Spodumen

LiAlSi₂O₆ - silicat de aluminiu şi litiu

Spodumen din Minas Gerais

• Germană: Spodumen
• Engleză: Spodumene
• Spaniolă: Espodumena
• Franceză: Spodumene
• Olandeză: Spodumeen

Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.

De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 

După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 ¹/₂ şi 7 ¹/₂.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.

Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 

În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic, striat
Formulă chimică	LiAlSi2O6
Duritate	6 1/2  -> 7 1/2
Densitate	3,00 ->3,02
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, verde, gri, roz, alb, violet (liliachiu)
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Anhidrit

Anhidrit din Toscana, Italia

Vezi postarea despre gips, un mineral asemănător anhidritului

CaSO₄ - sulfat de calciu

• Germană: Anhydrit
• Engleză: Anhydrite
• Italiană: Anidrite
• Spaniolă: Anhidrita (idem portugheză)
• Franceză: Anhydrite
• Poloneză: Anhydryt
• Olandeză: Anhydriet

Anhidritul are aproape aceeaşi formulă chimică cu gipsul, fiind un sulfat de calciu. Deosebirea stă în apa de cristalizare, pe care anhidritul nu o are. De aici derivă şi denumirea sa, anhydros însemnând în greacă "lipsit de apă" sau "fără apă". Are o gamă largă de culori, unele eşantioane putând să aibă o culoare albăstruie, maronie, roşiatică sau gri.

Anhidritul poate fi considerat un mineral industrial, deoarece are multe aplicaţii practice în industrie. Este folosit în principal la fabricarea acidului sulfuric, a ipsosului şi a cimentului. De asemenea, anhidritul mai este folosit în îngrăşăminte şi ca agent de uscare.

Anhidrit din Chihuahua, Mexic

Lipsa apei

Din punct de vedere chimic, gipsul este un cristalohidrat, adică are în componenţa sa, pe lângă moleculele de sulfat de calciu, şi două molecule de apă de cristalizare. Pe de altă parte, anhidritul, după cum sugerează şi denumirea sa, nu are nicio moleculă de apă în structura chimică. Din cauza acestei diferenţe, mineralele au proprietăţi diferite şi respectiv utilizări diverse.

Teste şi recomandări

După cum am menţionat, proprietăţile gipsului şi ale anhidritului sunt diferite, aşadar o primă metodă de recunoaştere ar fi duritatea şi densitatea. Gipsul are duritatea 2, pe când anhidritul are 3 ¹/₂ pe scara Mohs (aceeaşi cu a unei monede). Densitatea anhidritului este de aproximativ 3, iar cea a gipsului este de 2,32.
Atunci când este încălzit, anhidritul se topeşte uşor, adică este fuzibil. Datorită conţinutului de calciu, un eşantion de anhidrit colorează flacăra în roşu.
De asemenea, dacă nu este păstrat în condiţii optime ci într-o atmosferă umedă, anhidritul va absorbi apa din atmosferă şi se va transforma în gips. Prin urmare, se recomandă păstrarea unor eşantioane de anhidrit deosebite în cutii ermetice speciale.

Carcteristici

Anhidritul este un sulfat de calciu, deci aparţine clasei minerale a sulfaţilor. Cristalele sale sunt ortorombice, dar sunt rare, în majoritatea cazurilor eşantioanele fiind compacte, fibroase, granulare sau masive. Are o densitate de aproximativ 3, adică cântăreşte de trei ori mai mult decât volumul echivalent de apă, în condiţii normale. Poate fi considerat un mineral moale, având doar 3 ¹/₂ pe scara Mohs a durităţii.

Origini şi răspândire

Anhidritul se găseşte în rocile evaporitice, dar şi în roci dolomitice şi calcaroase. De asemenea, poate fi întâlnit şi în filoanele de minereu, iar mineralele cele mai desc asociate cu acesta sunt calcitul, gipsul, halitul, galena şi calcopirita.

Printre cele mai importante zone care conţin zăcăminte de anhidrit se numără: Innsbruck (Austria), Bancroft (Ontario, Canada), Cumbria şi Durham (Anglia), Stassfurt (Germania), Wieliczka (Polonia), Vaud (Elveţia) şi Louisiana, Dakota, New Mexico şi Texas (Statele Unite ale Americii).

La noi în ţară se găseşte la Pucioasa, Aghireş şi Gălăşeni.

Fişă de caracterizare
Anhidrit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	CaSO4
Duritate	3 1/2
Densitate	2,98 ->3,00
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, alb, albăstrui, roşiatic, maroniu, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Rodocrozit

MnCO₃ - carbonat de mangan

• Germană: Rhodochrosit
• Engleză: Rhodochrosite
• Italiană: Rodocrosite
• Spaniolă: Rodocrosita (idem portugheză)
• Franceză: Rhodochrosite
• Poloneză: Rodochrozyt
• Olandeză: Rhodochrosiet

Rodocrozitul este unul dintre cele mai importante minerale care conţin metalul mangan. În ciuda faptului că are în structura sa acest metal destul de important, rodocrozitul este considerat de cele mai multe ori prea frumos pentru a fi folosit pe cale industrială, fiind astfel o piatră semipreţioasă.

Date generale

Denumirea sa provine din greacă, unde cuvintele "rhodos" şi "khros" înseamnă trandafir şi respectiv culoare. Deşi majoritatea eşantioanelor şi cristalelor de rodocrozit au această culoare specifică roz-roşiatică, sunt şi unele mai rare care pot fi maronii sau gri.

Rodocrozitul a fost cunoscut încă din timpuri străvechi şi folosit la bijuterii, însă a fost identificat ca mineral de sine stătător în 1813, pe baza eşantioanelor descoperite la noi în ţară, la Cavnic.

După cum am menţionat şi mai sus, rodocrozitul este unul dintre sursele principale de mangan. Un altul care conţine mangan este piroluzitul. Manganul este un metal important, fiind folosit în aliaje feromagnetice şi în diverse tipuri de oţel.

Rodocrozit din Cavnic, România

Serie de minerale

Fiind un carbonat, rodocrozitul formează o serie de soluţie solidă cu unii carbonaţi, cum ar fi calcitul (carbonat de calciu) şi sideritul (carbonat de fier). Asta înseamnă că fiecare mineral poate fi creat prin înlocuirea metalului din compoziţia sa (cum ar fi manganul) cu un altul (calciu, fier, zinc, etc.). Astfel, din grupa calcitului mai face parte: magnezitul (carbonatul de magneziu) şi smithsonitul (carbonatul de zinc). Una dintre primele metode de a deosebi rodocrozitul de celelalte minerale din grupa sa este aspectul său (culoarea).

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

În primul rând, eşantioanele de rodocrozit de la noi din ţară au un aspect unic şi o culoare roz specifică (vezi imaginea de mai sus). Aspectul mineralului este factorul care îl diferenţiază de celelalte minerale din seria calcitului. 

Aspectul său este asemănător cu al mineralului rodonit, însă un simplu test de duritate poate face diferenţa între acestea două; în timp ce rodonitul are o duritate mai mare, de la 5 ¹/₂ până la 6 ¹/₂ pe scara lui Mohs, rodocrozitul o are mai mică, de la 3 ¹/₂ până la 4. Astfel, rodocrozitul poate fi zgâriat cu lama unui cuţit, dar nu şi cu o monedă. 

Dacă o bucată mică de eşantion este expusă acidului clorhidric încălzit, aceasta de dizolvă efervescent. 

Caracteristici

Rodocrozitul este un carbonat de mangan, deci face parte din clasa minerală a carbonaţilor. Culoarea specific-roşiatică este datorată conţinutului de mangan.Cristalele sale aparţin sistemului cristalin trigonal, şi în majoritatea cazurilor au un habitus prismatic sau tabular. Un alt alt aspect al acestora este sub formă de mase nodulare, globulare sau botroidale, iar în interiorul cristalelor se pot găsi adesea benzi de nuanţe diferite de roz şi roşu. 

Duritatea sa este mai mică decât jumătate, adică 3 ¹/₂ până la 4 pe scara Mohs, însă densitatea sa este peste medie, cu o valoare de 3,7. Luciul său este perlat sau sticlos. 

Origini şi răspândire

Locurile în care se găseşte rodocrozitul sunt: filoanele hidrotermale conţinătoare de minerale de cupru, plumb şi argint, şi zăcămintele de oxizi de mangan (ca mineral secundar).
Cele mai importante surse de rodocrozit sunt: Catamarca (Argentina), Cavnic (România), Hotazel (Africa de Sud) şi Butte (Montana, Statele Unite ale Americii).

Fişă de caracterizare
Rodocrozit
Clasă	Carbonaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	MnCO3
Duritate	3 1/2 -> 4
Densitate	3,4 ->3,7
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Roz, roşu, maroniu sau gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Cinabru

HgS - sulfură de mercur

• Germană: Zinnober (Cinnabarit)
• Engleză: Cinnabar
• Italiană: Cinabro
• Spaniolă: Cinabrio (idem portugheză)
• Rusă: Kинobapь, Cynober (poloneză)
• Norvegiană: Sinober
• Olandeză: Cinnaber

Cinabrul este un mineral format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial. Mercurul este un element metalic destul de valoros, deci acest mineral poate fi considerat un mineral industrial.

Utilizări industriale

Fiind nu chiar atât de comun, mercurul poate fi considerat oarecum valoros. Cinabrul este cel mai comun mineral care conţine acest element metalic, fiind astfel utilizat pe scară largă în industrie.

Procedeul este unul simplu: cinabrul este tratat termic. Oxigenul din aer se combină cu sulful din cinabru şi produc dioxid de sulf, iar mercurul se depune sub formă metalică.

Caracteristici

Cinabrul este o sulfură de mercur, deci face parte din clasa sulfurilor. Cristalele sale cristalizează în sistemul trigonal, şi au adesea un aspect acicular, sau prismatic. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral. 

Are o densitate peste medie, şi cântăreşte destul de mult, adică de aproximativ opt ori mai mult decât volumul echivalent de apă la temperatura camerei,

Origini şi răspândire

De obicei, cinabrul se formează prin depunerea şi răcirea lichidelor de temperaturi joase, cunoscute de asemenea şi ca fluide hidrotermale. Câteva dintre aceste lichide sunt mineralele topite, gazele vulcanice şi apa. Printre mineralele care se asociază adesea cu cinabrul se numără: baritina, calcitul, calcedonia, marcasita, mercurul nativ, opalul, pirita, cuarţul, stibina şi realgarul. (click pe ele pentru detalii)

Cele mai mari zăcăminte se află lângă Almaden, Ciudad Real, Spania, iar cele mai importante zone de extracţie ale cinabrului sunt China, Moschellandsberg (Germania), Monte Amiata (Toscana, Italia), Huancavelica (Peru), Muntele Avala (Serbia), Idria (Slovenia), Arkansas şi California (Statele Unite ale Americii). 

În România, s-au găsit eşantioane de cinabru la Izvorul Ampoiului din Valea Dosului, Munţii Apuseni.

Fişă de caracterizare
Cinabru
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	HgS
Duritate	2 -> 2 1/2
Densitate	8,0 -> 8,2
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală spre neregulată
Culoare	Roşu sau brun-roşiatic
Urmă	Roşie
Luciu	Adamantin sau submetalic
Luminescenţă	Inexistentă