Rodocrozit

MnCO₃ - carbonat de mangan

• Germană: Rhodochrosit
• Engleză: Rhodochrosite
• Italiană: Rodocrosite
• Spaniolă: Rodocrosita (idem portugheză)
• Franceză: Rhodochrosite
• Poloneză: Rodochrozyt
• Olandeză: Rhodochrosiet

Rodocrozitul este unul dintre cele mai importante minerale care conţin metalul mangan. În ciuda faptului că are în structura sa acest metal destul de important, rodocrozitul este considerat de cele mai multe ori prea frumos pentru a fi folosit pe cale industrială, fiind astfel o piatră semipreţioasă.

Date generale

Denumirea sa provine din greacă, unde cuvintele "rhodos" şi "khros" înseamnă trandafir şi respectiv culoare. Deşi majoritatea eşantioanelor şi cristalelor de rodocrozit au această culoare specifică roz-roşiatică, sunt şi unele mai rare care pot fi maronii sau gri.

Rodocrozitul a fost cunoscut încă din timpuri străvechi şi folosit la bijuterii, însă a fost identificat ca mineral de sine stătător în 1813, pe baza eşantioanelor descoperite la noi în ţară, la Cavnic.

După cum am menţionat şi mai sus, rodocrozitul este unul dintre sursele principale de mangan. Un altul care conţine mangan este piroluzitul. Manganul este un metal important, fiind folosit în aliaje feromagnetice şi în diverse tipuri de oţel.

Rodocrozit din Cavnic, România

Serie de minerale

Fiind un carbonat, rodocrozitul formează o serie de soluţie solidă cu unii carbonaţi, cum ar fi calcitul (carbonat de calciu) şi sideritul (carbonat de fier). Asta înseamnă că fiecare mineral poate fi creat prin înlocuirea metalului din compoziţia sa (cum ar fi manganul) cu un altul (calciu, fier, zinc, etc.). Astfel, din grupa calcitului mai face parte: magnezitul (carbonatul de magneziu) şi smithsonitul (carbonatul de zinc). Una dintre primele metode de a deosebi rodocrozitul de celelalte minerale din grupa sa este aspectul său (culoarea).

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

În primul rând, eşantioanele de rodocrozit de la noi din ţară au un aspect unic şi o culoare roz specifică (vezi imaginea de mai sus). Aspectul mineralului este factorul care îl diferenţiază de celelalte minerale din seria calcitului. 

Aspectul său este asemănător cu al mineralului rodonit, însă un simplu test de duritate poate face diferenţa între acestea două; în timp ce rodonitul are o duritate mai mare, de la 5 ¹/₂ până la 6 ¹/₂ pe scara lui Mohs, rodocrozitul o are mai mică, de la 3 ¹/₂ până la 4. Astfel, rodocrozitul poate fi zgâriat cu lama unui cuţit, dar nu şi cu o monedă. 

Dacă o bucată mică de eşantion este expusă acidului clorhidric încălzit, aceasta de dizolvă efervescent. 

Caracteristici

Rodocrozitul este un carbonat de mangan, deci face parte din clasa minerală a carbonaţilor. Culoarea specific-roşiatică este datorată conţinutului de mangan.Cristalele sale aparţin sistemului cristalin trigonal, şi în majoritatea cazurilor au un habitus prismatic sau tabular. Un alt alt aspect al acestora este sub formă de mase nodulare, globulare sau botroidale, iar în interiorul cristalelor se pot găsi adesea benzi de nuanţe diferite de roz şi roşu. 

Duritatea sa este mai mică decât jumătate, adică 3 ¹/₂ până la 4 pe scara Mohs, însă densitatea sa este peste medie, cu o valoare de 3,7. Luciul său este perlat sau sticlos. 

Origini şi răspândire

Locurile în care se găseşte rodocrozitul sunt: filoanele hidrotermale conţinătoare de minerale de cupru, plumb şi argint, şi zăcămintele de oxizi de mangan (ca mineral secundar).
Cele mai importante surse de rodocrozit sunt: Catamarca (Argentina), Cavnic (România), Hotazel (Africa de Sud) şi Butte (Montana, Statele Unite ale Americii).

Fişă de caracterizare
Rodocrozit
Clasă	Carbonaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	MnCO3
Duritate	3 1/2 -> 4
Densitate	3,4 ->3,7
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Roz, roşu, maroniu sau gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Agat

SiO2-bioxid de siliciu

Agatul este destul de neatrăgător în stare pură, naturală, neprelucrată de mâna omului. Dar, după o şlefuire sau o tăiere a acestuia, agatul arată foarte bine. Agatul este compus din straturi de culori diferite, de la alb sau galben şi chiar până la negru.
Datorită coloritului său bogat este şi o piatră semipreţioasă, şi prezintă interes nu numai pentru colecţionari, dar şi pentru bijutieri. Principala deosebire între agat şi calcedonie este faptul că agatul conţine alternanţe de culori, iar calcedonia este omogenă.

VARIETĂŢI
Cu toate acestea, agatul este o varietate de calcedonie. Şi calcedonia este o varietate de cuarţ compact. Dar, după cum am spus, agatul se distinge de cuarţul compact prin faptul că conţine benzi colorate concentrice.
Printre importantele tipuri de agat notăm:

1. Moss agatul: numit şi agatul muşchi, sau piatră moha, este de culoare albă sau transparent, dar ce conţine incluziuni de culori închise. Incluziunile sunt cauzate de apariţia oxizilor de fier sau de mangan.
2. Onixul: formă de agat negru cu dungi drepte sau paralele. Este folosit la camee sau broşe, întrucât şi pentru produse decorative; altă varietate de acest gen este sardonixul, sau carneolul.
3. Agatul crenelat: conţine benzi ce pot semăna cu un castel văzut din aer.
4. Lemnul agatizat: ca şi lemnul opalizat, acesta este un lemn înlocuit în mii de ani de agat.

UTILIZĂRI
Agatul este folosit la bijuterii, la broşee, la camee, la mărgele, dar apare şi în colecţiile de mineralogie. Pentru a i se mări frumuseţea, şi ţinând cont de faptul că agatul este poros, agatele sunt băgate în vopsea, adesea.
Ca utilizare industrială, agatul foloseşte ca material abraziv, pentru a tăia sau zgâria diferite lucruri, mai slabe în duritate ca el. Agatele mai folosesc ca material de şlefuire, pentru a creea mojare şi pistile.

FORMARE ŞI ORIGINI
Agatul se găseşte în geode formate în mase bazaltice. După multă vreme, bazaltul este erodat iar agatul, fiind mai dur, rămâne întreg. De aceea, astăzi putem găsi agate în râuri.

RĂSPÂNDIRE
Cele mai multe agate se găsesc în Brazilia şi Uruguay, China, Egipt, Alpii Italieni, Madagascar şi Mexic. În India se găseşte moss agat, în regiunea Hindustan, iar lemnul agatizat se găseşte în Pădurile Pietrificate din Arizona, SUA.
În România, agatul apare în Munţii Metaliferi sau Carpaţii Orientali şi mai rar în depozite aluvionare fluviale.



FIŞĂ DE CARACTERIZARE
AGATUL

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: SiO2
• Duritate: 7
• Densitate: 2,58-2,65
• Spărtură: concoidală
• Culoare: poate apărea în toate culorile
• Urmă: albă
• Luciu: sticlos spre gras
• Luminescenţă: inexistentă

GALERIE DE IMAGINI

Pietrele dalmaţiene

bioxid de siliciu cu diferite incluziuni-SiO2

Jaspul dalmaţian, şi aplitele dalmaţiene au aspect asemănător blănii câinilor dalmaţieni. Acestea sunt pietre dalmaţiene, şi au în comun numai aspectul lor.
Există numeroase varietăţi de jasp, printre care se numără varietăţile după culoare, jaspul roşu, goethitul, carnelianul, plasma, sardonixul, sau varietăţile clasificate după structură sau textură, cum ar fi jaspul fortificaţie, jaspul pânză de păianjen, jaspul orbicular, jaspul leopard, jaspul crocodil, jaspul porţelan, sau clasificate după provenienţă.
Există şi combinaţii între jasp şi calcedonie, numite jasp-agat.
Prin urmare, jaspul dalmaţian este alb cu pete negre; el este o masă de bioxid de siliciu cu diferite incluziuni de hidroxizi de mangan sau materie organică. Aplitele, roci de compoziţie granitică, fin granulare, au acelaşi aspect ca şi jaspul dalmaţian, şi alcătuieşte împreună cu acesta o ,,grupare" a pietrelor dalmaţiene.

UTILIZARE
Aceste pietre dalmaţiene sunt şlefuite cu uşurinţă şi sunt clasificate ca pietre semipreţioase, fiind montate în pandantive, broşe sau brelocuri.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Jaspul se formează prin sedimentare, deseori în concreţiuni. Aplitul însă este o rocă magmatică ce se formează la adâncimi medii.
Jaspul apare în: California, Germania, Franţa, Rusia, Egipt, Italia, Madagascar şi Africa de Sud. Aplitul se găseşte în Mexic.

FIŞE DE CARACTERIZARE
JASPUL DALMAŢIAN

• Clasă: oxizi
• Sistem de cristalizare: trigonal
• Formulă chimică: SiO2 cu diferite impurităţi
• Duritate: de la 7 în jos, depinzând de porozitate
• Densitate: 2,6
• Clivaj: absent
• Spărtură: concoidală
• Culoare: alb sau brun-deschis cu pete negre
• Urmă: albă
• Luciu: gras sau sticlos
• Luminescenţă: inexistentă

APLITUL DALMAŢIAN

• Tip: roci magmatice
• Minerale componente: cuarţ, feldspat, riebekit-fenocristale de culoare închisă
• Duritate: matricea: 6 jumătate; fenocristalele: 5-6
• Densitate: ~2,65
• Spărtură: neregulată
• Culoare: albă cu pete negre
  

Demantoidul

Demantoidul este un mineral extraordinar din familia granaţilor, având culoarea verde lucioasă, cu nuanţe între uşor gălbui şi verde de smarald. Datorită valorii sale ridicate şi a rarităţii, el este foarte apreciat de colecţionari şi bijutieri şi se confecţionează din acesta bijuterii. El se găseşte în muntele Ural, fiind supranumit ,,Smaraldul Uralilor".
Ele nu sunt destul de dure pentru a fi folosite în industrie, şi nu sunt incluse în ,,grupa" pietrelor preţioase, care, cu duritatea lor mare, pot rezista mai bine ca bijuterii.
Culoarea verde specifică se datorează urmelor de crom pe care mineralul le conţine.

RAR CA DIAMANTUL...DAR DUR CA ŞI CUARŢUL
Demantoidul este un mineral foarte rar şi foarte apreciat de colecţionari, dar nu la fel ca şi diamantele, smaraldele, ca şi rubinele, etc. Motivul este duritatea ceva mai scăzută a acestuia, ce îi scade din valoare, în timp ce celelalte nestemate au duritatea 9 sau 10.

CELEBRE...
În general, cele mai mari au în jur de 1 carat, dar a fost găsit un demantoid care are 10,4 carate, ce este expus acum în Washington DC.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Demantoidul este un mineral descoperit în a doua jumătatea a secolului XIX, în vestul Muntelui Ural. Alte zăcăminte se află în Italia, Elveţia, Kenya şi Zair. Se găsesc cu precădere în roci metamorfice, sau în nisipuri ce pot conţine urme de aur. Mineralele asociate sunt crisolitul şi tremolitul.

CARACTERISTICI
Demantoidul face parte din grupa silicaţilor, având formula chimică Ca3Fe2(Sio4)3. Sistemul de cristalizare este cubic, şi are duritatea între 61/2 şi 7, iar densitatea 3,86. Clivajul şi luminescenţa sunt inexistente, iar culoarea este verde, ce lasă o urmă albă. Luciul este sub damantin-lucios.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
DEMANTOID

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: cubic
• Formulă chimică: Ca3Fe2(Sio4)3
• Duritate: 6 jumătate-7
• Densitate: 3,86
• Clivaj: inexistent
• Spărtură: concidală
• Culoare: verde-maronie
• Urmă: albă
• Luciu: sub adamantin sau sticlos
• Luminescenţă: absentă
  

ANDALUZITUL

Pe data de 16 martie 2011 a apărut revista cu numărul 26 din colecţia Comorile Pământului, cu date despre andaluzit şi alte lucruri interesante. Fac un mic rezumat a celor scrise în revistă:

Datorită proprităţilor sale termorezistente, andaluzitul are anumite proprietăţi industriale. Cel de bună calitate este, bineînţeles, tăiat ca piatră preţioasă.

Denumirea sa provine de la regiunea spaniolă de unde a fost luat şi descoperit prima oară, anume Andaluzia. Este exploatat industrial pentru rezistenţa sa la foc şi acizi, şi se foloseşte în general la bijuterii, şi la producerea mullitului sintetic, o substanţă ce rezistă la căldură şi coroziune.
Andaluzitul este o nestemată atrăgătoare dacă este şlefuit şi tăiat, dar arată foarte bine şi în colecţiile de minerale.
O varietate de andaluzit se numeşte chiastolit, adică andaluzit cu impurităţi dispuse zonar, ce reprezintă clar imaginea definită a unei cruci. În trecut, chiastolitul a fost purtat ca amuletă pentru a-l proteja pe purtător de spirite rele şi necazuri. Prima atestare a acestui lucru provine din Spania, din secolul al XVI-lea.
Andaluzitul face parte din clasa minerală a silicaţilor. Este dur dur şi sfărâmicios, nu foarte greu, iar cristalele sunt translucide spre transparente. Eşantioane de bună calitate provin din ţări ca SUA, Australia, Anglia, Franţa, Rusia, Spania şi alte locuri.

PROPRIETĂŢI INDUSTRIALE
Deoarece andaluzitul este rezistant la căldură şi acizi, este folosit la fabricarea bujiilor pentru autovehicule, la tipurile de porţelan rezistente la căldură şi foc, precum şi la amteriale anticorozive.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE

• Clasă: silicaţi
• Sistem de cristalizare: ortorombic
• Formulă chimică: Al2SiO5
• Duritate: 6 jumătate-7 jumătate
• Densitate: 3,13-3,16
• Clivaj; distinct
• Spărtură: neregulată
• Culoare: roz sau roşu, de asemenea brun, verde sau gri, deseori transparent
• Urmă; incoloră
• Luciu: sticlos
• Luminescenţă: inexistentă
  

MALACHITUL

Miercuri, 2 martie 2011, a apărut nr. 24 din colecţia Comorile Pământului, unde unii au avut, sau nu au avut norocul de a găsi un frumos eşantion de malachit. Poza cu malachitul nu am s-o pun, pentru că ar fi afară din tema; eşantionul nu are decât o scurtă dungă verde, şi nu pre aveţi ce vedea. În schimb, am pus poza cu azuritul meu, unde am avut mai mult malachit decât azurit :).
Pentru cei care vor să ştie mai multe, ...

Malachitul are ca criteriu de identificare principal culoarea sa verde-strălucitoare. Aceasta, împreună cu structura sa rubanată, îl fac o nestemată foarte populară.
Malachitul este cunoscut de mii de ani, iar civilizaţiile timpurii purtau amulete din malachit pentru a se feri de boli şi de pericole.

NESTEMATĂ FRAGILĂ
Cu toate că malachitul este moale şi nu prea este potrivit pentru fabricarea de bijuterii (cu toate că se foloseşte la bijuterii), se foloseşte ca piatră ornamentală. Obictele tipice de artizanat sunt scrumierele şi cutiile de casete din malachit.

TĂIETURA
Atunci când este folosit la bijuterii, malachitul este tăiat în stil caboşon. Faţetarea nu este posibila la această piatră semipreţioasă, deoarece materialul folosit nu este cristalin. Într-adevăr, cristalele de malachit sunt foarte rare. Marele avantaj al caboşonului este că scoate în evidenţa luminii frumuseţea pietrei, precum şi alternanţa de benzi verzi-deschise; verzi-închise.

UTILIZĂRI INDUSTRIALE
Malachitul este o sursă de cupru, dar în ciuda răspândirii sale este o sursă minoră. Tinde să apară în asociaţie cu cupritul, un mineral important de cupru, precum şi cu cuprul nativ. Deseori, malachitul este extras întâmplător, prin extragerea de cupritului sau cuprului, rareori existând exploatări numai pentru malachit.

TESTE ŞI RECOMANDĂRI
Malachitul este solubil în acid clorhidric, iar atunci când se dizolvă prezintă un puternic efect de efervescenţă.

FIŞĂ DE CARACTERIZARE
MALACHITUL

• Clasă: carbonaţi
• Sistem de cristalizare: monoclinic
• Formulă chimică: Cu2CO3(OH)2
• Duritatea: 3 jumătatea-4
• Densitate: 3,5-4
• Clivaj: perfect
• Spărtură: sub concoidală spre neregulată
• Culoare: verde
• Urmă: verde
• Luciu: adamantin, mătăsos sau mat
• Luminescenţă: inexistentă

JASPUL ROŞU

Jaspul roşu este o varietate criptocristalină de cuarţ, numită generic calcedonie, după culoarea sa provenind de la impurităţile de hematit (oxid de fier) pe care le conţine.
În forma sa brută, atunci când este extras din pământ, jaspul are un luciu mat. Piatra răspunde bine însă la la tehnicile de şlefuire şi primeşte repede un luciu strălucitor foarte atrăgător.
Rareori, jaspul roşu are o culoare uniformă, adică omogenă, pe toată suprafaţa eşentionului. Acest fenoen provine de la faptul că hematitul pe care îl conţine nu este distribuit uniform în interiorul pietrei.

ZONE CU ROŞU ŞI ALB
Jaspul roşu mai poate apărea în strate alternative de argilă, sau goethit. Atunci când este asociat cu argila, jaspul rezultat tinde să prezinte zone albe distincte. Acest fenomen este cunoscut ştiinţific ca zonare, iar pietrele (semi)preţioase care prezintă acest fenomen sunt vândute sub numele de jaspuri rubanate.

CARACTERISTICI
Deşi jaspul roşu pur nu ale clivaj, eşantioanele de jasp rubanate se sparg de-a lungul planelor slabe dintre benzile colorate diferit.
Unele eşantioane pot fi colorate în benzi albe sau gri de calcedonie sau argilă. Forma generală a acestor agregate se aseamănă cu cea a unui ochi, iar aceste formaţiuni sunt cunoscute sub numele de jaspuri orbiculare.


Fişă de caracterizare
JASPUL ROŞU
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: SiO2
Duritate: 7
Densitate: 2,6
Clivaj: absent
Spărtură: concoidală
Culoare: variabilă
Urmă: albă
Luciu: sticlos spre gras
Luminescenţă: inexistentă

Indigolitul

Indigolitul este azuriu şi albastru-închis, deşi poate avea uneori şi nuanţe vizibile de verde. Are un luciu sticlos şi este foarte rar. Indigolitul este căutat ca piatră preţioasă atât de colecţionari, cât şi de cei care-l poartă ca bijuterie. El aparţine grupului turmalinei.

CULOAREA
Frumoasa culoare albastră a indigolitului se datorează prezenţei fierului şi a manganului în compoziţia acestuia. Mineralele şi pietrele (semi)preţioase din grupul turmalinei pot conţine o gamă largă de metale diferite - printre acestea numărându-se fierul, sodiul, aluminiul, manganul, litiul şi magneziul -, iar proporţiile lor pot varia.
Asemeni achroitului, rubellitului şi schorlului, indigolitul este o varietate de elbait, un membru al grupei turmalinei care poate avea multe culori.

ELECTRICITATEA
La fel ca toate celelalte varietăţi de turmalină, indigolitul are abilitatea de a dezvolta sarcini electrice atunci când este supus unui stres mecanic, ca de exemplu atunci când este presat sau strâns. Acest fenomen este cunoscut sub numele de piezoelectricitate. Toate mineralele piezoelectrice se încarcă pozitiv la un capăt şi negativ la celălalt capăt.
O altă caracteristică interesantă la mineralele piezoelectrice este fenomenul opus: atunci când mineralul este supus unei sarcini electrică, atunci el prezintă stres mecanic.

CARACTERISTICI
Din punct de vedere chimic, indigolitul are aceeaşi compoziţie ca şi toate celelalte turmaline- face parte din clasa minerală a silicaţilor şi, deoarece compoziţia sa foarte complexă cuprinde mereu bor, este cunoscut ca un bor-silicat. În pofida tuturor varietăţilor pe care turmalina le ,,cunoaşte", indigolitul conţine în plus aluminiu şi litiu.
Indigolitul este una dintre cele mai dure varietăţi de turmalină, având o duritate de 7/7 jumătate pe scara Mohs. Cristalele sale sunt prismatice şi u un luciu sticlos. Adesea, ele au formă hexagonală, iar cele mai mari cristale au o lungime de 10 cm şi prezintă striaţii de-alungul lor.

RĂSPÂNDIRE
Cele mai frumoase eşantioane de indigolit provin din statul Minas Gerais din Brazilia, unde se găsesc cristale foarte frumoase şi de calitate gemă de 1,5 kg. Indigolitul se mai găseşte şi Birmania, India, Madagascar, Kenya, Namibia, Rusia Sri Lanka, Tanzania şi SUA.

Fişă de caracterizare
INDIGOLIT
Clasă: bor-silicaţi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Na(Li, Al)3Al6(BO3)3Si6O18(OH)4
Duritate: 7-7 1/2
Densitate: 3,1
Clivaj: foarte nedefinit
Spărtură. concoidală spre neregulată
Cuoloare: albastru, uneori albastru-verzui
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

CITRINUL

Salut tuturor,
astăzi, 8 decembrie 2010, a apărut revista numărul 12 de la Comorile Pământului, cu un eşantion de citrin natural.
<- cam aşa arată eşantionul de la revistă
DATE DESPRE CITRIN

Citrinul este varietatea galbenă sau aurie a cuarţului. Etimologia cuvântului citrin provine din grecescul kitro, care înseamnă lămâie sau citrică.
Culoarea galben-pal a citreinului este dată de conţinutul foarte ridicat de fier din cuarţ.
Cintrinul este de două feluri:NATURAL(creea prin includerea fierului în cuarţ) şi ARTIFICIAL(creeat de om prin încălzirea unui cristalelor de ametist, care devin portocaliu închis).
FIŞĂ DE CARACTERIZARE
CITRIN
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: SiO2
Duritate: 7
Densitate: 2, 65
Clivaj: inexistent
Spărtură: concoidală
Culoare: galbenă
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă
Citrin natural Citrin artificial

FUCSIT

Salut dragi prieteni,
azi a sosit revista numărul 10 de la Comorile Pământului împreună cu mineralul fucsit, date despre manganit, auripigment şi hidromagnezit, dar şi separatoarele seriei, care arată destul de bine!
Împreună cu toate acestea am mai primit şi o foaie format mai mic decât A5, pe care editorul îşi cere scuze din nou că a fost o întreagă încurcătură ,,vânarea" acestei reviste:
Dragi prieteni,

Vrem să vă mulţumim pentru primirea călduroasă pe care aţi făcut-o revistei ,,Comorile Pământului". Fiecare mineral care vă este oferit împreună cu revista este o mostră unică de mineral real, extras din mine din întreaga lume. Datorită cererii foarte mari de care se bucură colecţia ,,Comorile Pământului" şi pentru că vrem ca fiecare dintre dumneavostră să primească exemplarul la timp, suntem nevoiţi să modificăm ordinea mineralelor care vă sunt oferite pe parcursul seriei. Extracţia anumitor minerale necesită mai mult timp şi de aceea le veţi primi în numerele viitoare sle revistei. În plus, anunţul din revistă referitor la mineralelel care vor urma este posibil să fie greşit.

Ne cerem scuze pentru neplăcerile create şi sperăm să vă bucuraţi în continuare de această colecţie educativă şi originală!
Cu sinceritate, Editorul."

DATE DESPRE FUCSIT

Fucsitul este o varietate verde a muscovitului, la rândul lui cea mai frecventă specie minerală de mică. Coloritul său verde se datorează oxidului de crom; unele eşantioane pot conţine chiar Cr203 în proporţie de 5% din greutate. Din multe puncte de vedere, fucsitul se poate confunda cu verditul şi este asemănător cu acesta.
Mineralul a fost denumit astfel după numele lui Johann Nepomuk Fuchs, un geolog şi mineralog german din secolul al XVIII -lea, care a studiat difertele varietăţi de mică.
Fucsitul era cunoscut în trecut sub numele de gaebhardit. Cu toate că acest nume este astăzi învechit, el poate fi întâlnit încă în unele cărţi mai vechi.
Fucsitul conţine cea mai ridicată concentraţie de oxid de crom dintre toate varietăţile de mică.

Brazilianitul

Brazilianitul

Brazilianitul este o piatră preţioasă de culoare galbenă, iar cristalele sale sunt aproape întotdeauna imperfecte, iar piatra trebuie tăiată şi şlefuită cu atenţie deosebită, pentru a ocoli imperfecţiunile structurale.
Când a fost descoperit, braziliantiul a fost confundat cu crisoberilul galben, dar greşala a ieşit repede la iveală, iar oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că se află în faţâ unui nou mineral.
Brazilianitul are utilizări limitate la confecţionarea bijuteriilor, deoarece nu este foarte dur şi se situează doar pe poziţia 51/2 pe scara Mohs a durităţii. Dar fiind atât de frumos, este tăiat frcevent de către colecţionari. Aceştia nu poartă piatra la vedere, deoarece brazilianitul se degradează uşor, ci o păstrează în cutiile de prezentare, unde se află în siguranţă.

ORIGINI ŞI RĂSPÂNDIRE
Brazilianitul a fost descoperit în 1944, în zăcămintele pegmatite din regiunea Minas Gerais din Brazilia, de unde şi numele de Brazilianit. În această mină se mai găsesc cuarţul şi feldspatul. Cu toate acestea, Brazilianitul se mai găseşte şi în Italia sau Statele Unite ale Americii, dar cele mai frumoase şi mai mari cristale provin din Brazilia.

Fişă de carcaterizare
BRAZILIANITUL
Clasă: fosfaţi-arsenaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare: monoclinic
Formulă chimică: NaAl3(PO4)2(OH)4
Duritate: 51/2
Densitate: 2, 98
Clivaj: bun
Spărtură: concoidală
Culoare: galbenă
Urmă: galbenă
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

CARNEOLUL- descriere

Carneolul

Carneolul (denumit şi cornelian) este o varietate colorată de cuarţ, totuşi valoare lui intrinsecă este destul de scăzută. Totuşi, atunci când este şlefuit, poate fi pus la baza celor mai frumoase bijuterii din lume. Carneolul a fost folosit încă din timpul vechiilor civilizaţii pentru confecţionarea unei largi varietăţi de nestemate, ornamente şi de sculpturi de mici dimensiuni.
Principalele sale caracteritici sunt coloritul unic şi fsptul că se pretează foarte bine şlefuirii de calitate.
Carneolul este o varietate de calcedonie, care la rândul lui este o varietate de cuarţ. Coloritul carneolului variază între roşu şi portocaliu, datorită impurităţilor de oxizi de fier(care se mai găseşte şi la mieralul hematit) şi hidroxizi de fier distribuiţi mai mult sau mai puţin omogen în interiorul pietrei.
Fişă de carcaterizare
CARNEOL
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: SiO2
Duritate: 6 1/2
Densitate: 2, 6
Clivaj: inexistent
Spărtură: concoidală
Culoare: roşu şi portocaliu
Urmă: albă
Luciu: de la sticlos la răşinos
Luminescenţă: alb-albăstrui sau galben-verde

Turmalina Roşie, zis şi Rubellit

Rubellitul- cel de culoare roşie şi cel de culoare roz- aparţinând grupei minerale a turmalinei- se nuără printre cele mai versatile comori ale Pământului. Deoarece sunt aşa de frumoase şi de durre, ele sunt folosite de obicei ca pietre preţioase şi ca ornamente, iar pentru că au proprietăţi electrice speciale, sut folosite la componentele de bază ale unor instrumente industriale de măsurare a presiunii.
La fel ca toate varietăţile de turmalină, atunci când rubellitul este supus unei presiuni mecanice, el este traversat de o sarcină electrică. Prin urmare, un capăt al mineralului primeşte sarcină pozitivă, iar celălalt cu sarcină negativă. Datorită acestor fapte, rubellitul este componenta de bază la fabricarea manometrului, utilizat pe scară largă în industrie.
La fel ca şi celelalte varietăţi de turmalină, rubellitul este răspândit pe tot globul; se formează în rocile granitice şi pengmatite, precum şi în depunerile aluvionare.
Iată ce zice wikipedia: ,,Exemplarele foarte frumoase sunt folosite ca bijuterii, ca de exemplu Rubellitul o variantă roșie de turmalină. Un exemplu este „Cupa campionatului de fotbal german”, ornat cu 16 cristale de turmalină.
Fişă de caracterizare
RUBELLIT
Clasa: silicaţi
Sistemul de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Na(Mg, Fe, Li, Al)3Al6(BO3)3Si6.O18(OH,F)4
Duritate: 7- 7,5
Densitate: 3, 03- 3, 1
Clivaj: nedefinit
Spărtură: neregulată spre concoidală
Culoare: e la roz la roşu
Urmă: incoloră
Luciu: sticlos
Luminescenţă: inexistentă

APATITUL

Apatitul are de obicei culaoarea verde, dar mai poate fi şi albastru, gri sau maro. Este larg răspândit în scoarţa terestră şi în acelai timp în smalţul dinţilor umani.
Problema la apatit este că se confundă adesea cu alte pietre semipreţioase, de aici venind şi denumirea sa; apatit provine din grecescul apate, care înseamnă amăgire.
Ca minerale, aparțin de clasa fosfaților, arsenaților și vanadaților, fiind fosfați anhidrici cu anioni străini, ce cristalizează în sistemul hexagonal, cu duritatea 5, o densitate de 3,2 și cu un habitus de culori variate (verde, brun, alb).
Apatitul este întâlnit în roci vulcanice (pegmatite), în roci metamorfice sau în roci sedimentare (calcare), luând naștere din materii organice.
Cel mai des este întâlnit în Brazilia, China, India, Marile Lacuri, Madagascar, Maroc, Mexic, Pakistan, Rusia, Elveția, Sri Lanka și SUA.
Fişă de caracterizare
Clasă: fosfaţi, arsenaţi, vanadaţi
Sistem de cristalizare: hexagonal
Formulă chimică: Ca5(Po4)3(F, Cl, OH)
Duritate: 5
Densitate: 3,2
Clivaj: nedefinit
Spărtură: concoidală spre neregulată
Culoare: incolor, verde, albastru, gri, brun, roşiatic, galben, alb.
Urmă: albă
Luciu: sticlos
Luminnescenţă: galbenă

Crisoberilul. Safirul

CRISOBERILUL

Crisoberilul este unul dintre cele mai dure minerale de pe Terra. Considerat piatră preţioasă este foarte rar folosit în industrie. Ea este o piatră preţioasă cu o personalitate aparte. Varietăţile sale, Alexandritul şi citofanul (ochiul de pisică) se folosesc cu precădere la fabricarea bijuteriilor. El are un aspect atrăgător: transparent cu culoarea galben- verzui, fiind foarte la modă în epoca victoriană.
Fiind o substanţă foarte dură, crisoberilul este insolubil, chiar şi atunci când se folosesc acizi. Numele său vine din greacă, unde chrysos înseamnă auriu, iar berullos piatră preţioasă.
Cele mai frumoase cristale de crisoberil se găsesc în Sri Lanka, Brazilia sau Italia. Mostre spectaculoase de Alexandrit se găsesc în Munţii Ural din Rusia.
Aceleaşi capacitate ca şi Alexandritul (îşi poate schimba culoarea) o mai are şi granatul grosular din estul Africii.
Fişă de caracterizare
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: ortorombic
Formulă chimică: BeAl2O4
Duritate: 8 1/2
Densitate: 3,7
Clivaj: prismatic distinct
Spărtură: concoidală
Culoare: variată
Urmă: albă
Luciu: sticlos spre adamantin
Fluorescenţă: în principal inexistentă, dar apare în anumite condiţii



SAFIRUL

Safirele sunt cele mai preţioase şi mai frumoase pietre preţioase de pe Pământ. Ele sunt extrem de dure şi de rezistente la căldură. Safirele sintetice au o gamă largă de aplicaţii industriale.

Frumosul safir albastru este o bijuterie frumoasă, dar ca mineralul cu cea aproape cea mai mare duritate de pe Pământ este apreciat şi pentru proprietăţile sale industriale. Deoarece pietrele preţioase sunt acum atât de rare, se fabrică şi safire sintetice, care reprezintă toate calităţile de uz industrial ca şi la cel natural. Cristalele făcute de mâna omului sunt folosite la fabricarea instrumentelor electrice sau optice sau a ferestrelor furnalelor, unde sunt supuse la temperaturi foarte înalte.
În general, se ştie că safirele sunt albastre, dar ele pot avea şi alte culori, precum roz şi galben. Termenul de ,,safir" este folosit de obicei pentru varietatea albastră a corindonului. La fel ca şi safirul, rubinul este un corindon.

Sub denumirea de Safir sunt cunoscute toate pietrele prețioase din corindon cu singura excepție a variantei de culoare roșie rubinie care este denumit rubin. Însă este foarte răspîndită denumirea de safir, a pietrelor prețioase de culoare albastră, dar acest albastru nu trebuie înțeles ca și culoarea cerului senin, ci toate nuanțele de albastru până la albastru foarte închis și chiar negru.

Safirul este un mineral ce apare sub formă de monocristale Al₂O₃ Culoarea o determină impuritățile ca de exemplu cu Fe²⁺-, Fe³⁺-, Cr³⁺-, Ti⁴⁺- sau V⁴⁺-Are duritatea 9 pe scara Mohs, după diamant. Rocile unde s-au găsit safire se numesc Pegmatite care prin procese de eroziune au fost transportate și depozitate în aluviuni, în albiile apelor curgătoare. Țările mai importante în producția de safire sunt Sri Lanka (denumirea veche Ceylon), India mai nou USA Australia, și Nigeria. Pe cale sintetică se pot produce safire de o calitate perfectă și de o mărime aproape nelimitată. Pe lângă utilizarea lor ca pietre prețioase, a fost utilizat din anii 1950 până în anii 1960 ca vârf al acului patefoanelor și picup-urilor. O utilizare o are și în producerea laserului, prin monocristale sintetice de safir care prin conținutul în Galliumnitrid contribuie la producerea laserului de culoare albastră și LEDului de culoare albă, albastră și verde. Prin introducera ionilor de titan la producerea cristalelor sintetice, este de asemenea utilizat in industria laserului cu lungimea de undă între 750 până la 1000 Nanometri. Pentru geamuri expuse unor condiții extreme de temperatură și presiune ca de exemplu avioane de recunoaștere sau nave spațiale, se utilizează safire sintetice cu un diametru până la 75 cm.

• Safirul natural descoperit până în prezent este Steaua Indiei de 563,35 carate, găsit (1901) în Sri Lanka fiind vândut de John Pierpont Morgan muzeului american American Museum of Natural History .

• Padparadscha este denumirea comercială pe singaleză a varietăților de safir de nuanță roz-portocalie.

Fişă de caracterizare
Clasă: oxizi
Sistem de cristalizare: trigonal
Formulă chimică: Al2O3
Duritate: 9
Densitate: 4
Clivaj: inexistent
Spărtură: concoidală spre neregulată
Culoare: albastră
Urmă: albă
Luciu: subdamantin, sticlos
Luminescenţă: inexistentă

Obsidianul

Pentru imagini din cu obsidianul din colecţia mea vezi postarea ,,Poze din colecţia proprie"

Obsidianul

Obsidianul este o rocă vulcanică, amorfă, sticloasă, fără a se putea distinge o structură granulară mineralelor.

Obsidian fulg de nea şlefuit

Obsidianul se formează prin răcirea rapidă a lavei ieșite la suprafață, material care conține un procent maximal de 2 - 3 % apă. In cazul când conține o cantitate mare, iar pe lângă apă conține și gaze ca CO₂, la o răcire rapidă se formează o rocă vulcanică poroasă numită piatra ponce. La o răcire mai lentă se formează o variantă de rocă neagră sticloasă cu luciu de smoală (germ. pechstein). Formarea rocilor amorfe sticloase, este posibilă prin concentrația ridicată de silicați, ca și prin vâscozitatea mare a lavei. Datorită răcirii rapide lava nu are timp să cristalizeze, din care cauză structura amorfă sticloasă, în cazul unei grosimi mai mari a stratului de lavă, se pot forma și texturi porfirice după caz cristale în masa rocii cu structură sticloasă. Roca poate în anumite condiție să se transforme în perioadele geologice, din forma amorfă într-o formă porfirică cristalină. Mineralul are un conținut ridicat de silicați, care ating concentrația de 70 %, peste acest procent roca va aparține familiei riolitului care sunt echivalente granitului. Mai rar obsidianul are procent mai scăzut de silicați în care se prezintă sub forme de trecere la trahite, andezite. Obsidianul era cunoscut deja de romani fiind adus din Etiopia.

Obsidian-fulgi de zăpadă, porc şlefuit de 10 cm laungime

Variante rare de obsidian sunt:

• Obsidianul-fulgi de zăpadă, care au în masa de obsidian sferolite cu un diametru de cca. 1 cm dispuse radial, care sunt compuse din punct de vedere mineralogic frecvent din feldspat sau cristobalit (o variantă de cuarț transformat la temperaturi mari)

Culoarea rocii depinde de natura impurităților, și de gradul lor de oxidare. Cu toate că rocile care au un conținut ridicat în silicați au o culoare deschisă ca de exemplu granitul, obsidianul este frecvent de o culoare închisă, de un verde-închis până la negru, mai rar roșcat. Această culoare închisă a rocii se datorează impurităților fine de hematit, magnetit. Prin eroziunea rocilor de la suprfață rămân fragmente (nugget) de obsidian numite în regiunea Alpilor lacrima apașilor. In rândul poporului circulă zvonul că în acel loc ar fi murit un indian apaș.

Cele mai importante locuri unde s-a descoperit obsidian sunt în Europa și Asia (Orientul apropiat):

Lacrima apaşilor ţinut la lumină

• Lipari, Italia
• Hassan Dag, Turcia
• Ikizdere, Turcia
• Landmannalaugar Islanda;
• in apropiere de Erevan, Armenia
• Melos, Grecia,
• Monte Arci Sardinia
• Nemrut (Vulkan), Turcia
• Palmarola Italia
• Pantelleria (Italia)
• Tokaj, Ungaria și Slovacia
• Meißen, Sachsen Germania

In epoca de piatră obsidianul datorită colțurilor ascuțire, spărturii așchioase, și durității a fost folosit ca și cremenea la confecționarea uneltelor. El este supranumit și aurul negru al epocii de piatră. Locurile unde poate fi găsit în bazinul mediteranean erau cunoscute, roca de aici (identificată de geologi) fiind găsită la distanțe mari. In Asia Mică era folosit ca vase de obsidian sau în Roma antică obsidianul era șlefuit și folosit ca oglindă. După grosimea stratului hidratat de la suprafața rocii a ajutat experților la stabilirea vârstei de la data șlefuirii. La stabilirea originii locului unde a fost găită roca de mare ajutor au fost pentru identificarea rocii raportul impurităților. Astfel prin comerț a ajuns obsidianul la distanțe mari de locul de origine. Azi obsidianul este folosit pentru confecționarea obiectelor de artă, pietrelor semiprețioase sau în chirugia estetică. In Teotihuacán, Mexic obsidianul folosit ca confecționare unor statuete de zei, fiind folosit obsidian, negru, argintiu sau auriu, care numai la lumină au o culoare deschisă în umbră toate variantele sunt negre. In ocultism ca magia neagră (pseudoștiință) se crede că cel ce poartă la sine un obsidian este apărat față de pericole, infuențe negative sau prieteni falși.

Poze din colecţia mea

,Din biblioteca mea geologică, un trilobit, agat roz felie, pirită, pirită şi revista a treia, ouă din piatră. cuarţ roz. aragonit. mokait. turmalină neagră. agate şlefuite. o mică parte din colecţia mea de roci. citrin. onix(hematită). obsidian fulgi de zăpadă.