procente, astefel, rămâne loc pentru petrol şi gaze naturale.

UTILIZARE
Dolomitul şi pietrele dolomitice folosesc în industrie pentru: construcţie (piatră de construcţie), antiacid medical (oxidul de magneziu), materiale izolante, etc.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Rocile dolomitice şi dolomitul sunt în principal răspândite şi frecvente, găsindu-se adesea în asociaţie cu halitul şi gipsul.
Mari zăcăminte de dolomit se găsesc în Anglia, Arabia Saudită şi în Wyoming.

RĂSPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA
În România, rocile dolomitice se găsesc în Dobrogea, în raza oraşului Constanţa (Mahmudia, Ovidiu), în Carpaţii Orientali şi în Munţii pouana Ruscă, cât şi în Maramureş, la: Baia Sprie şi Cavnic. Se mai găsesc şi în alţi munţi din România, ca: Trascău şi Pădurea Craiului.

ASOCIAŢII
Dolomitul se găseşte adesea asociat cu: pirita, marcasita, cuarţul, mineralele argiloase, gipsul, sarea gemă (halitul), şi eventual calcitul.

TESTE
Dolomitul prezintă doar o reacţie lentă atunci când este pus în acid clorhidric diluat, spre deosebire de calcare, care prezintă efervescenţă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DOLOMITUL

• Tip: roci sedimentare
• Componenţi principali: calcit, dolomit
• Componenţi secundari: argilă, cuarţ
• Culoare: crem, gri, alb
• Textură: cristalină, compactă sau poroasă
• Granulaţie: mare, medie sau fină
• Densitate: 2,6-2,8
  

Spat de Islanda

carbonatul de calciu-CaCO3

Spatul de Islanda prezintă un efect optic uimitor, numit birefrigerenţă. Dintre toate varietăţile de calcit (spatul de Islanda este o varietate), cel care prezintă cel mai clar fenomenul de birefrigerenţă este chiar spatul de Islanda.
Această varietate de calcit, spatul de Islanda, clivează cu uşurinţă, producând fragmente romboedrice. Astfel, feţele sale sunt nişte paralelograme.

FENOMENELE OPTICE
Am spus că spatul de Islanda prezintă, dintre toate varietăţile de calcit, cel mai clar fenomen de refrigerenţă. Acest fapt se datorează sistemului de cristalizare şi de refracţia ce are loc în spatul de Islanda; Refracţia este fenomenul în care se schimbă direcţia de propagare a unei unde din cauza schimbării vitezei de propagare.
La spatul de Islanda, acest fenomen are loc ca şi la toate alte obiecte, doar că este foarte evident. Fenomenul constă în despărţirea razei de lumină în două raze diferite, ce arată, într-un fel, o imagine pusă sub un spat de Islanda, de două ori acea imagine.

RECOMANDĂRI
NU spălaţi spatul de Islanda cu apă de la robinet, deoarece poate deteriora structurile cristaline delicate.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Spatul de Islanda este foarte răspândit şi se formează în toate tipurile de roci. Printre cele mai mari eşantioane de spat de Islanda, se numără cel cu 7 m lungime, 7 metri lăţime, 2 metri grosime şi de 254 de kg. În ciuda numelui său, spatul de Islanda nu se găseşte numai în Islanda, ci şi în alte multe locuri de pe glob;





FIŞĂ DE CARACTERIZARE
SPATUL DE ISLANDA

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: CaCO3
• Duritate: 3
• Densitate: 2,7
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală
• Culoare: incoloră
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: albastră, roşie sau galbenă

Auricalcit

Auricalcitul, un mineral superb şi fragil, foarte întâlnit şi răspândit în natură, este foarte moale pentru a folosi în industrie. Cu toate acestea, este foarte apreciat de colecţionari, având o culoare foarte frumoasă, verde-pal sau albastră-deschisă.

Este un mineral foarte delicat, ce poate fi găsit oriunde în lume. Ca alcătuire chimică, este un hidroxid carbonat de cupru şi zinc. El mai formează cruste de cristale fragile şi subţiri. Are o duritate foarte mică, şi nu are întrebuinţări practice sau industriale.
Despre răspândire nu putem spune decât că auricalcitul este un mineral comun, foarte răspândit. Dintre cele mai importante locuri unde găsim auricalcit în România sunt: Dognecea, Ocna De Fier, Moldova Nouă, Băiţa Bihor, etc.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Auricalcitul se curăţă cu apă distilată. În cazul în care el nu poate fi descoperit după culoare, puteţi folosi acid clorhidric, în care auricalcitul se dizolvă cu efervescenţă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
AURICALCIT

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: (Zn, Cu)5(CO3)2(OH)6
• Duritate: 1-2
• Densitate: 3,9-4,0
• Clivaj: perfect
• Spărută: neregulată-sfărâmicioasă
• Culoare: bleu, albastru-verzui, verde-pal
• Urmă: turcoaz-pal
• Luciu: mătăsos spre perlat
• Fluorescenţă: inexistentă

Ankeritul

Akeritul este un mineral ce se aseamănă foarte mult cu dolomitul, dar, între cele două, există diferenţe de compoziţie.
Este, de obicei, alb, galben sau brun-gălbui, dar poate fi şi gri. Denumirea i-a fost atribuită în onoarea lui Mathias Joseph Anker (1772-1843).

CEI DOI GEMENI ...PUŢIN DIFERIŢI!

Ankeritul a fost diferenţiat de dolomit şi identificat ca mineral de sine stătător pentru prima dată, în 1825.
Dolomitul este un carbonat de calciu şi magneziu, în timp ce ankeritul, cu o compoziţie similară, mai conţine urme de mangan şi circa 10 % fier.

SERIE MINERALĂ

Între cele două minerale, ankerit şi dolomit, se pare că ar exista o anumită serie minerală, ankerit-dolomit, astfel, urcând de la dolomitul pur, prin mineralele ce conţin tot mai mult fier, ajungându-se astfel la ankerit, întrucât acesta conţine cea mai mare cantitate de fier din serie.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI

Recomandări: Pentru identificarea ankeritul, e bine să ştiţi că acesta se dizolvă în acid clorhidric cald. Ideea e că, şi dolomitul are acelaşi ,,comportament".
Singurul lucru care se poate face pentru a identifica un mineral neidentificat dacă este dolomit sau ankerit, este un test cu aparaturi, pentru a calcula cantitatea de fier. Din păcate, acest lucru nu se poate face de către un mineralog amator.
DAR, prezenţa fierului este uşor de demonstrat. Punând o picătură de ferocianură - ce are formula chimică Fe(CN)_{6-, în contact cu fierul, se formează albastrul de Berlin. Acest test trebuie executat doar în laborator.
Eşantioanele din acest mineral trebuie curăţate doar cu apă distilată, deoarece apa de la robinet poate distruge structura cristalină fină a mineralului.}

_{ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE}

_{Ankeritul este un mineral comun, şi se formează în filoane minerale prin acţiunea fluidelor ce conţin magneziu, asupra calcarului. Deoarece se formează doar în urma modificării unui material preexistent, este clasificat ca fiind un mineral secundar.
Se extrage din mina din mina de aur Homestake, de la Lead, din Dakota de Sud. Alte zăcăminte mari se mai găsesc la:}

• Erzberg, Austria
• Oldham, Anglia
• Bolzano şi Novara, Italia
• România, Poiana Ruscă şi munţii Leaota

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
ANKERIT

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: Ca(Fe, Mg)(CO3)2
• Duritate: 3 jumătate-4
• Densitate: 2,67
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală
• Culoare: albă, gălbuie, maronie, gri
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă

Diamantul

C - carbon elementar

Diamantul este cea mai dură substanţă găsită în natură, respectiv cel mai dur mineral din natură. Este cea mai valoroasă piatră preţioasă, fiind folosită în industrie pentru tăiere şi şlefuire, datorită durităţii sale de 10 pe scara Mohs (cea mai mare valoare posibilă).

Doar eşantioanele naturale de calitate mai scăzută sunt folosite pentru tăiere, iar cele de calitate superioară în bijuterii. Sunt cele mai preţioase nestemate nu numai pentru frumuseţea lor, ci şi pentru răspândirea lor foarte mică.

TĂIETURA. CARATELE

Inel cu diamant

Diamantele sunt evaluate, atât înainte cât şi după tăiere, în funcţie de ,,CEI PATRU C", ce reprezintă calităţile sale: claritatea, culoarea, tăietura (vine din engleză: cut) şi caratele. Caratul este unitatea de măsură principală pentru măsurarea masei unor pietre preţioase. Astăzi, diamantul este standardizat la 0,2 carate.
Dacă diamantul este tăiat corespunzător, el va prezenta ,,focul său", fenomen ce reprezintă dispersia luminii în în interiorul pietrei. Acesta cauzează lumini colorate în interiorul pietrei.
Cele mai importante tăieturi sunt briliantul şi para.

ÎN INDUSTRIE...

Principala utilizare industrială a diamantului este confecţionarea de instrumente de tăiat şi găurit. El este atât de dur, aşa că poate tăia sau găuri orice.
În trecut, a fost folosit la fabricarea pick-up-urilor de calitate. Cuţitele de diamant sunt folosite de chirurgi pentru tăierea de ţesut uman şi pentru probe. De asemenea, frezele stomatologice conţin praf de diamant.
Bineînţeles, există şi diamant artificial, creat de om, care a fost folosit în industrie începând cu anul 1955.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE

Diamantele se găsesc în kimberlite, roci a căror denumire provine de la Kimberley, Africa de Sud, se formeaza că intruziuni în formă de pipă, ce s-au ridicat de la adâncimi de peste 100 de km.
Continentul african este producătorul principal de diamante pe scară mondială.

Principalele zăcăminte: Brazilia, Africa de Sud, Zair, Siberia, Angola, Botswana, Ghana, Guineea, Namibia, Rusia, Sierra Leone, Tanzania şi Venezuela. Recent, au fost găsite în Canada şi Finlanda. În România, se găsesc acele diamante de Maramureş.

Fişă de caracterizare
Diamantul
Clasă	Elemente native
Sistem de cristalizare	Cubic
Habitus	-
Formulă chimică	C
Duritate	10
Densitate	3,31,-> 3,52
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incoloră, dar se mai găseşte cu nuanţe de alb, albastru, maro, verde, gri, portocaliu, roz, roşu, galben sau chiar negru
Urmă	Albă
Luciu	Adamantin, iar cristalele  netăiate au luciu gras
Luminescenţă	Albastră, roz, galbenă sau verde

MALACHITUL

Miercuri, 2 martie 2011, a apărut nr. 24 din colecţia Comorile Pământului, unde unii au avut, sau nu au avut norocul de a găsi un frumos eşantion de malachit. Poza cu malachitul nu am s-o pun, pentru că ar fi afară din tema; eşantionul nu are decât o scurtă dungă verde, şi nu pre aveţi ce vedea. În schimb, am pus poza cu azuritul meu, unde am avut mai mult malachit decât azurit :).
Pentru cei care vor să ştie mai multe, ...

Malachitul are ca criteriu de identificare principal culoarea sa verde-strălucitoare. Aceasta, împreună cu structura sa rubanată, îl fac o nestemată foarte populară.
Malachitul este cunoscut de mii de ani, iar civilizaţiile timpurii purtau amulete din malachit pentru a se feri de boli şi de pericole.

NESTEMATĂ FRAGILĂ
Cu toate că malachitul este moale şi nu prea este potrivit pentru fabricarea de bijuterii (cu toate că se foloseşte la bijuterii), se foloseşte ca piatră ornamentală. Obictele tipice de artizanat sunt scrumierele şi cutiile de casete din malachit.

TĂIETURA
Atunci când este folosit la bijuterii, malachitul este tăiat în stil caboşon. Faţetarea nu este posibila la această piatră semipreţioasă, deoarece materialul folosit nu este cristalin. Într-adevăr, cristalele de malachit sunt foarte rare. Marele avantaj al caboşonului este că scoate în evidenţa luminii frumuseţea pietrei, precum şi alternanţa de benzi verzi-deschise; verzi-închise.

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Malachitul este o sursă de cupru, dar în ciuda răspândirii sale este o sursă minoră. Tinde să apară în asociaţie cu cupritul, un mineral important de cupru, precum şi cu cuprul nativ. Deseori, malachitul este extras întâmplător, prin extragerea de cupritului sau cuprului, rareori existând exploatări numai pentru malachit.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Malachitul este solubil în acid clorhidric, iar atunci când se dizolvă prezintă un puternic efect de efervescenţă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MALACHITUL

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu2CO3(OH)2
• Duritatea: 3 jumătatea-4
• Densitate: 3,5-4
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală spre neregulată
• Culoare: verde
• Urmă: verde
• Luciu: adamantin, mătăsos sau mat
• Luminescenţă: inexistentă

Azuritul

Azuritul este o sursă secundară de cupru. Mai este utilizat şi ca piatră decorativă, datorită coloritului său viu şi a culorii sale azurii.
Numele azuritului provine de la culoarea sa specifică: albastru celestin. A fost descoperit de vechii egipteni şi, timp de mii de ani, a rămas cel mai preţuit pigment, acesta fiind alabastrul pentru vopsea. Unele zăcăminte de azurit sunt exploatate pentru obţinerea cuprului, dar nu este un minereu industrial, la fel de important precum calcopirita.
Până la sfârşitul Evului Mediu, azuritul a fost măcinat, iar pudra obţinută era folosită la prepararea unor pigmenţi numiţi ,,albastru de munte'', şi ,,piatră armenească".
Aceşti pigmenţi au fost o vreme utilizaţi la scară largă de pictorii medievali, până când s-a descoperit că nuanţa pe care o produceau nu era stabilă: după o perioadă lungă de timp, azuritul măcinat absoarbe umiditatea din aer şi se transformă într-un alt mineral malachitul, de culoare verde.

GIOTTO
Astăzi, o srie de picturi celebre din secolele al XIII-lea, şi al XIV-lea- în special cele ale marelui artist florentin Giotto di Bondone (cca. 1267-1337) -par să aibă cerul de culoare verde.

CHESSYLITUL
Forma masivă a azuritului, folosită ca piatră decorativă, este cunoscută drept chessylit, deoarece unul dintre locurile în care se găseşte este localitatea Chessy, de lângă Lion, din Franţa. Denumirea germană a mineralului azurit este kuperfglazur.

TESTE
Când este introdus în acid clorhidric sau în acid azotic, azuritul reacţionează efervescent. Când este ţinut asupra unei flăcări, se înnegreşte şi se topeşte uşor.

RĂSPÂNDIRE PE GLOB
Câteva dintre cele mai importante zăcăminte de azurit au fost descoperite în Broken Hill-Australia; Deşertul Atacama-Chile; Chessy-Franţa; Laurium-Grecia; Sardinia-Italia; Tsumeb-Namibia; Arizona şi Mexic-SUA.

FIŞA DE CARACTERIZARE
AZURITUL

• Clasa: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu3(CO3)2(OH)2
• Duritate: 3 şi jumătate-4
• Densitate: 3,8
• Clivaj: bun
• Spărtură: concoidală-mineral sfărâmicioasă
• Culoare: albastru de obicei azuriu
• Urmă: albastru deschis
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă
  

Smithsonitul

Smithsonitul este una dintre principalele surese de zinc, iar cele mai frumoase eşantioane sunt folosite ca pietre ornamentale.

Deşi este, deregulă, un mineral cu culoarea albă, el poate fi albastru, brun, verde-măr, cenuşiu, roz intens, purpuriu şi galben închis sau deschis.
Smithsonitul a fost cunoscut timp de mii de ani sub numele de calamină, dar a primit numele actual în onoarea lui James Smithson, cel care a fondat Institutul Smithsonian din Washington DC. Legătura dintre James Smithson şi acest mineral este că acesta, fiind foarte bogat, şi-a dedicat viaţa studiind zinc-ul, smithsonitul fiind un carbonat de zinc.

UTILIZĂRILE SMITHSONITULUI...PENTRU ZINCUL SĂU!
Ca clasare, după sfalerit, smithsonitul este cel mai important mineral din care se extrage zinc. Zincu-ul este un element alb, iar atunci este expus la aer umed este acoperit cu un strat rezistent la coroziune. Zinc-ul este folosit în industrie la aliaje, anume la aliajul dintre nichel şi argint, şi mai este folosit la aliajele de turnare şi la electrozii bateriilor.

PIATRĂ ORNAMENTALĂ!!!
Smithsonitul poate fi atât de decorativ, dar şi atât de util! Unele varietăţi verzi sunt folosite la bijuterii sau sunt tăiate în stil caboşon; eventual, acesta poate fi folosit la mărgele.
Unule dintre cele mai frumoase cristale provin din mina Tsumeb, din Namibia.

COMPOZIŢIE
În forma sa pură, smithsonitul este compus din 65 % oxid de zinc şi 35 % dioxid de carbon.

MINERALELE AU...SOSII!
Acest mineral, smithsonitul, are chiar ŞI O SOSIE! este vorba de mineralul hemimorfit, cu care se aseamănă foarte mult. Pentru a diferenţia cele două minerale este nevoie de o foarte amănunţită analiză chimică. [[pentru a vedea alte date despre mineralul HEMIMORFIT, daţi click aici]]
TESTE: Smithsonitul se dizolvă în acid clorhidric şi se dizolvă cu efervescenţă. Este mai moale decât hemimorfitul.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Smithsonitul este un mineral secundar (acest lucru înseamnă că este format în urma transformării unor minerale preexistente).
Cea mai mare parte a smithsonitului apare în mine de zinc şi cupru, care au reacţionat chimic cu oxigenul din aer şi apă. Minerale asociate: azurit, ceruzit, galena, hemimorfit, malachit, piromorfit şi sfalerit.
Răspândire: Kanwe (Zambia), Tsumeb (Namibia), Laurion (Grecia), Yellville (Arkansas- SUA), Tin Mountain (Dakota de sud-SUA), Kelly (New Mexico).

RĂPÂNDIREA ÎN ROMÂNIA:
Sasca Montană, sub forma unor cruste multicolore, la Băiţa Bihor, Cavnic, etc.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: ZnCO3
• Duritate: 4-4 jumătate
• Densitate: 4,3-4,45
• Clivaj: perfect
• Spărtură: concoidală spre neregulată
• Culoare: incolor, uneori colorat, de la verde la galben, roz, bleu, etc
• Luciu: sticlos spre perlat
• Luminescenţă: inexistentă