Minerale din România - 2

Mineralele din România - Partea a 2-a

România e dotată cu un număr mare de specii minerale, caracterizate prin unicitatea morfologică şi prin frumuseţea lor greu de egalat. Conţinând toate tipurile de relief, în România se găseşte o gamă foarte variată de tipuri de roci şi de clase de minerale, astfel încât avem foarte multe de spus pe această temă.

În acest articol vom vorbi despre cele mai importante zone geologice şi mineralogice din România. Mai jos puteţi cerceta o hartă a acestora;

Date generale

Vezelyit din Ocna de Fier, BANAT

După cum ştim cu toţii, România, ţara noastră minunată, este situată în partea sud-estică a continentului european, având o suprafaţă destul de mare, de 237 000 de km², care o plasează printre cele mai mari din Europa. România se învecinează cu Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria şi Serbia, având de-a lungul a aproximativ 180 de km ieşire la Marea Neagră.

Munţii

Munţii Carpaţi sunt foarte importanţi. Reprezintă sub o treime din suprafaţa ţării, lanţul muntos pornind
din nordul acesteia şi continuându-se până la graniţa cu Serbia, unde sunt tăiaţi de către fluviul Dunărea.
Munţii Carpaţi au mai multe ramificiaţii, cei mai bogaţi în minerale fiind Carpaţii Occidentali şi partea nordică a Carpaţilor Orientali (Maramureş).

Petrolul şi sarea

Platoul continental al Mării Negre este una dintre sursele indispensabile de petrol de pe teritoriul ţării noastre. Împreună cu celelalte resurse de petrol din Carpaţii Meridionali şi din Carpaţii Orientali, producţia de petrol la nivel naţional pe un an este de aproximativ 6 milioane de tone.

De asemenea, România este o mare exportatoare de sare, la noi în ţară fiind nu mai puţin de doisprezece saline active. Cele mai cunoscute sunt Slănic Prahova, Praid şi Târgu Ocna.

Cristal de stâncă din Cavnic

Bogăţiile din Maramureş

Florile de mină, aşa cum sunt cunoscute în nordul ţării, în zona Băii Mari, sunt cele mai frumoase şi bogate eşantioane minerale găsite la noi în ţară. Astăzi, minele nu mai sunt funcţionale, aşadar toate mineralele extrase au o valoare extraordinară, atât estetică cât şi financiară.

După cum am văzut şi data trecută, printre cele mai interesante minerale din zona Baia Mare se numără andoritul, ametistul, aurul nativ (Cavnic), calcedonia, cuarţul, calcitul, calcopirita (Baia Sprie, Băiuţ), rodocrozitul, stibina, pirotina (Herja), pirita, blenda, gipsul, baritina, semseyitul, sideritul, marcasita, vivianitul şi wolframitul.

De asemenea, nici Banatul, cu skarnele, nu se află mai prejos, însă această regiune a fost studiată mai pe larg în cadrul primei postări.

Hartă

Notă: Această hartă a fost realizată după modelul DeAgostini, Revista Comorile Pământului, 2010-2012, secţiunea "Activitate practică", fişa nr. 11-12, Pe urmele mineralelor: România.

CLIC PENTRU PARTEA I

CLIC PENTRU PARTEA A III-A

Spodumen

LiAlSi₂O₆ - silicat de aluminiu şi litiu

Spodumen din Minas Gerais

• Germană: Spodumen
• Engleză: Spodumene
• Spaniolă: Espodumena
• Franceză: Spodumene
• Olandeză: Spodumeen

Spodumenul este sursa principală a elementului metalic litiu, fiind astfel şi sursa industrială pentru extragerea sa. Mai sunt şi alte minerale de litiu, cum ar fi petalitul şi lepidolitul, dar nu sunt la fel de importante ca şi spodumenul.

Spodumen verde (hiddenit)

Date interesante

Se cunosc varietăţile de kunzit şi hiddenit, care sunt practic aceleaşi minerale cu spodumenul dar conţin elementele mangan şi crom respectiv. Elementele le conferă un colorit verde şi respectiv violet. Acestea pot fi tăiate câteodată, în unghi de 40° de-a lungul suprafeţei coroanei, pentru a fi pusă în valoare frumuseţea minerală.

Este interesant faptul că acest mineral posedă proprietatea de a creşte cristale foarte mari. Un prim exemplu ar fi cristalele extrase din mina Etta din Dakota de Sud, Statele Unite. Acestea au incredibila mărime de 14 metri şi masa de 28 de tone. Şi mai impresionant, cel mai greu cristal de spodumen descoperit vreodată cântărea 90 de tone.

Etimologie

Numele de spodumen este derivat din grecescul spodoumenos, tradus direct "redus în cenuşă". Denumirea face referire directă la comportamentul mineralului în cadrul experimentului cu flacăra, topindu-se uşor.

Spodumen cu beril şi cuarţ

Litiul şi utilizările sale

Litiul este cel mai uşor element metalic, cu numărul atomic 3, folosit de cele mai multe ori în aliajele de aluminiu şi magneziu. Se deosebeşte faţă de alte metale prin faptul că este destul de moale (nu toate metalele sunt), dar are culoarea tipică argintiu-metalică.

De asemenea, şi sărurile de litiu (care sunt extrase la rândul lor tot din spodumen) sunt folosite în medicină. Hidroxidul de litiu este un component important în acumulatorii (bateriile) reîncărcabili, iar carbonatul de litiu este folosit în psihiatrie, pentru tratarea tulburării bipolare (psihozei maniaco-depresive).

Teste şi recomandări

În urma unei testări a unui eşantion de spodumen cu acizi, se poate trage concluzia că acesta este insolubil în ei. Însă, eventualele impurităţi pot fi curăţate cu acizi diluaţi. 

După cum spune şi denumirea sa (vezi secţ. "Etimologie"), mineralul se topeşte foarte uşor într-o flacără deschisă, colorând-o în roşu (culoarea fiind datorată litiului).

Caracteristici

Spodumenul este un silicat şi cristalele sale sunt monoclinice cu habitus prismatic sau striat de-a lungul suprafeţelor. Şi la acest mineral este prezent fenomenul de maclare şi,deşi cristalele apar mai mereu , ele pot lipsi şi astfel se favorizează formarea maselor lipsite de forme cristalografice (adică masive). Duritatea variază între 6 ¹/₂ şi 7 ¹/₂.

Origini şi răspândire

Spodumenul se găseşte adesea în rocile magmatice, dar mai ales în pegmatite cu litiu, asociat cu mineralele beril, lepidolit şi turmalină.

Cele mai importante zone unde se găseşte spodumen sunt: Afghanistan, Minais Gerais (Brazilia), Manitoba (Canada), Insula Elba (Italia), Madagascar, Mexic, Myanmar, Munţii Ural (Rusia), Scoţia şi Suedia. 

În Statele Unite sunt multe mine, printre care cele din California, Carolina de Nord şi Dakota de Sud.

La noi în ţară, mineralul se găseşte pe valea Conţu, la sud de Păltiniş.

Fişă de caracterizare
Spodumen
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic, striat
Formulă chimică	LiAlSi2O6
Duritate	6 1/2  -> 7 1/2
Densitate	3,00 ->3,02
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, verde, gri, roz, alb, violet (liliachiu)
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Albit

Albit şi cristale de cuarţ din Pakistan

NaAlSi₃O₈ - silicat de sodiu şi aluminiu

• Germană: Albit
• Engleză: Albite
• Italiană: Albite
• Spaniolă: Albita
• Franceză: Albite
• Poloneză: Albit
• Olandeză: Albiet

Albitul este un feldspat plagioclaz, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Deşi numele său conţine "alb-" şi este de cele mai multe ori alb, mineralul poate avea diverse culori, care variază de la roşu şi verde până la gri şi albastru. Albitul a fost descris prima dată în anul 1815, pe baza unor eşantioane descoperite în Finnbo, Falun, Suedia.

Date importante şi etimologie

Fiind un feldspat plagioclaz, albitul ia naştere în urma răcirii magmelor şi lavei, formând şi o sere de soluţie solidă. În cadrul acesteia, pe măsură ce scade temperatura, sodiul ia treptat locul calciului din structura chimică a mineralului, astfel putându-se forma mineralul anortit.

Este un mineral formator al rocilor magmatice, fiind adesea întâlnit în granite, sienite, andezite şi pegmatite.
Într-adevăr, denumirea de albit are de a face cu culoarea albă. Însă, este evident că numele mineralului nu a fost preluat din română, ci din latinescul albus.

Albit cu lepidolit, din Afghanistan

Origini şi răspândire

Albitul este un mineral comun care intră în componenţa rocilor magmatice. Zăcămintele cele mai preţuite şi de bună calitate se găsesc în regiunea Mont Blanc din Elveţia şi din nordul Italiei. Printre mineralele asociate acestuia se numără cuarţul şi egirinul.

La noi în ţară, cele mai frumoase cristale de albit se găsesc în Munţii Parâng.

Caracteristici

Albitul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Este de asemenea un feldspat, fiindcă intră în alcătuirea rocilor şi a luat naştere datorită activităţii magmatice la adâncime. De regulă conţine elementele metalice sodiu şi aluminiu, dar există cazuri când sodiul poate fi înlocuit de o cantitate mică de calciu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare triclinic.

Poate avea diverse culori, însă de cele mai multe ori este alb, incolor, sau cu diverse impurităţi care îi conferă culorile albastru, verde, gri şi roşu. Duritatea sa este de 6 - 6 1/2.

Fişă de caracterizare
Albitul
Clasă	Silicaţi (tectosilicaţi)
Sistem de cristalizare	Triclinic
Habitus	-
Formulă chimică	NaAlSi3O8
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	2,6 ->2,63
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Incolor, alb, albastru, roşiu, verde, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Anhidrit

Anhidrit din Toscana, Italia

Vezi postarea despre gips, un mineral asemănător anhidritului

CaSO₄ - sulfat de calciu

• Germană: Anhydrit
• Engleză: Anhydrite
• Italiană: Anidrite
• Spaniolă: Anhidrita (idem portugheză)
• Franceză: Anhydrite
• Poloneză: Anhydryt
• Olandeză: Anhydriet

Anhidritul are aproape aceeaşi formulă chimică cu gipsul, fiind un sulfat de calciu. Deosebirea stă în apa de cristalizare, pe care anhidritul nu o are. De aici derivă şi denumirea sa, anhydros însemnând în greacă "lipsit de apă" sau "fără apă". Are o gamă largă de culori, unele eşantioane putând să aibă o culoare albăstruie, maronie, roşiatică sau gri.

Anhidritul poate fi considerat un mineral industrial, deoarece are multe aplicaţii practice în industrie. Este folosit în principal la fabricarea acidului sulfuric, a ipsosului şi a cimentului. De asemenea, anhidritul mai este folosit în îngrăşăminte şi ca agent de uscare.

Anhidrit din Chihuahua, Mexic

Lipsa apei

Din punct de vedere chimic, gipsul este un cristalohidrat, adică are în componenţa sa, pe lângă moleculele de sulfat de calciu, şi două molecule de apă de cristalizare. Pe de altă parte, anhidritul, după cum sugerează şi denumirea sa, nu are nicio moleculă de apă în structura chimică. Din cauza acestei diferenţe, mineralele au proprietăţi diferite şi respectiv utilizări diverse.

Teste şi recomandări

După cum am menţionat, proprietăţile gipsului şi ale anhidritului sunt diferite, aşadar o primă metodă de recunoaştere ar fi duritatea şi densitatea. Gipsul are duritatea 2, pe când anhidritul are 3 ¹/₂ pe scara Mohs (aceeaşi cu a unei monede). Densitatea anhidritului este de aproximativ 3, iar cea a gipsului este de 2,32.
Atunci când este încălzit, anhidritul se topeşte uşor, adică este fuzibil. Datorită conţinutului de calciu, un eşantion de anhidrit colorează flacăra în roşu.
De asemenea, dacă nu este păstrat în condiţii optime ci într-o atmosferă umedă, anhidritul va absorbi apa din atmosferă şi se va transforma în gips. Prin urmare, se recomandă păstrarea unor eşantioane de anhidrit deosebite în cutii ermetice speciale.

Carcteristici

Anhidritul este un sulfat de calciu, deci aparţine clasei minerale a sulfaţilor. Cristalele sale sunt ortorombice, dar sunt rare, în majoritatea cazurilor eşantioanele fiind compacte, fibroase, granulare sau masive. Are o densitate de aproximativ 3, adică cântăreşte de trei ori mai mult decât volumul echivalent de apă, în condiţii normale. Poate fi considerat un mineral moale, având doar 3 ¹/₂ pe scara Mohs a durităţii.

Origini şi răspândire

Anhidritul se găseşte în rocile evaporitice, dar şi în roci dolomitice şi calcaroase. De asemenea, poate fi întâlnit şi în filoanele de minereu, iar mineralele cele mai desc asociate cu acesta sunt calcitul, gipsul, halitul, galena şi calcopirita.

Printre cele mai importante zone care conţin zăcăminte de anhidrit se numără: Innsbruck (Austria), Bancroft (Ontario, Canada), Cumbria şi Durham (Anglia), Stassfurt (Germania), Wieliczka (Polonia), Vaud (Elveţia) şi Louisiana, Dakota, New Mexico şi Texas (Statele Unite ale Americii).

La noi în ţară se găseşte la Pucioasa, Aghireş şi Gălăşeni.

Fişă de caracterizare
Anhidrit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	CaSO4
Duritate	3 1/2
Densitate	2,98 ->3,00
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Incolor, alb, albăstrui, roşiatic, maroniu, gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Rodocrozit

MnCO₃ - carbonat de mangan

• Germană: Rhodochrosit
• Engleză: Rhodochrosite
• Italiană: Rodocrosite
• Spaniolă: Rodocrosita (idem portugheză)
• Franceză: Rhodochrosite
• Poloneză: Rodochrozyt
• Olandeză: Rhodochrosiet

Rodocrozitul este unul dintre cele mai importante minerale care conţin metalul mangan. În ciuda faptului că are în structura sa acest metal destul de important, rodocrozitul este considerat de cele mai multe ori prea frumos pentru a fi folosit pe cale industrială, fiind astfel o piatră semipreţioasă.

Date generale

Denumirea sa provine din greacă, unde cuvintele "rhodos" şi "khros" înseamnă trandafir şi respectiv culoare. Deşi majoritatea eşantioanelor şi cristalelor de rodocrozit au această culoare specifică roz-roşiatică, sunt şi unele mai rare care pot fi maronii sau gri.

Rodocrozitul a fost cunoscut încă din timpuri străvechi şi folosit la bijuterii, însă a fost identificat ca mineral de sine stătător în 1813, pe baza eşantioanelor descoperite la noi în ţară, la Cavnic.

După cum am menţionat şi mai sus, rodocrozitul este unul dintre sursele principale de mangan. Un altul care conţine mangan este piroluzitul. Manganul este un metal important, fiind folosit în aliaje feromagnetice şi în diverse tipuri de oţel.

Rodocrozit din Cavnic, România

Serie de minerale

Fiind un carbonat, rodocrozitul formează o serie de soluţie solidă cu unii carbonaţi, cum ar fi calcitul (carbonat de calciu) şi sideritul (carbonat de fier). Asta înseamnă că fiecare mineral poate fi creat prin înlocuirea metalului din compoziţia sa (cum ar fi manganul) cu un altul (calciu, fier, zinc, etc.). Astfel, din grupa calcitului mai face parte: magnezitul (carbonatul de magneziu) şi smithsonitul (carbonatul de zinc). Una dintre primele metode de a deosebi rodocrozitul de celelalte minerale din grupa sa este aspectul său (culoarea).

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

În primul rând, eşantioanele de rodocrozit de la noi din ţară au un aspect unic şi o culoare roz specifică (vezi imaginea de mai sus). Aspectul mineralului este factorul care îl diferenţiază de celelalte minerale din seria calcitului. 

Aspectul său este asemănător cu al mineralului rodonit, însă un simplu test de duritate poate face diferenţa între acestea două; în timp ce rodonitul are o duritate mai mare, de la 5 ¹/₂ până la 6 ¹/₂ pe scara lui Mohs, rodocrozitul o are mai mică, de la 3 ¹/₂ până la 4. Astfel, rodocrozitul poate fi zgâriat cu lama unui cuţit, dar nu şi cu o monedă. 

Dacă o bucată mică de eşantion este expusă acidului clorhidric încălzit, aceasta de dizolvă efervescent. 

Caracteristici

Rodocrozitul este un carbonat de mangan, deci face parte din clasa minerală a carbonaţilor. Culoarea specific-roşiatică este datorată conţinutului de mangan.Cristalele sale aparţin sistemului cristalin trigonal, şi în majoritatea cazurilor au un habitus prismatic sau tabular. Un alt alt aspect al acestora este sub formă de mase nodulare, globulare sau botroidale, iar în interiorul cristalelor se pot găsi adesea benzi de nuanţe diferite de roz şi roşu. 

Duritatea sa este mai mică decât jumătate, adică 3 ¹/₂ până la 4 pe scara Mohs, însă densitatea sa este peste medie, cu o valoare de 3,7. Luciul său este perlat sau sticlos. 

Origini şi răspândire

Locurile în care se găseşte rodocrozitul sunt: filoanele hidrotermale conţinătoare de minerale de cupru, plumb şi argint, şi zăcămintele de oxizi de mangan (ca mineral secundar).
Cele mai importante surse de rodocrozit sunt: Catamarca (Argentina), Cavnic (România), Hotazel (Africa de Sud) şi Butte (Montana, Statele Unite ale Americii).

Fişă de caracterizare
Rodocrozit
Clasă	Carbonaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	MnCO3
Duritate	3 1/2 -> 4
Densitate	3,4 ->3,7
Clivaj	Perfect
Spărtură	Neregulată
Culoare	Roz, roşu, maroniu sau gri
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre perlat
Luminescenţă	Inexistentă

Cinabru

HgS - sulfură de mercur

• Germană: Zinnober (Cinnabarit)
• Engleză: Cinnabar
• Italiană: Cinabro
• Spaniolă: Cinabrio (idem portugheză)
• Rusă: Kинobapь, Cynober (poloneză)
• Norvegiană: Sinober
• Olandeză: Cinnaber

Cinabrul este un mineral format din mercur şi sulf. Este un mineral important, deoarece din acesta se extrage mercurul pentru uz industrial. Mercurul este un element metalic destul de valoros, deci acest mineral poate fi considerat un mineral industrial.

Utilizări industriale

Fiind nu chiar atât de comun, mercurul poate fi considerat oarecum valoros. Cinabrul este cel mai comun mineral care conţine acest element metalic, fiind astfel utilizat pe scară largă în industrie.

Procedeul este unul simplu: cinabrul este tratat termic. Oxigenul din aer se combină cu sulful din cinabru şi produc dioxid de sulf, iar mercurul se depune sub formă metalică.

Caracteristici

Cinabrul este o sulfură de mercur, deci face parte din clasa sulfurilor. Cristalele sale cristalizează în sistemul trigonal, şi au adesea un aspect acicular, sau prismatic. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral. 

Are o densitate peste medie, şi cântăreşte destul de mult, adică de aproximativ opt ori mai mult decât volumul echivalent de apă la temperatura camerei,

Origini şi răspândire

De obicei, cinabrul se formează prin depunerea şi răcirea lichidelor de temperaturi joase, cunoscute de asemenea şi ca fluide hidrotermale. Câteva dintre aceste lichide sunt mineralele topite, gazele vulcanice şi apa. Printre mineralele care se asociază adesea cu cinabrul se numără: baritina, calcitul, calcedonia, marcasita, mercurul nativ, opalul, pirita, cuarţul, stibina şi realgarul. (click pe ele pentru detalii)

Cele mai mari zăcăminte se află lângă Almaden, Ciudad Real, Spania, iar cele mai importante zone de extracţie ale cinabrului sunt China, Moschellandsberg (Germania), Monte Amiata (Toscana, Italia), Huancavelica (Peru), Muntele Avala (Serbia), Idria (Slovenia), Arkansas şi California (Statele Unite ale Americii). 

În România, s-au găsit eşantioane de cinabru la Izvorul Ampoiului din Valea Dosului, Munţii Apuseni.

Fişă de caracterizare
Cinabru
Clasă	Sulfuri
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Prismatic/acicular
Formulă chimică	HgS
Duritate	2 -> 2 1/2
Densitate	8,0 -> 8,2
Clivaj	Perfect
Spărtură	Concoidală spre neregulată
Culoare	Roşu sau brun-roşiatic
Urmă	Roşie
Luciu	Adamantin sau submetalic
Luminescenţă	Inexistentă

Minerale din România - 1

Mineralele din România - Partea 1 (Introducere)

România e dotată cu un număr mare de specii minerale, caracterizate prin unicitatea morfologică şi prin frumuseţea lor greu de egalat. Conţinând toate tipurile de relief, în România se găseşte o gamă foarte variată de tipuri de roci şi de clase de minerale, astfel încât avem foarte multe de spus pe această temă.

Pirotină (**)

După cum am spus, în România, diversitatea minerală este atât de mare încât regăsim toate cele 11 clase de minerale, reprezentând aproximativ un sfert din totalitatea speciilor regăsite în natură (adică aproximativ 4000 de specii). Aceasta este cauza directă a structurii geologice complexe.

În România avem formaţiuni geologice atât vechi (de acum 600 de milioane de ani, din Precambrian), cât şi foarte noi (cum ar fi Delta Dunării şi aluviunile râurilor).

Majoritatea mineralelor pe care le regăsim în România aparţin claselor: sulfurilor, sulfosărurilor şi a silicaţilor.

Etape geologice

Semseyit, Baia Mare

În cadrul acestei vaste dezvoltări mineralogice şi geologice, regăsim două etape de dezvoltare foarte importante: perioada dintre Cretacic şi Paleogen şi perioada Miocenului.

Prima perioadă sau etapă (care a început în Cretacic, acum 140-65 de milioane de ani şi s-a încheiat în Paleogen, acum 65-55 de milioane de ani) este reprezentată de o activitate magmatică intensă, în urma căreia au rezultat în mare parte roci cunoscute sub numele de banatite, iar cea de-a doua perioadă (cu 24-5 milioane de ani în urmă) este reprezentată de activitatea formaţiunilor vulcanice din zona Carpaţilor Orientali şi a Munţilor Metaliferi, unde predomină andezitele.

Mineralele care au luat naştere în cadrul acestor perioade de timp se găsesc sub forma unor agregate cristaline, astăzi cunoscute pe larg ca flori de mină. Se cunosc peste 30 de specii de astfel de minerale unice găsite pe teritoriul Românesc. De asemenea, la noi în ţară au fost descoperite destul de multe specii noi de minerale, printre care puteţi vedea mai jos:

                                    Flori de mină din România (*)

Alabandină (Săcărâmb - 1784/1832)	Alloclazit (Oraviţa - 1868)
Andorit (Baia Sprie - 1892)	Ludwigit (Ocna de Fier - 1874)
Nagyagit (Săcărâmb - 1767/1845)	Petzit (Săcărâmb - 1842/1845)
Pseudobrookit (Uroiu - 1878)	Rodocrozit (Cavnic - 1780/1813)
Semseyit (Baia Sprie - 1881)	Silvanit (Baia de Arieş - 1786/1835)
Telur (Zlatna - 1785/1798)	Whewellit (Cavnic - 1852)

(*) În tabel sunt localităţile unde au fost descoperite mineralele şi anii în care au fost descrise şi în care au primit denumirea din prezent

Rodocrozit de la Cavnic, Maramureş

Baia Mare

Maramureşul este o regiune foarte bogată în specii minerale, în mare parte din cauza fostei activităţi vulcanice. Aici se găsesc minerale cu cristale deosebite, cu diverse culori, din diverse clase de minerale. Printre cele mai interesante minerale din zona Baia Mare se numără ametistul (Valea Roşie), aurul nativ (Cavnic), calcedonia (Trestia) cuarţul, calcitul, calcopirita (Baia Sprie, Băiuţ), rodocrozitul, stibina, pirotina, pirita, blenda, gipsul, baritina, sideritul, marcasita, vivianitul şi wolframitul.

Munţii Metaliferi

Foarte multe eşantioane care provin din zona Munţilor Metaliferi au incluziuni de aur nativ, cele mai importante localităţi fiind Musariu, Valea Morii, Brădişor, Hondol şi Ormindea. În secolul al XIX-lea, ametistul de la Vălişoara era printre cele mai apreciate din Europa.

Banatul

Aur nativ de la Roşia Montană

În această regiune sunt foarte răspândite skarnele (printre care piroxenii, granaţii) şi mineralele asociate acestora (magnetitul, hematitul, etc.). Aici, cele mai răspândite minerale care se pot prezenta sub forma florilor de mină sunt realgarul, malachitul, wollastonitul şi gehlenitul, care au un aspect perfect pentru a intra în unele colecţii.

Alte zone

În afară de acestea, care sunt de departe cele mai importante, mai sunt şi alte zone care conţin minerale deosebite. Pădurea Craiului a fost un centru important pentru extragerea bauxitei, iar din Carpaţii Orientali au fost extrase pentru mult timp minereuri conţinătoare de cupru şi alte metale, baritină şi chihlimbar. Din Carpaţii Meridionali s-au extras minerale nemetalifere, printre care se numără distenul, spodumenul, granaţii, straurolitul şi berilul. Subcarpaţii încă reprezintă zone importante de extracţie a sării, petrolului şi a gazelor naturale, însă nici Bazinul Transilvaniei nu se află mai prejos, fiind extrase în cantităţi mari sarea şi gazele. Dobrogea este foarte importantă datorită depozitelor de cretă şi fosforite.

Nagyagit de la Săcărâmb

Muzee şi locuri

În multe locuri din România, muzeele reuşesc să conserve şi să expună comorile minerale deosebite ale ţării noastre. Printre cele mai importante muzee se numără cele de la Baia Mare, Cluj, Ocna de Fier, Bucureşti, Arad, Cheia-Prahova şi Colţi (eşantioane unice de chihlimbar). 

De asemenea, datorită tradiţiei de extracţie a sării, multe saline încă funcţionează şi şi-au deschis muzee sau centre turistice. Cele care se remarcă sunt: salina Praid, salina Slănic Prahova, salina Târgu Ocna şi Ocnele Mari. Şi Slănic Moldova este o localitate importantă datorită izvoarelor minerale care sunt folosite pentru o gamă largă de boli.

La Ploieşi a fost deschis un muzeu al petrolului, întrucât la noi în România a fost înfiinţată prima rafinărie de petrol, în anul 1856.

(**) Imaginile notate astfel nu sunt extrase din România.

CLIC PENTRU PARTEA A DOUA

Nefelin

(Na,K)AlSiO4-alumosilicat de sodiu şi potasiu

Nefelin crescut în jurul unor cristale de hematit

• Germană: Nephelin
• Engleză: Nepheline (idem franceză)
• Spaniolă: Nefelina (idem portugheză)
• Rusă: Heфeлин, Nefelin (poloneză)
• Olandeză: Nefelien

Nefelinul este un mineral răspândit ce aparţine clasei silicaţilor, fiind un feldspatoid. În ciuda răspândirii sale, sunt foarte puţine zăcămintele care sunt suficient de bogate astfel încât extragerea mineralului să fie rentabilă comercial. Denumirea mineralului vine din grecescul nephele, care înseamnă nor (face referire la aspectul pe care îl iau cristalele când mineralele sunt scufundate în acid azotic; vezi secţiunea Teste şi recomandări). Se mai cunoaşte şi denumirea alternativă de nefelit. 

Feldspatoizii

Mineralul face parte din grupa feldspatoizilor, care se aseamănă foarte mult cu feldspaţii. Diferenţa dintre cele două este că feldspatoitzii conţin mai puţin siliciu şi mai mult sodiu şi potasiu.Grupa feldpatoizilor mai conţine şi alte minerale, printre care se numără sodalitul, cancrinitul, leucitul, etc. Mineralele din grupa feldspatoizilor sunt importante din punct de vedere geologic, deoarece sunt folosite pentru definirea şi clasificarea altor roci.

Nefelin cu schorlomit

Rocile alcaline plutonice

O caracteristică interesantă a nefelinului este faptul că reprezintă un mineral caracteristic pentru rocile alcaline plutonice. După cum sugerează şi denumirea lor, acestea sunt roci cu concentraţii foarte mari de metale alcaline (în special sodiu) şi care provin din magma care s-a răcit şi s-a întărit sub suprafaţa terestră. În geologie, sunt relativ întâlnite expresiile sienit cu nefelin, nefelinit şi gnais cu nefelin, acestea indicând faptul că nefelinul este unul dintre mineralele principale care constituie roca respectivă.

Teste şi recomandări

(Atenţie: Următoarea recomandare necesită folosirea unor substanţe corozive. Dacă nu aveţi echipament de protecţie, lăsaţi un profesionist să se ocupe. Purtaţi mănuşi când manipulaţi acizii.)

Una dintre metodele cele mai folosite pentru testarea nefelinului este scufundarea unui eşantion mic în acid azotic. Nefelinul reacţionează, transformându-se într-o gelatină, de unde şi denumirea sa (vezi mai sus). De asemenea, prezenţa sodiului din mineral poate fi pusă în evidenţă prin testul cu flacăra deschisă, metalul colorând flacăra în galben. 

Dacă aveţi un eşantion de nefelin în colecţie, luaţi în calcul necesitatea curăţării acestuia cu apă distilată. Altfel, cristalele sale delicate pot fi deteriorate.

Caracteristici

Nefelinul este un silicat, aparţinând subclasei tectosilicaţilor. Din punct de vedere chimic, este un alumosilicat de sodiu şi potasiu. Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare hexagonal, şi adesea au şase feţe şi sunt prismatice. Fenomenul de maclare este prezent şi la acest mineral.

Origini şi răspândire

Nefelinul se formează în cadrul rocilor magmatice alcaline, sărace în silice, fiind foarte răspândit în pegmatite şi sienite (sienite cu nefelin), dar şi în gnais-uri şi şisturi. 

Fiind un mineral răspândit, se găseşte în destul de multe locuri. Cele mai importante surse sunt: Bancroft (Canada), Julianehab (Groenlanda), Langesundfjord (Norvegia), Peninsula Kola şi Munţii Ural (Rusia) şi Transvaal (Africa de Sud).

În România, mineralul se găseşte la Ditrău (în masivul alcalin, unde sunt sienite cu nefelin), din Carpaţii Orientali.

Fişă de caracterizare
Nefelin
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Hexagonal
Habitus	Prismatic cu şase feţe
Formulă chimică	(Na,K)AlSiO4
Duritate	5 1/2 -> 6
Densitate	2,6 + 2,7
Clivaj	Slab
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incolor, alb, gri, gălbui, roşu-maroniu, verzui
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos spre gras
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifie, vizitaţi pagina despre nefelin de la mindat.org.

Egirin

NaFeSi₂O₆-silicat de fier şi sodiu

Egirin cu albit

• Germană: Aegirin
• Engleză: Aegirine  (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Egirina (idem portugheză)
• Rusă: Эгирин, Egiryn (poloneză)
• Norvegiană: Ægirin
• Olandeză: Aegirien

Egirinul a fost denumit în anul 1835 de către mineralogul Hans Morten Thrane Esmark, după Aegir, zeul mării în mitologia nordică, deoarece locaţia descoperirii sale se afla pe malul mării, pe coasta norvegiană. Locaţia mai exactă a descoperirii mineralului este Låven, Langesundsfjorden, iar anul este 1834. În prezent mai este folosită şi denumirea de acmit.

Component al rocilor

Din punct de vedere chimic şi geologic, acest mineral este un clinopiroxen, adică este un piroxen care cristalizează în sistemul monoclinic. Fiind un clinopiroxen, mineralul intră în alcătuirea rocilor, fiind adesea întâlnit în rocile magmatice formate prin răcirea magmei la adâncimi adânci, dar şi în cadrul rocilor metamorfice.

Când este component al rocilor, egirinul este dispersat sub forma unor cristale mici, de culoare închisă, acesta conferindu-le un aspect pestriţ. În aceleaşi roci se mai găsesc feldspaţii plagioclazi, cuarţul, biotitul şi unii amfiboli (cum ar fi hornblenda). (click pe ele pentru detalii)

Egirin cu ortoclază

Teste

Egirinul este fuzibil într-o flacără deschisă, acesta colorând flacăra în galben. Culoarea galbenă provine de la sodiul care intră în alcătuirea mineralului. De asemenea, o altă metodă de testare este duritatea, egirinul având 6 pe scara lui Mohs. Astfel, acesta nu poate fi zgâriat de lama unui cuţit (din oţel).

Caracteristici

După cum aţi văzut şi mai sus, egirinul este un silicat, care mai conţine şi metalele fier şi sodiu.

El cristalizează în sistemul monoclinic, cristalele având formă prismatică alungită cu striaţii de-a lungul feţelor. Comun acestui mineral, cristalele se pot macla (una dintre feţele unui cristal este comună cu alta a unui cristal de acelaşi tip).

Împreună cu egirinul mai pot fi găsite unele minerale asociate: riebeckitul, nefelinul şi apofilitul.

Origini şi răspândire

Egirinul se găseşte în rocile magmatice cu cantităţi mari de sodiu, dar şi în cele metamorfice. Printre acestea (cele magmatice) se numără granodioritele, sienitele şi pegmatitele.

Localitatea tip a mineralului (sursa tipică) este localitatea Skaadoe, Brevig din Norvegia. Mai există şi alte câteva locuri în care egirinul a fost descoperit, printre care se numărăr Mont Saint Hilaire (Quebec, Canada), Groenlanda, India, Kenya, Nigeria, peninsula Kola (din Rusia), Magnet Cove (Arkansas şi Libby, Montana, Statele Unite ale Americii).

La noi în România se găseşte la Ditrău (Comăneşti, Dobrogea).

Fişă de caracterizare
Egirin
Clasă	Silicaţi
Sistem de cristalizare	Monoclinic
Habitus	Prismatic cu striaţii
Formulă chimică	NaFeSi2O6
Duritate	6 -> 6 1/2
Densitate	3,5 + 3,6
Clivaj	Bun
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde, negru, negru-verzui, brun-roşiatic
Urmă	Cenuşie-galbenă, pală
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre egirin de la mindat.org.

Cornetit

Cu₃(PO₄)(OH)₃-fosfat hidratat de cupru

• Germană: Cornetit
• Engleză: Cornetite  (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Cornetita (idem portugheză)
• Rusă: Корнетит

Cornetitul, acest mineral de cupru, are o culoare foarte frumoasă, albastru-închis sau verde-închis. Fiind denumit după geologul belgian Jules Cornet, mineralul a fost confirmat ca fiind de sine stătător în anul 1917.

Câteva caracteristici

Din punct de vedere chimic, este un fosfat hidratat de cupru, deci aparţine grupului fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. Cristalele sale sunt prismatice, ortorombice, prezente sub formă de cruste microcristaline. Spre deosebire de multe alte minerale, acesta nu prezintă deloc clivaj.

După acelaşi model respectat de majoritatea mineralelor de cupru, cornetitul se află în asociere cu mineralele ce conţin acest metal, cum ar fi brochantitul, malachitul şi crisocola. (click pe ele pentru informaţii detaliate)

Origini şi răspândire

Cornetitul nu numai că este un mineral rar, dar este şi unul secundar. Format prin alterarea zăcămintelor preexistente de cupru, se găseşte exclusiv în Africa şi Statele Unite ale Americii.

Cea mai importantă locaţie de extragere a mineralului este mina de cupru L'Etoile du Congo, Katanga, Republica Democrată Congo. În Africa, se mai găseşte la Bwana Mkubwa, Zambia.

În Statele Unite, este prezent în mai multe locuri: minele Blue Jay şi Empire, Yerrington (Nevada) şi Tucson (Arizona).

Fişă de caracterizare
Cornetit
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, cruste
Formulă chimică	Cu3(PO4)(OH)3
Duritate	4 1/2 -> 5
Densitate	4,1
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Neregulată
Culoare	Albastru-închis Albastru-verzui
Urmă	Albă
Luciu	Sticlos
Luminescenţă	Inexistentă

Atenţie! Dacă sunteţi în căutarea unor informaţii foarte detaliate, ştiinţifice, vizitaţi pagina despre cornetit la mindat.org.

SALVAŢI ROŞIA MONTANA!

Pe Facebook, la televizor...peste tot acelaşi topic...parcă ne-am săturat deja de ştirile cu Roşia Montana...

DAR DE CE?
Cum strămoşii noştri au avut puterea să lupte? Noi de ce nu putem face dreptate?

ARGUMENTE
http://www.rosiamontana.org/ro/grid-argumente

O listă de argumente. DE CE Roşia Montana merită toată SUSŢINEREA NOASTRĂ...

CITEŞTE! I NFORMEAZĂ-TE! NU LĂSA DEZINFORMAREA SĂ TE ÎNVĂLUIE ÎN NEŞTIINŢĂ!

Anglezit

PbSO₄-sulfat de plumb

• Germană: Anglesit
• Engleză: Anglesite (idem italiană, franceză)
• Spaniolă: Anglesita (idem portugheză)

Anglezitul este un mineral moale, fragil, cu cristale frumoase şi strălucitoare.
El este exploatat pentru conţinutul său de plumb, un metal folosit pe scară largă, la echipamente cu raze X şi reactoare nucleare.
Anglezitul este apreciat de către colecţionari din cauza cristalelor sare frumoase, însă anglezitul este adesea fluorescent, iar culoarea sa este de un galben-aprins sub lumina ultravioletă.
După ce este extras, plumbul poate avea o mulţime de utilizări. De asemenea el absoarbe radiaţiile, astfel încât poate fi utilizat la reactoare nucleare şi echipamente cu raze X sofisticate. O altă utilizare a sa este protejarea ţevilor şi a caburilor subterane.
Anglezitul a fost descoperit în anul 1832 de mineralogul francez Francois Sulpice Beudant.

Formarea naturală

Pentru a se forma anglezitul, galena reacţionează cu oxigenul din aer. Chiar şi astăzi, insula Anglesey din din ţara galilor este cea mai bogată în conţinut de anglezit din toate insulele Britanice.

Testare

Testul pentru anglezit este examinarea lui la lumina ultravioletă, unde fluorescenţa sa prezintă o culoare galben-aprinsă. Duritatea sa este mică, între 2 şi 3.
Un alt test este cel cu acid azotic, cu ajutorul căruia el poate fi diferenţiat de mineralul numit ceruzit; ceruzitul se dizolvă în acid azotic, în timp ce anglezitul nu.
Deşi anglezitul se aseamănă cu baritina, aceasta arde cu dificultate, în timp ce anglezitul arde uşor.
Când e ars pe cărbune, anglezitul lasă un grăunte de plumb.

Caracteristici

Anglesitul este sulfat de plumb, cu duritate redusă pe scara lui Mohs (2 ¹/2 - ₃). Deşi fragil, mineralul este foarte greu, iar, caracteristic mineralelor de plumb, cristalele sale sunt strălucitoare. Ele sunt adesea incolore, limpezi şi transparente, dar pot fi şi albe, gri, verzi, galbene sau albastre-pal.

Origini şi răspândire

Anglezitul se formează în zonele cu zăcăminte de plumb, deci este un mineral secundar. Mai rar este asociat cu galena, un mineral gri ce reprezintă principala sursă de plumb. Alte minerale asociate sunt cerusitul sau smithsonitul. Mineralul poate fi prezent în masele de limonit. Cele mai faimoase mine de unde este extras acest mineral se găsesc la Tsumeb, Namibia şi Oujda, Maroc.

Fişă de caracterizare
Anglezit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	-
Formulă chimică	PbSO4
Duritate	2 1/2 -> 3
Densitate	6,3 -> 6,4
Clivaj	Bun, depinde de bază
Spărtură	Concoidală
Culoare	Incoloră spre alb; uneori galben, gri, verde sau albastru-pal
Urmă	Albă
Luciu	Adamantin, sticlos,  răşinos
Luminescenţă	Galbenă

Paşte Fericit

Fie ca spiritul sfânt al sarbătorilor de Paşte sa vă lumineze sufletele şi casele!

E de prisos să mai adaug altele, aşa că pot doar să vă urez să fiţi cât de bucuroşi posibil alături de cei dragi :D

PS: Mulţumesc tuturor pentru likuri pe facebook, vizualizări, etc...şi cât se poate de repede, va fi o postare nouă!

Conicalcit

CuCa(AsO₄)(OH)-arseniat hidratat de cupru şi calciu

• Germană: Konichalcit
• Engleză: Conichalcite
• Spaniolă: Conicalcita
• Italiană: Conicalcite
• Olandeză: Conichalciet

Conicalcitul este un mineral de colecţie, nefiind folosit pentru conţinutul său infim de cupru. Culoarea sa este de un verde-smarald până la verde-gălbui, iar denumirea sa provine din combinarea cuvintelor greceşti konia ("var") şi chalcos (cupru). Cristalele sale prismatice sunt apreciate de colecţionari, deoarece aduc un plus de culoare colecţiilor.

Serie de minerale

Conicalcit cu arhbarit

Conicalcitul formează o serie de minerale cu austinitul (care este un arseniat de calciu şi zinc), cobaltoaustinitul (arseniat de calciu şi cobalt), tangeitul (arseniat de calciu şi cupru) şi dufitul (arseniat de plumb şi cupru). Toate aceste minerale din serie au cristalele ortorombice.

Sursa clasică

Localitatea tip pentru extragerea acestui mineral este Hinojosa de Cordoba, din Andaluzia, Spania, toate eşantioanele care sunt descoperite fiind testate pentru autenticitate în acest loc.

Teste

Una dintre proprietăţile importante ale conicalcitului este fuzibilitatea sa (adică se topeşte cu uşurinţă într-o flacără deschisă) şi că este solubil în acid clorhidric şi acid azotic (se dizolvă în aceştia). Dacă este încălzit într-o eprubetă de teste, radicalul OH din moleculă este eliberat în eprubetă sub forma apei.

Caracteristici

Conicalcitul este un arseniat hidratat de cupru şi calciu şi, de aceea, face parte din grupa de minerale fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi. El cristalizează în sistemul de cristalizare ortorombic. Habitusul lor este, adesea, cel prismatic, dar câteodată şi botroidal pe alte minerale sau roci (asemănător unui ciorchine de struguri).

Duritatea mineralului este medie (4 şi jumătate pe scara lui Mohs) şi are un luciu sticlos sau gras.

Conicalcit pe limonit din  Mapimí, Durango, Mexic

Origini şi răspânidre

Conicalcitul este un mineral secundar, deci se formează în zonele de oxidare şi alterare ale zăcămintelor de cupru. Mineralele asociate lui sunt cele care conţin cupru şi limonitul (hidroxidul de fier).

Cele mai bune eşantioane provin din Mapimi, Durango (Mexic) [vezi imagine] şi Tsumeb (Namibia). De asemenea, ele se mai găsesc şi în Statele Unite ale Americii în Bisbee şi Globe (Arizona), Nevada şi în districtul Tintic (Utah). Alte surse se găsesc în următoarele ţări: Chile, Franţa, Germania, Maroc, Polonia, Rusia şi Spania.

Fişă de caracterizare
Conicalcitul
Clasă	Fosfaţi-arseniaţi-vanadaţi
Sistem de cristalizare	Ortorombic
Habitus	Prismatic, botroidal
Formulă chimică	CuCa(AsO4)(OH)
Duritate	4 1/2
Densitate	4,3
Clivaj	Inexistent
Spărtură	Neregulată
Culoare	Verde-smarald; verde-gălbui
Urmă	Verde
Luciu	Sitclos spre gras
Luminescenţă	Inexistentă

Jarosit

KFe₂(SO₄)₂(OH)₂-Sulfat hidratat de potasiu şi fier

• Engleză: Jarosite (idem it, fr, )
• Germană: Jarosit (idem no, hu)
• Spaniolă: Jarosita (idem pt, ca)

Jarositul este un mineral răspândit, care se găseşte adesea în culorile galben sau brun. Numele său a fost preluat de la Barranco Jaroso, denumirea pentru o regiune unde a fost descoperit, din lanţul Sierra Alamagrera (situată între Murcia şi Almeria), sudul Spaniei. Identificarea sa ca mineral a fost făcută în anul 1852. Cristalele sale sunt trigonale şi sunt de obicei foarte mici. Habitusul lor este de două feluri: tabular (seamănă cu nişte cutii de chibrituri) şi pseudocubic (seamănă cu nişte cuburi), însă pot fi oarecum distorsionate.
Jarositul mai poate apărea şi sub forma unor mase sferice, fibroase sau granulare. Duritatea mineralului este relativ mică, el prezentând şi clivaj definit.

Minerale asemănătoare

Printre mineralele cu compoziţie chimică asemănătoare jarositului se numără alunitul (dar fierul este înlocuit de aluminiu). De asemenea, aceste două minerale formează o serie, metalele aluminiu-fier fiind înlocuite treptat unul de către celălalt. 

Din grupul alunitului fac parte unele minerale asemănătoare jarositului, însă în compoziţia chimică a acestora, potasiul a fost înlocuit de alte elemente. Aceste minerale sunt: amoniojarositul, argentojarositul, natrojarositul şi plumbojarositul, fiecare dintre ele conţinând pe rând amoniac, argint, sodiu şi plumb. 

Recomandări

Cristalele de jarosit trebuie curăţate numai cu apă distilată, la fel procedându-se şi la majoritatea mineralelor; asta se face datorită pericolului de a fi degradate suprafeţele frumoase ale cristalelor.
Datorită durităţii mici, cristalele sale pot fi zgâriate cu o monedă.

Caracteristici

Cristal de jarosit

Jarositul este din punct de vedere chimic un sulfat. În formă pură, el conţine doar elementele metalice potasiu şi fier, însă acestea pot fi înlocuite şi de altele. 

Cristalele sale aparţin sistemului de cristalizare trigonal, ele având adesea aspectul unor cuburi. Luciul cristalelor este răşinos; mineralul este moale, duritatea sa fiind cuprinsă între 2 ¹/₂ şi 3 ¹/₂ pe Scara lui Mohs, iar densitatea sa este de aproximativ 3.
Mineralul prezintă clivaj definit (bun).

Origine şi răspândire

Jarositul este un mineral secundar, deci se formează prin transformarea mineralelor primare. Se găseşte în preajma rocilor cu conţinut ridicat de fier, şi în zonele cu emanaţii vulcanice. Este asociat adesea cu pirita în descompunere.

Jarositul încă se găseşte în locul în care a fost descoperit (sudul Spaniei, vezi primul paragraf), însă printre sursele principale din lume se numără: Laurion (Grecia), Insula Elba (Italia), Tsumeb (Namibia) şi Bisbee (Arizona), Cherry Creek (Idaho) şi Black Hills (South Dakota), din Statele Unite ale Americii. 

În România se găseşte în cantităţi mici.

Fişă de caracterizare
Jarosit
Clasă	Sulfaţi
Sistem de cristalizare	Trigonal
Habitus	Tabular, pseudocubic
Formulă chimică	KFe2(SO4)2(OH)2- Sulfat hidratat de potasiu şi fier
Duritate	2 1/2 -> 3 1/2
Densitate	2,9 -> 3,26
Clivaj	Definit, bun
Spărtură	Neregulată spre concoidală
Culoare	Galben sau brun
Urmă	Galbenă
Luciu	Sticlos spre răşinos
Luminescenţă	Inexistentă