Stibină

Sb₂S₃-sulfură de antimoniu

• Engleză: Stibnite
• Franceză: Stibine
• Germană: Stibnit

Stibina este un mineral industrial, datorită conţinutului ei de antimoniu. Antimoniul este un semimetal mai rar, cunoscut şi sub numele de stibiu. Denumirea mineralului vine tocmai de la denumirea aceasta; totuşi, stibina mai este cunoscută şi sub denumirea de antimonit, pe acelaşi principiu etimologic. Însă acestea nu sunt singurele denumiri ale mineralului, întrucât acesta mai este cunoscut şi ca stibnit.

UTILIZĂRILE STIBIULUI

Stibiul este un element chimic cunoscut încă din Evul Mediu şi este extras din mineralul stibină prin reducere sau prăjire;
Folosind carbonat de sodiu şi carbon, compusul numit oxid de stibiu -obţinut prin arderea stibinei-, este readus la formă de element chimic cu numele de stibiu sau antimoniu.
Stibiul are o gamă largă de utilizări în industrie, fiind folosit la diferite aliaje (baterii cu plumb şi acid sulfuric, aliaje de susţinere, aliaje cu cositor şi plumb şi aliaje de lipire) şi ca agent în cadrul procedeului de fabricare al fierului forjat.
În plus, compuşii elementului sunt folosiţi pentru materiale rezistente la foc, pentru vopsele, ceramică, agenţi de vopsire a sticlei şi emailuri.
Alte utilizări sunt fabricarea unor obiecte utilizate pentru producerea focului, şi anume chibriturile, focurile de artificii şi capsele detonante. În trecut, mai era folosit la fabricarea rimelului, întrucât are un aspect strălucitor.

CRISTALE GIGANTICE

Cele mai uimitoare exemplare de stibină provin din Japonia. Însă, două dintre ele sunt chiar cele mai uimitoare;
Unul dintre ele, constând într-un cristal de 60 de cm lungime şi cu o greutate de 7 kg, face parte din colecţia Wada, din Compania Minieră Mitsubishi.
Al doilea exemplu este un grup de cristale de la Institutul Mineralogic de la Universitatea din Hamburg. Unul dintre aceste cristale are tot 60 de cm.

TESTARE; RECOMANDĂRI

ATENŢIE! Experimentele cu acizi sunt interzise copiilor mici; adulţii vor purta întotdeauna echipament corespunzător pentru a nu apărea unele accidente; în caz contrar, folosiţi imediat o substanţă cu caracter bazic, pentru a neutraliza acidul ce poate produce arsură;

Praful (nu neapărat foarte bine mărunţit) de stibină se dizolvă în acid clorhidric de concentraţie mare. De asemenea, stibina este foarte fuzibilă (se topeşte uşor).

Ca de obicei, se recomandă utilizarea apei distilate în schimbul apei de la robinet sau a altor surse de apă care pot conţine elemente străine ce pot deteriora cristalele mineralului. Trebuie evitate, de asemenea, şi săpunurile şi detergenţii. 

O recomandare referitoare la depozitarea mineralului este păstrarea sa departe de orice sursă de lumină, pentru că expunerea îndelungată la acestea poate provoca apariţia unor pete pe suprafeţele cristalelor.

Caracteristici

Stibina este, din punct de vedere chimic, o sulfură a metalului stibiu (antimoniu). Cristalele sale sunt ortorombice, prismatice şi prezintă adesea striaţii de-a lungul feţelor. Mineralul tinde să formeze grupuri radiale de cristale.

Eşantioanele prospăt extrase au luciu metalic, dar acesta dispare odată cu trecerea timpului, mineralul devenind simplu negru. 

Duritatea stibinei este foarte mică: valoarea sa este de 2 pe scara Mohs, deci poate fi zgâriat cu unghia. Densitatea sa faţă de apă este de aproximativ patru ori şi jumătate.
Are un clivaj perfect.

Stibină din ROMÂNIA

Origini şi răspândire

Mineralele asociate stibinei sunt cuarţul şi calcitul, în filoane hidrotermale, dar şi cu alte minerale metalica ca: cinabrul, galena, auripigmentul, realgarul şi pirita. 

Cele mai importante zone de extracţie ale mineralului se află în Bolivia, Mexic, Peru, Statele Unite şi Franţa. De asemenea, este prezent şi în Insulele Borneo. De asemenea, sursele cu stibină de cea mai mare calitate sunt Wolfsburg din Germania şi Shikoku din Japonia.

În România se găsea la Baia Mare (astăzi nu se mai extrage nimic din România), dar şi la Baia Sprie (stibina aciculară), Herja (cu cristale prismatic-lamelare) şi la Băiuţ (cristale scurt prismatice)

Fişă de caracterizare
Stibină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, acicular, lamelar
Formulă chimică	Sb2S3
Duritate	2
Densitate	4,63 -> 4,66
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Gri-plumburie
Urmă	Gri-plumburie
Luciu	Metalic (mineral proaspăt) Iridiscent (după expunere la lumină)
Luminescenţă	Inexistentă

Annabergit

Ni₃(AsO₄)₂·8H₂O - arsen(i)at de nichel octahidratat

• Germană: Annabergit
• Engleză: Annabergite (idem. franceză şi italiană)
• Spaniolă: Annabergita

Cristale de annabergit din Laurion, Attiki, Grecia

Annabergitul este un mineral de regulă verde (mai poate fi gri, alb sau galben-verzui), plăcut vederii, a cărui cristale se găsesc foarte rar; mineralul se găseşte sub forma unor cruste sau învelişuri pulvurente în preajma sau pe alte minerale pe bază de nichel (de asemenea, şi pe minereurile acestui metal).

Confirmat prima dată ca mineral în 1852, annabergitul nu reprezintă un mineral important din punct vedere economic. Numele său provine de la sursa sa principală, Annaberg, Saxonia, Germania.

Mineralele înrudite şi vechia poreclă

Annabergitul se înrudeşte cu alţi arseniaţi, cum ar fi eritrina (de cobalt) şi vivianitul (de fier). Un mineral asemănător annabergitului este cabreritul, care conţine în plus metalul alcalin magneziu.

În trecut, acest mineral era cunoscut sub denumirea de floare de nichel, datorită metalului pe care îl conţinea, dar şi aparenţei sale; cristalele, aşa cum am mai zis, sunt prismatice şi au adesea striaţii.

Testare

Specimenul provine tot din Laurion, Grecia

Din punct de vedere chimic, annabergitul este un arseniat hidratat. Poate fi testat prin evaporare; o bucăţică de eşantion se poziţionează în eprubeta pentru experiment, iar vaporii de apă evaporaţi din molecula mineralului se vor depune pe pereţii din sticlă ai eprubetei.

Este aproape la fel de moale ca talcul; duritatea sa rar depăşeşte 2 şi jumătate pe Scara lui Mohs, deci cristalele annabergitului pot fi zgâriate cu unghia.

Întreţinere

Ca la majoritatea mineralelor cu cristale diafane (ca să zic aşa), pentru cele ale annabergitului recomand numai apă distilată în cazul curăţării. Niciodată nu folosiţi apa de la robinet pentru astfel de operaţiuni de întreţinere, deoarece suprafeţele frumoase, plane, ale cristalelor vor fi deteriorate.

Origine şi răspândire

Annabergitul este rar şi se formează în zonele de alterare sau oxidare ale zăcămintelor de nichel. Adesea, este sub formă de crustă pe suprafaţa unor minerale de nichel, dar cel mai des caz este skutteruditul (tot o arseniură de nichel).

După locul unde a fost descoperit (Annaberg, Saxonia, Germania), următoarele cele mai importante zone de extracţie ale mineralului sunt: Cobalt, Ontario (Canada); Allemont (Franţa); Laurion (Grecia; vezi prima imagine de sus, de acolo provine mineralul); Valsassina, Como şi Gonnosfanadiga, Sardinia (Italia); Sierra Cabrera (Spania); California şi Nevada (Statele Unite ale Americii).

Caracteristici

Annabergitul aparţine clasei fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. Din punct de vedere chimic este un arseniat octahidratat de nichel (fiecare moleculă de arseniat de nichel înglobează opt molecule de apă). Cristalele sale sunt monoclinice, iar mineralul apare adesea sub formă de cruste sau pelicule pulverulente.

Fişă de caracterizare
Annabergit
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic
Formulă chimică	Ni3(AsO4)2·8H2O  (arseniat-octahidratat-de-nichel)
Duritate	11/2 -> 21/2
Densitate	3,07
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde, cenuşiu, alb, galben-verzui
Urmă	Verde-pală
Luciu	Sticlos - pământos
Luminescenţă	Inexistentă

Calcozină

Cu₂S - sulfură de cupru

În alte limbi:

• Germană: Kupferglanz/Chalkosin
• Engleză: Chalcocite/Chalcosine

Denumirea mineralului ne duce cu gândul la metalul cupru. Denumirea de calcozină are ca origine cuvântul grecesc chalkos, care reprezintă acest metal (de la acelaşi termen provine şi numele mineralului calcopirită). Culoarea sa variază între gri-închis şi negru, un aspect important fiind şi irizaţiile pe care le poate prelua câteodată mineralul sau petele, care pot fi de culoare verzi sau albastre.

Proprietăţi

Densitatea mare a calcozinei este cuprinsă între 5,5 şi 5,8, şi se datorează conţinutului de cupru, însă duritatea sa scade din cauza aceluiaşi metal; ea variază între 2 ¹/₂ şi 3 pe scara Mohs.
Calcozina este asociată în filoanele hidrotermale cu alte minerale de cupru, precum: malachitul, azuritul, covellina, cupritul şi bornitul.
Mineralul este important datorită conţinutului de cupru şi a proprietăţii sale că poate fi extras din minereu cu uşurinţă, dar şi pentru faptul că este abundent.

Utilizări - cuprul, metalul minune din calcozină

După ce este extras din minereuri (de asemenea, şi calcozina intră în discuţie), cuprul este unul dintre cele mai ductile (poate fi tras extrem de uşor în fire) şi maleabile metale (poate fi tras în foi subţiri). Este un metal care conduce curentul electric extrem de bine, deci este folosit pe scară largă pentru fabricarea firelor şi cablurilor electrice. De asemenea, este folosit şi la fabricarea ţevilor, nu numai pentru că poate conduce uşor căldura, dar poate fi modelat sau îndoit uşor.

O altă utilizare pe scară largă a cuprului sunt aliajele pe care le constituie, printre care se numără alama, cositorul şi bronzul.

Testare

Caclozina se dizolvă în acidul azotic, lăsând în urmă reziduu de sulf (nemetal). La testul în flacăra deschisă, calcozina se topeşte cu uşurinţă şi emană vapori ai dioxidului de sulf. Flacăra se colorează în verde datorită cuprului metalic din mineral.

Caracteristici

Calcozina este o sulfură de cupru, deci aparţine clasei sulfurilor. Cristalele sale sunt monoclinice, cu habitus prismatic, psudohexagonal. Este relativ moale şi densitate ridicată. Cristalele sale sunt rare în natură, mineralul fiind găsit sub formă de agregate minerale granulare sau de eşantioane masive. Spărtura sa este concoidală.

Origini şi răspândire

Calcozina se găseşte în filoane hidrotermale sau în zăcăminte asociate skarnelor. Mineralele asociate calcozinei sunt cele cu conţinut principal de cupru, ca malachitul, azuritul, covellina, cupritul, calcopirită şi bornitul.

Printre cele mai importante zone de răspândire ale calcozinei se numără: Camborne, Redruth, St. Ives şi St. Just (Cornwall, Anglia), Tsumeb (Namibia), Kongsberg (Norvegia), Arizona, Connecticut, Montana şi Nevada (Statele Unite ale Americii); 

În România se găseşte în zona Sasca Montană.

Cristale de calcozină

Fişă de caracterizare
Calcozină
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Monoclinic, pseudohexagonal
Habitus	Prismatic
Formulă chimică	Cu2S (sulfură-de-cupru)
Duritate	2 1/2  -> 3
Densitate	5,5 - 5,8
Clivaj	Slab
Spărtură	Concoidală
Culoare	Gri-închis, negru
Urmă	Gri-închisă
Luciu	Metalic
Luminescenţă	Inexistentă

(*) Pentru informaţii specializate şi profesionale despre acest mineral, vizitaţi pagina sa pe mindat.org.

Colecţia personală de minerale I

Încep seria de postări Colecţia personală prin a vă arăta cele mai frumoase minerale de metale (şi nu numai) pe care le am în colecţie. Nu o să mă pierd cu vorbitul, aşa că puteţi mai bine să priviţi:

Blendă, cuarţ şi pirită

Cuarţ, covellină şi pirită

Blendă, sfalerit, pirită şi calcit

Sulfosărurile din colecţie

Cuarţ cu pirită

Calcopirită

Sfalerit, calcit, cuarţ şi pirită

Câţiva carbonaţi

Smarald

Crisocola 

Cobaltocalcitul (carbonat de cobalt)

Ceruzitul (carbonat de plumb)

Aragonitul (carbonat de calciu)

Barita

Celestina

Halitul

Gipsul

Fluorina

Mineralele colorate în alb sau incolore

Nu totdeauna un mineral este alb din cauza raportului său de metale, iar grupa mineralelor albe sau incolore numără printre cele mai multe minerale. De exemplu, calcitul, sau talcul, sunt unele dintre cele mai comune minerale. Un altul este boraxul (dar şi colemanitul, care conţine mult bor).

Bineînţeles că majoritatea cristalelor sunt incolore, însă sunt unele care nu pot alte culori.

O mare importanţă pe care o aduc mineralele albe este aportul mare al acestora în roci. Calcitul este mineralul primar din marmura metamorfică, alcătuind mari depozite de rocile calcaroase. Nu este totdeauna alb sau incolor, însă culoarea sa generală este aceasta.

Un alt mineral alb, dar şi incolor, este albitul, un feldspat plagioclaz de sodiu şi aluminiu; intră în alcătuirea granitelor şi pegmatitelor. 

Din grupa zeoliţilor (unde întâlnim multe minerale albe sau incolore), cele mai reprezentative sunt natrolitul, mezolitul, apofilitul şi scolecitul. 

Merită menţionat şi cuarţul cu unele impurităţi care îi conferă culoare albă. Acesta este denumit şi cuarţ lăptos. 

Alt mineral care este în genera alb sau incolor aparţine grupului filosilicaţilor, şi se numeşte muscovit. Putem considera şi mica având o astfel de proprietate, însă ea îşi poate schimba mai uşor culoarea din cauza impurităţilor.

Galerie

Calcit

Boraxul

Natrolitul

Apofilitul