Anglezit

PbSO₄-sulfat de plumb

• Germană: Anglesit
• Engleză: Anglesite (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Anglesita (idem portugheză)

Anglezitul este un mineral moale, fragil, cu cristale frumoase şi strălucitoare.
El este exploatat pentru conţinutul său de plumb, un metal folosit pe scară largă, la echipamente cu raze X şi reactoare nucleare.
Anglezitul este apreciat de către colecţionari din cauza cristalelor sare frumoase, însă anglezitul este adesea fluorescent, iar culoarea sa este de un galben-aprins sub lumina ultravioletă.
După ce este extras, plumbul poate avea o mulţime de utilizări. De asemenea el absoarbe radiaţiile, astfel încât poate fi utilizat la reactoare nucleare şi echipamente cu raze X sofisticate. O altă utilizare a sa este protejarea ţevilor şi a caburilor subterane.
Anglezitul a fost descoperit în anul 1832 de mineralogul francez Francois Sulpice Beudant.

Formarea naturală

Pentru a se forma anglezitul, galena reacţionează cu oxigenul din aer. Chiar şi astăzi, insula Anglesey din din ţara galilor este cea mai bogată în conţinut de anglezit din toate insulele Britanice.

Testare

Testul pentru anglezit este examinarea lui la lumina ultravioletă, unde fluorescenţa sa prezintă o culoare galben-aprinsă. Duritatea sa este mică, între 2 şi 3.
Un alt test este cel cu acid azotic, cu ajutorul căruia el poate fi diferenţiat de mineralul numit ceruzit; ceruzitul se dizolvă în acid azotic, în timp ce anglezitul nu.
Deşi anglezitul se aseamănă cu baritina, aceasta arde cu dificultate, în timp ce anglezitul arde uşor.
Când e ars pe cărbune, anglezitul lasă un grăunte de plumb.

Caracteristici

Anglesitul este sulfat de plumb, cu duritate redusă pe scara lui Mohs (2 ¹/2 - ₃). Deşi fragil, mineralul este foarte greu, iar, caracteristic mineralelor de plumb, cristalele sale sunt strălucitoare. Ele sunt adesea incolore, limpezi şi transparente, dar pot fi şi albe, gri, verzi, galbene sau albastre-pal.

Origini şi răspândire

Anglezitul se formează în zonele cu zăcăminte de plumb, deci este un mineral secundar. Mai rar este asociat cu galena, un mineral gri ce reprezintă principala sursă de plumb. Alte minerale asociate sunt cerusitul sau smithsonitul. Mineralul poate fi prezent în masele de limonit. Cele mai faimoase mine de unde este extras acest mineral se găsesc la Tsumeb, Namibia şi Oujda, Maroc.

Fişă de caracterizare
Anglezit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	-
Formulă chimică	PbSO4
Duritate	2 1/2 -> 3
Densitate	6,3 -> 6,4
Clivaj	Bun, depinde de bază
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incoloră spre alb; uneori galben, gri, verde sau albastru-pal
Urmă	Albă
Luciu	Adamantin, sticlos,  răşinos
Luminescenţă	Galbenă

Paşte Fericit

Fie ca spiritul sfânt al sarbătorilor de Paşte sa vă lumineze sufletele şi casele!

E de prisos să mai adaug altele, aşa că pot doar să vă urez să fiţi cât de bucuroşi posibil alături de cei dragi :D

PS: Mulţumesc tuturor pentru likuri pe facebook, vizualizări, etc...şi cât se poate de repede, va fi o postare nouă!

Conicalcit

CuCa(AsO₄)(OH)-arseniat hidratat de cupru şi calciu

• Germană: Konichalcit
• Engleză: Conichalcite
• Spaniolă: Conicalcita
• Italiană: Conicalcite
• Olandeză: Conichalciet

Conicalcitul este un mineral de colecţie, nefiind folosit pentru conţinutul său infim de cupru. Culoarea sa este de un verde-smarald până la verde-gălbui, iar denumirea sa provine din combinarea cuvintelor greceşti konia ("var") şi chalcos (cupru). Cristalele sale prismatice sunt apreciate de colecţionari, deoarece aduc un plus de culoare colecţiilor.

Serie de minerale

Conicalcit cu arhbarit

Conicalcitul formează o serie de minerale cu austinitul (care este un arseniat de calciu şi zinc), cobaltoaustinitul (arseniat de calciu şi cobalt), tangeitul (arseniat de calciu şi cupru) şi dufitul (arseniat de plumb şi cupru). Toate aceste minerale din serie au cristalele ortorombice.

Sursa clasică

Localitatea tip pentru extragerea acestui mineral este Hinojosa de Cordoba, din Andaluzia, Spania, toate eşantioanele care sunt descoperite fiind testate pentru autenticitate în acest loc.

Teste

Una dintre proprietăţile importante ale conicalcitului este fuzibilitatea sa (adică se topeşte cu uşurinţă într-o flacără deschisă) şi că este solubil în acid clorhidric şi acid azotic (se dizolvă în aceştia). Dacă este încălzit într-o eprubetă de teste, radicalul OH din moleculă este eliberat în eprubetă sub forma apei.

Caracteristici

Conicalcitul este un arseniat hidratat de cupru şi calciu şi, de aceea, face parte din grupa de minerale fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. El cristalizează în sistemul de cristalizare ortorombic. Habitusul lor este, adesea, cel prismatic, dar câteodată şi botroidal pe alte minerale sau roci (asemănător unui ciorchine de struguri).

Duritatea mineralului este medie (4 şi jumătate pe scara lui Mohs) şi are un luciu sticlos sau gras.

Conicalcit pe limonit din  Mapimí, Durango, Mexic

Origini şi răspânidre

Conicalcitul este un mineral secundar, deci se formează în zonele de oxidare şi alterare ale zăcămintelor de cupru. Mineralele asociate lui sunt cele care conţin cupru şi limonitul (hidroxidul de fier).

Cele mai bune eşantioane provin din Mapimi, Durango (Mexic) [vezi imagine] şi Tsumeb (Namibia). De asemenea, ele se mai găsesc şi în Statele Unite ale Americii în Bisbee şi Globe (Arizona), Nevada şi în districtul Tintic (Utah). Alte surse se găsesc în următoarele ţări: Chile, Franţa, Germania, Maroc, Polonia, Rusia şi Spania.

Fişă de caracterizare
Conicalcitul
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, botroidal
Formulă chimică	CuCa(AsO4)(OH)
Duritate	4 1/2
Densitate	4,3
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde-smarald; verde-gălbui
Urmă	Verde
Luciu	Sitclos spre gras
Luminescenţă	Inexistentă

Jarosit

KFe₂(SO₄)₂(OH)₂-Sulfat hidratat de potasiu şi fier

• Engleză: Jarosite (idem it, fr, )
• Germană: Jarosit (idem no, hu)
• Spaniolă: Jarosita (idem pt, ca)

Jarositul este un mineral răspândit, care se găseşte adesea în culorile galben sau brun. Numele său a fost preluat de la Barranco Jaroso, denumirea pentru o regiune unde a fost descoperit, din lanţul Sierra Alamagrera (situată între Murcia şi Almeria), sudul Spaniei. Identificarea sa ca mineral a fost făcută în anul 1852. Cristalele sale sunt trigonale şi sunt de obicei foarte mici. Habitusul lor este de două feluri: tabular (seamănă cu nişte cutii de chibrituri) şi pseudocubic (seamănă cu nişte cuburi), însă pot fi oarecum distorsionate.
Jarositul mai poate apărea şi sub forma unor mase sferice, fibroase sau granulare. Duritatea mineralului este relativ mică, el prezentând şi clivaj definit.

Minerale asemănătoare

Printre mineralele cu compoziţie chimică asemănătoare jarositului se numără alunitul (dar fierul este înlocuit de aluminiu). De asemenea, aceste două minerale formează o serie, metalele aluminiu-fier fiind înlocuite treptat unul de către celălalt. 

Din grupul alunitului fac parte unele minerale asemănătoare jarositului, însă în compoziţia chimică a acestora, potasiul a fost înlocuit de alte elemente. Aceste minerale sunt: amoniojarositul, argentojarositul, natrojarositul şi plumbojarositul, fiecare dintre ele conţinând pe rând amoniac, argint, sodiu şi plumb. 

Recomandări

Cristalele de jarosit trebuie curăţate numai cu apă distilată, la fel procedându-se şi la majoritatea mineralelor; asta se face datorită pericolului de a fi degradate suprafeţele frumoase ale cristalelor.
Datorită durităţii mici, cristalele sale pot fi zgâriate cu o monedă.

Caracteristici

Cristal de jarosit

Jarositul este din punct de vedere chimic un sulfat. În formă pură, el conţine doar elementele metalice potasiu şi fier, însă acestea pot fi înlocuite şi de altele. 

Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare trigonal, ele având adesea aspectul unor cuburi. Luciul cristalelor este răşinos; mineralul este moale, duritatea sa fiind cuprinsă între 2 ¹/₂ şi 3 ¹/₂ pe Scara lui Mohs, iar densitatea sa este de aproximativ 3.
Mineralul prezintă clivaj definit (bun).

Origine şi răspândire

Jarositul este un mineral secundar, deci se formează prin transformarea mineralelor primare. Se găseşte în preajma rocilor cu conţinut ridicat de fier, şi în zonele cu emanaţii vulcanice. Este asociat adesea cu pirita în descompunere.

Jarositul încă se găseşte în locul în care a fost descoperit (sudul Spaniei, vezi primul paragraf), însă printre sursele principale din lume se numără: Laurion (Grecia), Insula Elba (Italia), Tsumeb (Namibia) şi Bisbee (Arizona), Cherry Creek (Idaho) şi Black Hills (South Dakota), din Statele Unite ale Americii. 

În România se găseşte în cantităţi mici.

Fişă de caracterizare
Jarosit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Tabular, pseudocubic
Formulă chimică	KFe2(SO4)2(OH)2- Sulfat hidratat de potasiu şi fier
Duritate	2 1/2 -> 3 1/2
Densitate	2,9 -> 3,26
Clivaj	Definit, bun
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Galben sau brun
Urmă	Galbenă
Luciu	Sticlos spre răşinos
Luminescenţă	Inexistentă

Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă