CRISTALE MARI DE 15 METRI!

Exista un loc, in maruntaiele Mexicului, unde cresc cele mai mari cristale de pe Pamant.

In mina Naica din Chihuahua , Mexic, in care se exploateaza plumb, zinc si argint, se afla o pestera a minunilor cristaline, scoasa parca din povestile stiintifico-fantastice. In aceasta pestera au fost descoperite, abia in anul 2000, cristale de selenita de pana la 15 metri in inaltime si 1,5 metri in diametru.

Incaperea care gazduieste bizarele formatiuni de cristale a fost denumita, bineinteles, Cueva de los Cristales (Pestera cristalelor, n.r.), si se afla la o adancime de aproximativ 290 de metri.

"Sora" sa, Cueva de las Espadas (Pestera sabiilor), aflata la o adancime de 120 de metri, a fost descoperita in 1912, insa are cristale mai mici, dar nu mai putin spectaculoase.

Cristalele neobisnuite s-au format din fluidele hidrotermale care emana din magma de dedesubtul minei.

Selenita, numita astfel dupa zeita greaca a lunii, Selene, deoarece cristalul este invaluit intr-o lumina alba placuta, este subiectul multor credinte. Se spune ca ar avea beneficii pentru sanatate. Se crede ca acest cristal favorizeaza concentrarea, dezvoltarea, norocul, imunitatea, si calmeaza emotiile.


Mina Naica a fost initial descoperita in 1794, al sud de orasul mexican Chihuahua . Pionierii au dat peste o vana de argint la baza dealurilor Naica, denumite astfel de catre indienii Tarahumara, care voiau sa descrie astfel "un loc umbros".



De atunci si pana pe la 1900, la Naica s-a exploatat argint si aur, insa dupa 1900 a inceput si exploatarea la scara larga a zincului si plumbului, devenite valoroase.



In timpul revolutiei mexicane, mina producea venituri importante, asa ca trupele revolutionare au cerut bani de la proprietari, asasinandu-l pe unul cand a refuzat sa palteasca.


Mina a fost inchisa in perioada 1911-1922, nu inainte insa de a fi descoperita Pestera sabiilor. S-a decis patrarea pesterii, insa multe cristale de acolo au fost recoltate.



In aprilie 2000, fratii Juan si Pedro Sanchez sapau un tunel si au descoperit din intamplare Pestera cristalelor. In proces, cateva cristale au fost deteriorate, inca compania miniera a instalat o usa de metal pentru a proteja minunea naturala dinauntru.


Nu poti sa intri acolo fara casti de protectie, lanterne, cizme de cauciuc si manusi. Temepratura si umiditatea fac din Pestera cristalelor un adevarat furnal natural.


Cu o caldura de 50 de grade Celsius si o umiditate de 100%, pestera a fost vizitata doar de o mana de oameni pana acum.



Este atat de periculos inauntru incat si cu costume de protectie, dupa 20 de minute organele incep sa cedeze.


Caldura provine de la incaperile de magma aflate imediat sub mina, aceeasi magma responsabila de crearea minunatiilor geologice.


Geologii spun ca aceste formatiuni naturale de cristal sunt extrem de complexe insa, in acelasi timp, foarte simple, si se asteapta sa mai descopere minuni naturale in pestera mexicana.



Daca bogatiile minei vor fi epuizate si mina va fi inchisa, se va opri pomparea apei de dinauntru si atunci cristalele isi vor relua cresterea.


Nimeni nu poate insa sa prezica viitorul pesterii minunate - poate va fi deschisa vizitarii la un moment dat, cine stie?

In bodega aproape pustie dintr-un oras intunecos din desert, betivul cel scund incearca sa vanda ceva. Alaturi de el, pe masa de biliard, se afla o bucata de roca groasa de vreo 40 cm. Zeci de cristale purpurii si albe ies din ea precum niste cioburi de sticla. "Ea a ta pentru 300 $ - spune el. Nu? O suta. Un chilipir!"

Ceilalti patru sau cinci clienti privesc pe deasupra berilor, intrebandu-se: sa-si scoata si ei la vanzare cristalele? Praf de roca pe postavul verde, balade cu cowboy la tonomat. Deasupra barului, un anunt: "Happy Hour: 8 a.m. - 9 p.m." Aceasta regiune indepartata din nordul Mexicului, aflata cam la o ora si ceva la sud de Chihuahua, e celebra pentru cristalele ei, iar salariile de la mina locala de plumb si argint, unde lucreaza aproape toata lumea, sunt suficient de proaste pentru a incuraja piata neagra.

"Treizeci de dolari". Se apleaca spre mine. "Zece". E greu sa-l iei in serios. Ceva mai devreme, intr-o pestera aflata cu mult sub nivelul barului, ma tarasem printre cele mai mari cristale din lume, o padure de cristale, late si groase, unele mai lungi de zece metri si vechi de o jumatate de milion de ani. Atat de limpezi, de luminoase, ca pareau de pe alta lume. Ele faceau ca floarea de mina de pe masa de biliard sa para la fel de neinteresanta ca un prespapier. Nimic nu se compara cu gigantii gasiti in Cueva de los Cristales, sau Pestera Cristalelor.

Pestera calcaroasa si stralucitoarele prisme au fost descoperite in anul 2000 de doi frati ce sapau la aproape 300 de metri sub pamant in mina Naica, una dintre cele mai productive din Mexic, care furnizeaza anual tone de plumb si argint. Cei doi frati au fost uimiti de descoperirea lor, dar existau precedente. Procesele geologice aflate la originea zacamintelor de plumb si argint ofera si materia bruta pentru cristale, iar la Naica minerii dadusera si inainte peste caverne cu cristale impresionante, desi mult mai mici.

Dar pe masura ce vestea descoperirii cristalelor masive s-a raspandit, intrebarea care ii framanta pe oamenii de stiinta era: cum au reusit sa creasca atat de mari?

Iti trebuie 20 de minute ca sa ajungi la gura pesterii cu microbuzul, printr-o galerie de mina serpuita. Din plafonul masinii coboara un ecran pe care se vad videoclipuri cu Michael Jackson, o facilitate menita sa-i distreze pe vizitatori pe masura ce se afunda in intuneric si caldura.

In multe pesteri si mine, temperatura ramane constanta si racoroasa, dar mina Naica se infierbanta odata cu adancimea, intrucat e situata deasupra unei insertii de magma aflate la un kilometru si jumatate sub suprafata. Chiar in pestera, temperatura sare la 44 de grade Celsius, cu o umiditate de 90-100% – suficient de cald pentru ca fiecare vizita sa prezinte riscul unui soc hipertermic.

In momentul in care ajungem la intrare, toata lumea luceste de transpiratie. Pregatirea pentru intrarea in mina seamana cu echiparea pentru o iesire in spatiu. Imi pun o vesta cu 12 pachete de gheata, de marimea palmei, fixate in buzunare aflate pe piept si spate. O alta vesta, care sa izoleze gheata impotriva caldurii. Apoi, peste toate acestea, un costum de miner de un portocaliu aprins.

O casca, o lampa frontala, o masca de respirat cu aer racit la gheata. Manusi, cizme. Chiar si pentru cei incotosmanati cu tot acest echipament de protectie caldura e epuizanta si periculoasa; majoritatea vizitelor inauntru nu dureaza mai mult de 20 de minute. Giovanni Badino, un fizician care face parte din grupul italian de exploratori La Venta, ne conduce inauntru.

Obeliscuri prabusite, stalpi de lumina, cristalele sunt enorme, unele groase de un metru. Pe jos si pe pereti sunt gramezi de cristale mai mici, ascutite ca niste lame si perfect transparente. Badino porneste incet, atent sa nu distruga cristalele, care sunt facute din selenit, o varietate a mineralului comun gips. Selenitul e translucid si moale, usor de zgariat cu tocurile cizmelor si chiar cu unghiile.

In ciuda costumelor cu gheata, caldura si umiditatea sunt inabusitoare. Pentru cateva clipe, imi scot masca si inspir aerul jilav si fierbinte. Plamanii ar vrea sa-l respinga. Simt o mireasma umeda, grea de pamant si e o tacere deplina. Conditii mizerabile pentru oameni, dar o pepiniera perfecta pentru cristale. Prin arhitectura lor, cristalele intruchipeaza lege si ordine, armata de molecule asamblate potrivit unor reguli rigide.

Dar cristalele reflecta si mediul lor. Cristalograful spaniol Juan Manuel García-Ruiz a fost printre primii care au studiat cristalele de la Naica, incepand din 2001. Mai familiarizat cu cristalele microscopice, García a fost naucit de proportiile gigantilor de la Naica. Examinand bulele de lichid prinse in cristale, García si colegii sai au pus cap la cap povestea cresterii cristalelor.

Timp de sute de mii de ani, apa subterana, saturata cu sulfat de calciu, s-a infiltrat in numeroasele pesteri din Naica, incalzita de magma de dedesubt. Pe masura ce magma s-a racit, temperatura apei din pestera s-a stabilizat in cele din urma la 58°C.

La aceasta temperatura, mineralele din apa au inceput sa se transforme in selenit, ale carui molecule s-au depus precum niste caramizi minuscule pentru a forma cristalele. In celelalte pesteri, temperatura a fluctuat sau mediul a fost cumva tulburat, rezultand cristale diferite si mai mici.

Dar in Pestera Cristalelor, conditiile au ramas neschimbate timp de milenii. Deasupra, au erupt vulcani, ghetari au invadat continentele. Generatii de oameni au aparut si-au disparut. Jos, ca intr-o tainica retorta incremenita, cristalele au continuat sa creasca.

Abia prin 1985, cand minerii au folosit pompe imense pentru a scadea nivelul apei subterane si, fara sa stie, au drenat pestera, procesul de cristalogeneza a luat sfarsit. In prezenta unei asemenea frumuseti si ciuda- tenii, oamenii incearca sa gaseasca metafore familiare. Privind cristalele, García a hotarat ca pestera ii amintea de o catedrala; a numit-o Capela Sixtina a cristalelor. Atat in catedrale, cat si in cristale exista un sentiment de trainicie si de pace care transcende zumzetul vietii de la suprafata.

Ambele locuri sugereaza lumi din alt univers. Acum, in pestera, o echipa de oameni de stiinta si exploratori fac cercetari si lucreaza la un documentar. Stein-Erik Lauritzen, profesor de geologie la Universitatea Bergen, din Norvegia, colecteaza mostre pentru datarea prin metoda uraniu-thoriu. Cercetarile sale preliminare arata o vechime de circa 600.000 de ani pentru cel mai mare dintre cristale.

Penelope Boston, profesor asociat in speologie si carstologie la New Mexico Tech, cauta microbi ce ar putea trai printre cristale. In unele dintre ele, bule micute de fluid suspendat – de tipul celor studiate de García – stralucesc in lumina lampilor noastre.

Sunt mici capsule ale timpului: oameni de stiinta italieni, condusi de Anna Maria Mercuri, au extras polen care e posibil sa fi fost inglobat in acestea. Granulele par sa aiba o vechime de 30.000 de ani si sugereaza ca aceasta parte a Mexicului a fost acoperita odinioara nu de desert, ci de padure. O prisma lunga si zvelta poarta o cicatrice adanca in locul in care cineva a incercat s-o taie.

Imi imaginez un miner asudat, singur in tacerea sufocanta, cu lumina slaba a lampasului leganandu-se la fiecare miscare a fierastraului. Colectionarii ar plati zeci de mii de dolari pentru un cristal din aceasta pestera. Oricine a fost, a abandonat inainte de a reteza cristalul, iar ulterior proprietarii minei au instalat o usa grea de otel, pentru a-i descuraja pe jefuitori. Pana acum a functionat, dar cine stie daca va mai rezista.

In fond, minerii au acces la foreze si explozibili. Iar daca mineritul si proiectele de constructii pot fi stopate pentru a se salva relicve arheologice, mineralele din Mexic nu beneficiaza de aceeasi protectie. Cristalele ar putea fi amenintate si de lipsa apei.

Cand pestera era submersa, apa sustinea si conserva cristalele. Acum, pestera fiind golita si expusa la aer, e posibil ca in timp prismele sa se indoaie sau sa crape sub propria greutate, pierzandu-si luciul, pe masura ce gaze precum dioxidul de carbon patrund in pestera.

Directorul companiei miniere Peñoles mi-a spus ca aceasta este dispusa sa le pastreze, dar ca principalul interes nu-l reprezinta cristalele, iar activitatile miniere – exploziile, camioanele care starnesc praf – ameninta galeria. Badino si altii spera sa poata convinge compania sa faca mai mult (s-a vorbit si de lobby in favoarea includerii in Patrimoniul Mondial al UNESCO), dar pana acum cristalele au fost neglijate, fiind probabil mai cunoscute in afara decat in Mexic. Ne oprim un moment sa ne odihnim.

Totul straluceste in jurul nostru, de parca ne-am afla in interiorul unei stele. Badino se intoarce si pielea i se increteste la coltul ochilor. Isi scoate masca. „Stii – spune el zambind –, exista locuri mai urate in care sa-ti doresti sa mori.“ Catedrala, stea, mormant.

Cautam un termen care sa ne faca familiar ceva din alta lume. Dupa o jumatate de ora, plecam, scaldati de sudoare, cu venele pulsand, si un producator de film, vizitator si el, ne intreaba cum a fost. Ma blochez. El da din cap, intelegand. „Es como un sueño de niño“ spune el. „E ca un vis de copil.“